ICCJ. Decizia nr. 5439/2012. Civil
| Comentarii |
|
Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 2202 din 12 februarie 2007 a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de calitate procesuală activă. A admis în parte acțiunea formulată de M.C.B. în contradictoriu cu pârâta D.A., pe care a obligat-o să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1 situat în București, astfel cum a fost intabulat în C.F. din București, sector 1, identificat și prin raportul de expertiză imobiliară efectuat în cauză, omologat, precum și terenul aferent în suprafață de 172,31 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză imobiliară, parte integrantă din hotărâre. A respins în parte acțiunea cu privire la suprafața de 6,19 mp, precum și garajul, ca neîntemeiată.
Prin Decizia nr. 1224/ A din 19 octombrie 2004, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 1 București, în soluționarea în fond a cauzei. A anulat sentința civilă nr. 2202/2007. A constatat competența în primă instanță a Tribunalului București, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit valorii de circulație a imobilului stabilită prin raportul de expertiză.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 768 din 25 mai 2010 a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului. A respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității. A respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție Primăria municipiului București. A respins, ca neîntemeiată, acțiunea principală formulată de reclamantul M.C.B. în contradictoriu cu pârâta D.A. și chemata în garanție Primăria municipiului București. A admis cererea de intervenție accesorie formulată de A.M.M.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare din 28 mai 1971 de notariatul de Stat Local al sectorului 8 București, C.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, sectorul 8 (în prezent sectorul 1), format din teren în suprafață de 178,5 mp și un apartament.
în baza autorizației pentru executarea de lucrări din 16 noiembrie 1973 emisă de Consiliul Popular al sectorului 8, C.M.S. a edificat pe terenul respectiv un garaj cu caracter provizoriu.
Potrivit certificatului de moștenitor din 9 iulie 1975 emis de Notariatul de Stat Local al sectorului 8 București, de pe urma defunctei C.M.M., a rămas ca moștenitor reclamantul, în calitate de fiu.
Prin Decizia nr. 1919 din 22 decembrie 1981 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al municipiului București, în baza Decretului nr. 223/1974, s-a dispus preluarea cu plată, în proprietatea statului, a imobilului situat în București, sector 1 și preluarea fără plată, în proprietatea statului, a terenului aferent construcției, în suprafață totală de 178,5 mp.
Reclamantul și-a schimbat numele din M.C. în M.C.B., conform certificatului de naturalizare din 30 iulie 1987 emis de Tribunalul Districtual al Statelor Unite din Los Angeles, ale cărui efecte au fost recunoscute pe teritoriul României prin sentința nr. 87 din 17 februarie 2003 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.
La data de 30 aprilie 1997 a fost încheiat între Primăria municipiului București, prin mandatar SC R.V. SA, în calitate de vânzător și pârâta D.A., în calitate de cumpărătoare, contractul de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, având ca obiect imobilul în litigiu, în suprafață utilă de 94,83 mp. Odată cu locuința s-a transmis în proprietatea pârâtei și o cotă indiviză de 85,33% din părțile de folosință comune ale imobilului, precum și o suprafață de 132,66 mp teren situat sub construcție.
Din raportul de expertiză imobiliară efectuat de expertul B.M. a rezultat că pe terenul în litigiu există o construcție nouă, cu regim de înălțime S (subsol) + P (parter) + E (etaj) + M (mansardă), în locul clădirii cu regim de înălțime parter și pivniță, clădirea fiind modificată față de construcția dobândită prin cumpărare cu actul autentificat sub nr. X. S-a constatat de expert că terenul preluat de la reclamant este același cu terenul de 172,31 din documentația cadastrală, diferența de 6,19 mp datorându-se modernizării aleii de acces și modului diferit de calcul, iar construcția revendicată, este una și aceeași cu cea vândută de SC R.V. SA prin contractul din 30 aprilie 1997, mai puțin garajul care nu s-a vândut, deoarece era o construcție provizorie și nu mai exista la data vânzării.
Față de cele reținute mai sus, tribunalul a constatat că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de pârâtă, este neîntemeiată, în speță, reclamantul făcând dovada că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin moștenire legală de la mama sa, care cumpărase imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare din 28 mai 1971.
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, invocată tot de pârâtă, tribunalul a constatat că nu este întemeiată, în speța dedusă judecății, obiectul litigiului constând în obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate și posesie un imobil cu privire la care reclamantul susține că are un titlu de proprietate preferabil celui al pârâtei.
Având în vedere prevederile art. 21 alin. (1) (fost 20) din Legea nr. 10/2001 și cum, prin ipoteză, imobilul nu se mai află în posesia unei "unități deținătoare" întrucât a fost înstrăinat către pârâtă, a rezultat că nici notificarea - și deci, declanșarea procedurii prealabile - nu mai sunt posibile, pentru a se pune problema incidenței dispozițiilor art. 47 alin. (2) din lege (care impun suspendarea procedurii prealabile până la rezolvarea acțiunilor în justiție) sau a admisibilității acțiunii în revendicare.
A aprecia, în sensul inadmisibilității unor acțiuni, pe motiv că partea nu a urmat o procedură prealabilă la care legea nu o obligă, atâta vreme cât nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile speciale vizând procedurile de restituire, ar însemna o îngrădire a accesului la justiție.
în cauza de față, obiectul litigiului fiind o acțiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 împotriva unei persoane care nu are calitatea să retrocedeze administrativ bunul, s-a constatat că în mod evident nu se poate pune problema inadmisibilității acțiunii formulate, fiind fără relevanță în ce măsură reclamantul a urmat sau nu procedura prevăzută de legea specială de reparație sau dacă aceasta s-a finalizat.
în ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a chematei în garanție Primăria municipiului București prin Primarul general, invocată prin întâmpinare, nici aceasta nu a fost găsită întemeiată.
Astfel, prin cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, aceasta a solicitat obligarea Primăriei municipiului București, ca în cazul în care va cădea în pretenții, să fie obligată să-i restituie valoarea actualizată a prețului plătit. Potrivit art. 1337 C. civ., vânzătorul răspunde față de cumpărător pentru evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, or chemata în garanție a avut calitatea de vânzător în contractul de vânzare-cumpărare.
Pe fondul cauzei, având în vedere că atât reclamantul, cât și pârâta invocă un drept de proprietate asupra imobilului, prezentând fiecare câte un titlu, tribunalul a procedat la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior) deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimonii.
La compararea titlurilor de proprietate ale părților, tribunalul a avut în vedere criteriile de preferință instituite de Legea nr. 10/2001.
Chiar dacă reclamantul nu și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, solicitând ca analiza acțiunii în revendicare să aibă la bază criteriile presupuse de dreptul comun, tribunalul a apreciat că nu pot fi ignorate efectele legii speciale ce reglementează modalitatea concretă de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Aceasta întrucât la momentul edictării Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intenționat reglementarea unui regim unitar al categoriei de imobile vizate, constând în derularea unei proceduri administrative, în principal, și promovarea unor acțiuni în justiție, fie directe, în situația în care nu este posibilă ori ineficace parcurgerea fazei prealabile, fie pe calea controlului judiciar al actelor emise în procedura administrativă.
Din modul de formulare a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, așa cum a fost modificată s-a dedus intenția legiuitorului de a fi menținute contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu bună credință, recunoașterea prevalentei interesului subdobânditorului ce a dovedit o atare atitudine subiectivă impunându-se pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice. Ca atare, criteriul de analiză a acțiunii în revendicare nu l-a reprezentat compararea, potrivit regulilor clasice, a titlurilor înfățișate de persoanele cu interese contrare asupra aceluiași imobil, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu ce se impune prin voința legiuitorului, explicit consacrată prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a principiului validității aparenței în drept (error communis facit jus), care presupune întrunirea concomitentă a bunei-credințe a cumpărătorului și a condiției ca acesta să se fi aflat într-o eroare comună și invincibilă.
Pentru a produce efecte juridice, este necesar ca buna-credință să fie în afara oricărei îndoieli culpabile.
în speță, tribunalul a constatat că pârâta a fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în favoarea sa operând prezumția consacrată de dispozițiile art. 1899 alin. (2) C. civ., prezumție care nu a fost răsturnată de către reclamant.
Pe de altă parte, pârâta a avut convingerea legitimă că Statul este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, având în vedere că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, valabilitatea titlului statului nu fusese contestată de fostul proprietar, neexistând vreo acțiune în revendicare formulată de acesta pe rolul instanțelor judecătorești.
Distinct de aceste considerații, tribunalul a constatat că potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Prin această normă juridică, deși este recunoscută existența dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptățite la beneficiul măsurilor reparatorii calea obținerii unei reparații în natură imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț.
în opinia tribunalului, prin această dispoziție legală, având în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din lege, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.
Totodată, tribunalul a apreciat că trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului si jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, care fac parte din dreptul intern, conform art. 11 din Constituția României.
S-a retinut că instanța europeană a constatat în favoarea foștilor proprietari încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul art. 1 al Convenției, în situații diferite de cea a reclamantului și anume atunci când petenții au justificat existența unui bun în sensul Convenției, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă si irevocabilă care le-a consfințit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desființarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului în care în sarcina Statului Român s-a născut obligația respectării Convenției.
Pe de altă parte, s-a constatat că pârâta beneficiază de un bun actual în sensul Convenției, având în vedere că nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat de aceasta și de soțul său în baza Legii nr. 112/1995 (vezi hotărârea Raicu contra României).
De asemenea, tribunalul a reținut incidența deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, potrivit căreia acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt admisibile, însă titlul de proprietate al cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995 este, de regulă, preferabil. Cu toate acestea, acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada de referință, formulate după intrarea în vigoare a legii speciale de reparație pot fi admise, iar titlul de proprietate al cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995 nu este preferabil, în situația în care, anterior vânzării bunului către chiriaș, fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia li se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, inclusiv în cazul în care ulterior, în urma declanșării recursului în anulare, hotărârea a fost desființată, întrucât în asemenea situații a avut loc o privare de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, precum și o afectare a principiului securității raporturilor juridice.
în consecință, ținând seama de criteriile de preferință deduse din interpretarea dispozițiilor art. 45 alin. (2) și art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că titlul pârâtei este mai bine caracterizat, motiv pentru care acțiunea în revendicare formulată de reclamant a apărut ca fiind neîntemeiată.
Față de soluția de respingere a acțiunii principale, tribunalul, în baza art. 60 alin. (1) C. proc. civ., a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, ca lipsită de obiect, constatând că aceasta nu a căzut în pretenții.
Totodată, tribunalul, în conformitate cu art. 49 și următ. C. proc. civ. a admis cererea de intervenție accesorie formulată de A.M.M.
în temeiul art. 274 C. proc. civ., tribunalul a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 635/ A din 23 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamantului împotriva sentinței pronunțată de tribunal, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.
S-a reținut de către curtea de apel că deși instanța de fond a reținut în considerente că: față de soluția de respingere a acțiunii principale, în baza art. 60 alin. (1) C. proc. civ. va respinge cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, totuși în dispozitiv a omis a se pronunța pe această cerere, pronunțându-se doar pe excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție.
împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâta D.A.
A arătat că întreaga sentință a fost desființată doar pentru că instanța de fond, deși în considerente a reținut că în baza art. 60 C. proc. civ. va respinge cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, totuși în dispozitiv a omis a se pronunța pe respectiva cerere.
A precizat că instanța nu a analizat sub niciun aspect apelul declarat și nici nu a formulat vreo altă critică cu privire la sentința pe care a desființat-o.
A considerat că în această împrejurare, în conformitate cu dispozițiile art. 296 C. proc. civ., instanța nu putea decât să schimbe în parte sentința atacată, în sensul criticii pe care a adus-o.
A mai apreciat că în speță este aplicabil motivul de recurs prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., deoarece decizia nu cuprinde motivele care au condus la desființarea sentinței în totalitate.
Recurenta a arătat că interesul său în exercitarea căii extraordinare de atac constă în faptul că în cazul în care sentința ar fi fost schimbată doar în parte, respectiv numai în ceea ce privește obligarea primei instanțe de a se pronunța asupra cererii de chemare în judecată, restul dispozițiilor acesteia ar fi rămas câștigate cauzei.
Recursul este fondat, în considerarea argumentelor ce succed.
Astfel, deși este adevărat că în dispozitivul sentinței pronunțată de tribunal nu este trecută și soluția dată asupra cererii de chemare în garanție formulată de pârâtă, ci numai cea privind respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție Primăria municipiului București, se reține că în considerentele hotărârii, aceasta a fost respinsă ca lipsită de obiect, față de soluția de respingere a acțiunii principale, în raport de dispozițiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., constatându-se că pârâta nu a căzut în pretenții.
Se reține, prin urmare, că a fost soluționată implicit cererea de chemare în garanție, atâta timp cât în considerentele hotărârii se regăsesc rațiunile de fapt și de drept ale soluției preconizată cu privire la aceasta.
Ca atare, absența din dispozitiv a soluției cu privire la cererea de chemare în garanție formulată în cauză nu poate atrage nelegalitatea sentinței și nu echivalează cu nepronunțarea asupra acesteia.
în schimb, decizia pronunțată în apel apare ca fiind nemotivată, singurul motiv al desființării în integralitate a hotărârii primei instanțe fiind nepronunțarea, prin dispozitiv, asupra cererii de chemare în garanție.
Se constată astfel că instanța de apel în considerentele deciziei recurate, deși admite apelul reclamantului și desființează în tot sentința instanței de fond, nu arată motivele de fapt și de drept care au condus la adoptarea soluției, sens în care se reține a fi întrunit motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținut ca atare de recurentă.
Mai mult, instanța de apel a încălcat și obligația prevăzută prin dispozițiile imperative ale art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Deși tribunalul în considerentele sentinței a reținut situația de fapt dedusă judecății și a realizat încadrarea faptelor în drept, instanța de apel a desființat sentința fără a indica textele legale pe care s-a întemeiat pentru adoptarea soluției în calea de atac.
Pe de altă parte, o soluție pronunțată în apel de desființare cu trimitere spre rejudecare are ca temei art. 297 alin. (1) C. proc. civ., ale cărui dispoziții prevăd doar două motive ce permit o atare soluție, respectiv necercetarea fondului și dezbaterea cauzei în absența părții care nu a fost legal citată, ipoteze care nu sunt întrunite în cauză.
Cum în speță tribunalul a procedat la analiza fondului cauzei, iar părțile au fost legal citate, soluția instanței de apel de trimitere spre rejudecare încalcă dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd o asemenea posibilitate doar în ipotezele enumerate anterior, ce nu se regăsesc în cauză, încalcând totodată și principiul efectului devolutiv al căii de atac.
Pentru aceste considerente, s-a admis recursul pârâtei, a fost casată decizia atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5482/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5435/2012. Civil → |
|---|
