ICCJ. Decizia nr. 5445/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 6 iulie 2010, K.J. (I.) N. și K.J. (I.) M. au solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, constatarea caracterului politic al măsurii administrative abuzive de deportare în străinătate, respectiv la munca de reconstrucție în U.R.S.S. după 23 august 1944 pentru motive politice, a autoarei lor, K.M., încadrarea în dispozițiile art. 3 lit. b) și e) și art. 5 din lege și obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale.
Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1750 din 17 noiembrie 2010 a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind inițiate și adoptate reglementări privind: restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; reabilitarea celor condamnați din motive politice; acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
De asemenea, cetățenii aparținând minorităților naționale au beneficiat de reglementări speciale în materia restituirii proprietăților, potrivit O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România.
în domeniul acordării daunelor morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, s-a constatat că există reglementări paralele și anume, pe de-o parte, Decretul - lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009.
Din acest punct de vedere, tribunalul a apreciat că reclamanții pot să formuleze cerere în temeiul dispozițiilor legale mai sus menționate, astfel că acțiunea întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009 a apărut ca vădit neîntemeiată.
Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 80 din 18 mai 2011, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului.
Instanța de apel a constatat că prin cererea dedusă judecății, K.J.N. și K.J.M. au solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009, obligarea Statului român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata unei despăgubiri de 100.000 euro pentru repararea prejudiciului moral suferit în urma măsurii administrative de dislocare și stabilire domiciliu obligatoriu în Bărăgan, dispusă împotriva familiei K., precum și în urma măsurii administrative de deportare în U.R.S.S. a numitei K.M.
S-a dovedit că la data de 15 ianuarie 1945, K.M. a fost deportată în U.R.S.S. pentru muncă de reconstrucție, măsură care a durat până la data de 21 decembrie 1949. Ulterior, urmare Deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, întreaga familie K., formată din tatăl K.J.M., mama K.M. și fiul K.J.N., a fost dislocată din localitatea de domiciliu, comuna Bulgăruș, raionul Sânnicolaul Mare, cu stabilirea domiciliului obligatoriu în Bărăgan, localitatea Stăncuța Nouă - Călmățui, restricțiile domiciliare încetând la data 20 decembrie 1955, ca efect al Deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 6200/1955.
S-a reținut, în raport de prevederile art. 1 alin. (1) și art. 3 din Legea nr. 221/2009, că reprezintă măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe actele normative enumerate, printre care și Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
A rezultat astfel că pentru măsura dispusă de autoritățile comuniste prin Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, prin efectul Legii nr. 221/2009, s-a recunoscut caracterul politic, fără a mai fi necesară pronunțarea unei instanțe în acest sens, dovada acestei concluzii desprinse din interpretarea legii fiind și reglementarea din art. 4 din lege care indică situațiile în care se poate cere instanței constatarea caracterului politic.
Curtea a constatat astfel că instanța de judecată se poate pronunța asupra caracterului politic al măsurii dispuse împotriva M.K. de deportare la munca de reconstrucție a U.R.S.S. din ianuarie 1945, pentru această măsură nefiind declarat prin lege caracterul politic.
Cu toate acestea, curtea a considerat corectă soluția tribunalului de respingere a cererii, întrucât fapta învederată excede domeniului temporal de aplicare a Legii nr. 221/2009 care, așa cum se indică în titlu și conținut, vizează condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate, dispuse de regimul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, măsura luată la 15 ianuarie 1945, în baza Ordinului nr. 31 din 6 ianuarie 1945 dat de Comisia Aliată (Sovietică) de Control către Consiliul de Miniștri Român, după cum afirmă reclamanții în cerere, este anterioară momentului 6 martie 1945 și, deci, exclusă reparației de orice fel pe temeiul Legii nr. 221/2009.
Revenind la măsura dispusă împotriva întregii familii K. prin Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, măsură declarată prin lege cu caracter politic, curtea a considerat că nu poate fi acordată reclamanților vreo despăgubire pentru prejudiciul moral, în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma inițială, câtă vreme anterior pronunțării hotărârii primei instanțe a intervenit o modificare legislativă a textului legii, precum și un control de constituționalitate asupra textelor de lege incidente în cauză.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Având în vedere faptul că legiuitorul nu a adaptat textul normativ declarat neconstituțional cu prevederile Constituției, precum și faptul că decizia Curții Constituționale este obligatorie, instanța de apel a considerat că art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu mai poate constitui un temei juridic pentru pretențiile reclamanților, încetând a produce efecte.
întrucât cauza era pe rolul instanței de fond la data la care decizia Curții Constituționale a devenit obligatorie prin publicarea în M. Of., iar dispoziția instanței devine executorie numai momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, după examinarea cauzei în fazele devolutive ale litigiului, curtea a apreciat că efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 sunt aplicabile în mod direct și nemijlocit cauzei pendinte, neexistând un drept câștigat de partea reclamantă ce ar fi putut să fie lezat prin aplicarea acestei decizii.
Curtea a înlăturat susținerea apelanților - reclamanți în sensul că aplicarea legii, în forma rezultată după înlăturarea textului de lege declarat neconstituțional, asupra cauzelor aflate în curs de judecată ar avea un efect retroactiv. Din contră, legea nu se aplică unor situații juridice născute anterior ci, în speță, raportul juridic obligațional, constitutiv și nu recognitiv de drepturi, are un temei legal izvorât din însuși actul normativ, care este aplicat de către instanță la momentul soluționării cauzei.
Dacă s-ar aprecia că deciziile Curții Constituționale nu produc efecte asupra tuturor raporturilor juridice pe care le reglementează norma constatată neconstituțională, inclusiv cele intrate în sfera litigioasă, ar însemna a limita efectele urmărite prin instituirea controlului în contencios constituțional, la anumite etape ale derulării unui raport juridic, distincție pe care legiuitorul nu a prevăzut-o.
Curtea a considerat că această situație nu se include criteriilor de discriminare prevăzute de sintagma "orice altă situație" din art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Situația unei persoane care a obținut hotărâre definitivă de acordare a unor daune morale în baza Legii nr. 221/2009, înainte de verificarea constituționalității, s-a constatat a fi diferită de situația unei persoane ce se pretinde beneficiar al acestor dispoziții, dar care sunt declarate neconstituționale și deci neaplicabile, înainte ca o instanță de judecată să decidă definitiv. Tratamentul diferit la care sunt supuse aceste persoane este justificat câtă vreme în patrimoniul lor nu se găsea ab initio dreptul de a obține despăgubiri morale în temeiul unei noi reglementări, statul având libertatea de a decide dacă emite un act normativ suplimentar, față de o reglementare anterioară (Decretul - lege nr. 118/1990), cu același domeniu de aplicare, și, mai apoi, libertatea de a decide formele de reparare a unui prejudiciu moral necontestat.
în consecință, față de inexistența unui temei juridic special, considerând pe deplin aplicabilă Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în cauza dedusă judecății, în temeiul art. 296 C. proc. civ., instanța a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței pronunțate de tribunal pe care a menținut-o, completând considerentele cu cele arătate în cuprinsul deciziei.
împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanții K.J. (I.) N. și K.J. (I.) M., întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și au solicitat admiterea acestuia, schimbarea în tot a hotărârii atacate și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.
Au criticat decizia curții de apel sub aspectul că deși s-a constatat faptul că instanța de judecată se poate pronunța asupra caracterului politic al măsurii dispuse împotriva M.K. de deportare la munca de reconstrucție a U.R.S.S., capăt de cerere asupra căruia instanța de fond nu s-a pronunțat, motiv pentru care au solicitat casarea cu trimitere spre rejudecare, s-a reținut totuși ca fiind corectă soluția tribunalului de respingere a cererii, întrucât fapta excede domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009.
Au arătat că în practica judiciară există spețe în care deportați în U.R.S.S. au obținut despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009 și au exemplificat cu o decizie a înaltei Curți.
Au considerat astfel că în mod eronat s-a reținut de către instanța de apel că măsura deportării în URSS excede domeniului temporal al Legii nr. 221/2009 și că oricum, instanța de fond avea obligația să se pronunțe și pe capătul de cerere privind caracterul politic al acestei măsuri.
în ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, au solicitat ca analizarea acesteia să se facă din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale și art. 1 din Primul Protocol adițional, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Au considerat, prin urmare, că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurilor judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, în funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării deciziei Curții Constituționale.
Au invocat în susținere numeroase hotărâri ale Curții Europene, solicitând a se observa și faptul că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție garantează în esență dreptul de proprietate, cu precizarea noțiunilor de "bunuri actuale" și "speranță legitimă".
în virtutea acestor considerente, au apreciat că instanța de apel trebuia să constate că reclamanții au promovat o acțiune anterior deciziei Curții Constituționale, moment pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii instanței, Decizia nr. 1358/2008 neputând retroactiva, această concluzie fiind în acord și cu regulile aplicării legii civile în timp.
Pe cale de consecință, au precizat că efectele deciziei Curții Constituționale nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale.
Au solicitat a se observa că reclamanții sunt astfel îndreptățiți la măsurile reparatorii reglementate prin lege, în nume propriu și ca descendenți ai persoanelor împotriva cărora a fost luată măsura administrativă cu caracter politic dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 precum și măsura deportării în U.R.S.S. pentru munca de reconstrucție.
în continuare, recurenții au făcut o serie de considerații asupra cuantumului despăgubirilor.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed.
Acțiunea introductivă de instanță a fost formulată în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, act normativ prin care legiuitorul a definit noțiunile de "condamnare cu caracter politic" (art. 1 alin. (1)) și de "măsură administrativă cu caracter politic" (art. 3), a enumerat faptele care atrag condamnări și măsuri administrative cu acest caracter, a prevăzut condițiile în care și alte fapte se încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres în lege și, totodată, a prevăzut posibilitatea persoanelor care au suferit o condamnare sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative de acest gen de a se adresa instanțelor judecătorești pentru constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele expres enumerate în lege (art. 1 alin. (4) și art. 4 alin. (1)) sau pentru constatarea caracterului politic al măsurii administrative (art. 3 și art. 4 alin. (2)).
în cauză, reclamanții au solicitat și constatarea caracterului politic al măsurii deportării la munca de reconstrucție în fosta U.R.S.S., după 23 august 1944, a autoarei lor K.M.
Astfel, față de obiectul cererii de chemare în judecată, se reține că analiza legalității și temeiniciei pretențiilor reclamanților trebuie să se facă în raport de prevederile Legii nr. 221/2009, în ale cărei dispoziții nu este reglementată situația concretă a autoarei acestora.
în cazul în speță, recurenții nu fac parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr. 221/2009 ca având posibilitatea de a solicita constatarea caracterului politic al măsurii la care a fost supusă autoarea lor.
împrejurarea că autoarea reclamanților a fost deportată în fosta U.R.S.S. nu poate fi asimilată niciunei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din lege și niciunei măsuri administrative cu caracter politic, în condițiile art. 3 din același act normativ.
Cocluzionând, se reține că recurenții nu pot beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009, în ceea ce privește măsura deportării în U.R.S.S., pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest act normativ, incidența respectivelor dispoziții neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege, fiind relevant și aspectul că în lege este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia s-au aplicat sancțiunile cu caracter politic, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, perioadă în care autoarea reclamanților nu se încadrează, atâta timp cât a fost deportată în URSS anterior datei de 6 martie 1945.
în ceea ce privește incidența în cauză a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 și, pe cale de consecință, a aplicării prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru măsura deportării familiei K. în Bărăgan prin Decizia nr. 200/1951, se rețin ca fiind corecte și legale considerațiile instanței de apel, neputând fi primite criticile formulate prin motivele de recurs.
Astfel, problema de drept care se pune în speță este aceea a stabilirii faptului dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
După cum a reținut și curtea de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestora.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
în raport de cele expuse, motivele de recurs privitoare la cuantumul daunelor morale la care ar fi îndreptățiți reclamanții nu mai au relevanță în cauză.
Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5488/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5482/2012. Civil → |
|---|
