ICCJ. Decizia nr. 5440/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată sub nr. 11598/118/2008 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul T.H. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța prin Primar, A.H. și A.V., să constate nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului situat în Constanța, str. A.S. nr. 6, să dispună anularea Deciziei nr. 277 din 31 iulie 1982 emisă de Comitetul executiv al Sfatului popular al județului Constanța, să dispună obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie asupra imobilului ca efect al admiterii acțiunii în revendicare, prin comparare de titluri și obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că imobilul în discuție a aparținut părinților săi, T.N. și T.O. (fiind unicul moștenitor acceptant) și a fost preluat de Stat prin Decizia nr. 277/1982 a Sfatului popular al județului Constanța, emisă în baza Decretului nr. 223/1974, iar ulterior a fost vândut foștilor chiriași A.H. și A.V. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 26879 din 13 septembrie 1996.
A susținut reclamantul că autoarea sa, T.N., a formulat în mod repetat către Primăria Constanța cereri de restituire a imobilului în baza legilor retrocedării, astfel: în baza Legii nr. 112/1995 - cererea nr. 21452/1996 rămasă nesoluționată, în baza Legii nr. 10/2001 - notificarea nr. 110 din 20 iunie 2001, de asemenea nesoluționată, iar neacordarea niciunei măsuri reparatorii într-un interval de timp atât de mare echivalează cu refuzul de restituire a bunului și constituie o violare continuă a dreptului de proprietate încălcat, care impune protecția acestui drept pe calea unei acțiuni în revendicare prin compararea titlurilor.
în drept, s-au invocat dispozițiile art. 21 din Constituție, art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, art. 480-481 C. civ.
Prin cererea precizatoare formulată, reclamantul a solicitat introducerea în cauză și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a Consiliului județean Constanța în capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului Statului și anularea deciziei de preluare, alături de ceilalți pârâți menționați în acțiunea introductivă.
Prin încheierea de ședință din 16 decembrie 2009 Tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților A. și Municipiul Constanța în capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului Statului și anularea Deciziei nr. 277/1982, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanța prin primar în cererea privind revendicarea construcției, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român și Consiliul județean Constanța în capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului Statului și anularea Deciziei nr. 277/1982 și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților A. în cererea privind revendicarea terenului aferent construcției, pentru considerentele expuse pe larg în încheierea menționată.
Prin Sentința civilă nr. 1619 din 13 octombrie 2010 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea și în consecință, a constatat nevalabilitatea titlului Statului de preluare a imobilului situat în Constanța, str. A.S. nr. 6, a dispus anularea Deciziei nr. 277 din 31 iulie 1982 emisă de Comitetul executiv al fostului Sfat popular al județului Constanța, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul județean Constanța. A respins acest capăt de cerere față de pârâții Municipiul Constanța prin Primar, A.H. și A.V. ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost respinsă, ca nefondată, cererea în revendicarea construcției, în contradictoriu cu pârâții A.H. și A.V., și ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă față de Municipiul Constanța prin Primar.
A fost respinsă ca nefondată cererea în revendicarea terenului situat la aceeași adresă, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța prin Primar, A.H. și A.V.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că decizia de preluare a imobilului de la reclamanți, emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974 este nelegală, pe de o parte pentru că actul normativ menționat era contrar dispozițiilor art. 12 și 36 din Constituția din 1968, în vigoare la acea dată și dispozițiilor art. 481 C. civ., care ocroteau proprietatea privată și admiteau exproprierea doar pentru lucrări de interes obștesc (de utilitate publică) și după plata unei juste despăgubiri iar pe de altă parte, pentru că Decretul nr. 223/1974 a fost aplicat retroactiv în cazul reclamanților, aceștia plecând din țară în anul 1969.
S-a mai reținut și faptul că decizia de preluare nu a fost comunicată la adresa imobilului în discuție, indiferent de faptul că proprietarii se mai aflau sau nu în țară, fiind încălcate chiar dispozițiile art. 4 din Decretul nr. 223/1974. A constatat instanța, în aceste circumstanțe, că Statul nu deține un titlu valabil, Decizia nr. 577/1982 fiind declarată nulă.
Instanța a reținut că pârâții A.H. și A.V., locuind în imobil din anul 1983, au cumpărat apartamentul îndeplinind condițiile cerute de Legea nr. 112/1995 și sunt cumpărători de bună credință.
Făcând trimitere la jurisprudența Curții europene a drepturilor omului și a înaltei Curți de Casație și Justiție, aplicând și dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, act normativ considerat incident în cauză, Tribunalul a stabilit că nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului dobândit de pârâții A. cu bună credință, situație în care reclamantul este îndreptățit să obțină despăgubiri de la Stat la valoarea de circulație a bunului înstrăinat. Instanța a reținut însă că reclamantul nu a dorit să cheme Statul în judecată în cererea de revendicare, motiv pentru care a respins această cerere.
împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul T.H., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar pârâții A.H. și A.V. au declarat apel împotriva încheierii din 16 decembrie 2009.
Prin Decizia civilă nr. 373 din 21 septembrie 2011, Curtea de apel Constanța, secția civilă, minori și de familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelurile formulate de pârâții A. și de Statul Român. A admis apelul reclamantului și în consecință, a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat Municipiul Constanța prin Primar să înainteze propunere de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul din Constanța, str. A.S. nr. 6, ce nu mai poate fi restituit în natură. A fost menținut restul dispozițiilor sentinței.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în ce privește excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, criticile pârâților Statul Român și A.H. și A.V. sunt nefondate, prima instanță stabilind judicios că acțiunea în restituirea imobilului preluat abuziv de la autorii acestuia este admisibilă.
Astfel, pentru restituirea imobilului în litigiu, situat în Constanța, str. A.S. nr. 6, autoarea reclamantului, T.N., a deschis procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 prin notificarea înregistrată sub nr. 110 la 20 august 2001, notificare care nu a fost soluționată până la data declanșării prezentei acțiuni în justiție și nici până la data soluționării în apel a cererii reclamantului.
Constatând refuzul nejustificat al unității administrativ teritoriale, Municipiul Constanța, de a soluționa în termen legal notificarea sa, reclamantul s-a adresat instanței de judecată, ca aceasta să se pronunțe cu privire la temeinicia pretențiilor sale, respectiv restituirea în natură a imobilului, înstrăinat pârâților A. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 26879 din 13 septembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
S-a apreciat că și în condițiile în care reclamantul a intitulat acțiunea "revendicare", indicând ca temei în drept dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și solicitând compararea titlurilor părților, instanța nu poate considera inadmisibilă acțiunea de restituire ignorând notificarea formulată în procedura administrativă formulată conform Legii nr. 10/2001.
S-a considerat că soluția corespunde celor statuate în mod obligatoriu prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție care a decis că, în lipsa unui răspuns din partea autorității administrative învestite cu soluționarea notificării, instanțele sunt abilitate să statueze în locul lor asupra fondului cererilor și să dispună, dacă este cazul, restituirea bunurilor. Respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în restituire formulată de reclamant, așa cum solicită apelanții pârâți, în condițiile în care reclamantul și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau potrivit legilor speciale (Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001), notificând în termen autoritățile administrative pentru restituirea imobilului, în lipsa răspunsului acestor autorități timp de peste 10 ani, l-ar face pe reclamant să sufere o sarcină excesivă și disproporționată, care ar aduce atingere substanței înseși a dreptului său de acces la o instanță, cu consecința încălcării art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Instanța a reținut și că, potrivit jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului, noțiunea de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului poate desemna atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine definite, creanțe al căror titular demonstrează că au un temei suficient în legislația națională și în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a redobândi efectiv dreptul de proprietate {Cauza Viașu c. România, Hotărârea din 9 decembrie 2008).
S-a constatat că în speță, prima instanță a stabilit că imobilul ce a aparținut autorului reclamantului a fost preluat abuziv, în temeiul unui act normativ - Decretul nr. 223/1974 - care încălca dispozițiile Constituției în vigoare la momentul emiterii lui, dar și normele legale superioare potrivit ierarhiei actelor normative, respectiv dispozițiile care reglementau proprietatea în Codul civil. Această parte a soluției pronunțată de prima instanță nu a făcut obiectul criticilor în apelurile pârâților, astfel că, sub acest aspect, soluția are putere de lucru judecat, situație care, combinată cu nefinalizarea procedurii de notificare din culpa autorităților administrative, conduce la concluzia că reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a redobândi efectiv dreptul de proprietate.
în ce privește comportamentul organelor administrative implicate în desfășurarea procedurii Legii nr. 10/2001, care nu și-au îndeplinit obligația de a pronunța o decizie în termenul legal de 60 de zile, acesta a pus sub semnul îndoielii eficiența mecanismului administrativ reglementat de Legea nr. 10/2001, situație în care nu se poate interzice accesul reclamantului la instanță pentru a analiza și cenzura comportamentul autorităților Statului și pentru a se sancționa lentoarea de care acestea au dat dovadă în soluționarea pretențiilor sale.
Pentru aceste considerente, au fost respinse criticile apelanților pârâți referitoare la inadmisibilitatea acțiunii.
Apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost apreciat nefondat și din perspectiva negării calității sale procesuale pasive în prezentul litigiu.
Astfel, pârâtul a susținut că obligațiile sale procesuale se manifestă numai în situația, care nu se regăsește în speță, când Statul participă în mod nemijlocit în raporturi juridice, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, ignorându-se însă că raportul litigios a fost creat prin preluarea abuzivă a bunului de către Stat. S-a ignorat, de asemenea, faptul că într-o atare speță nu se ridică doar problema titlului celui mai bine caracterizat, ci a atenuării consecințelor juridice ale actului nelegal al Statului și a respectării jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului privitoare la existența unei reparații echitabile, în condițiile respectării principiului securității raporturilor juridice.
Având în vedere că Statul Român - prin actele normative adoptate - a dispus de aceste bunuri în întregul lor, atât cu privire la construcții cât și cu privire la terenul aferent acestora, înseamnă că acesta este răspunzător pentru prejudiciul cauzat reclamantului prin preluarea abuzivă a bunului și apoi transmiterea lui, prin act normativ către Municipiul Constanța și ulterior, către cumpărătorii A.
Apelul reclamantului a fost apreciat întemeiat în parte, doar în ceea ce privește "despăgubirea" datorată reclamantului pentru privarea sa abuzivă de proprietate.
Referitor la critica privind încălcarea de către instanța de fond a principiului neretroactivității legii civile și la critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și a Normelor de aplicare aprobate prin H.G. nr. 20/1996, instanța de apel a apreciat că acestea sunt nefondate.
Astfel, instanța de fond a făcut trimitere la dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, dar și la dispozițiile Legii nr. 112/1995, pentru a justifica respingerea cererii de restituire în natură a terenului solicitat de reclamant prin acțiune. Instanța de fond a arătat în considerentele hotărârii de ce apreciază că dispozițiile legii speciale - Legea nr. 10/2001, modificată - sunt aplicabile și în acțiunea în revendicare promovată de reclamant, folosind ca argument în respingerea cererii de restituire în natură faptul că terenul solicitat este aferent construcției înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995 către pârâții A., situație în care terenul nu poate fi considerat liber pentru a putea fi restituit către reclamant.
Instanța de fond nu a decis în sensul constatării unui drept de proprietate asupra terenului în favoarea pârâților cumpărători A. și de aceea nu a făcut nicio trimitere la vreo normă metodologică de aplicare a Legii nr. 112/1995 care, așa cum susține apelantul, ar stabili mai multe drepturi decât legea însăși. Din această perspectivă, critica din apelul reclamantului care se referă la interpretarea și aplicarea greșită a Legii nr. 112/1995 și a Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 20/1996 nu prezintă relevanță, fiind fără obiect.
De asemenea, lipsită de relevanță pentru dezlegarea dată acțiunii reclamantului a fost considerată și critica ce vizează aplicarea retroactivă a Legii nr. 1/2009. Chiar în condițiile în care normele introduse prin această lege, care au avut ca efect modificarea art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sunt considerate norme de drept material, nu se poate reține că instanța de fond a dispus aplicarea lor retroactivă acțiunii formulate de reclamant, pe de o parte pentru că norma invocată a intrat în vigoare anterior soluționării notificării de restituire, pe de altă parte pentru că prin această normă nu se realizează decât o consacrare "in terminis" a regulii desprinse din ansamblul Legii nr. 10/2001, respectiv că restituirea în natură se poate face numai pentru bunurile considerate libere potrivit legii și, în fine, pentru că argumentul sprijinit de instanța de fond pe temeiul art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 era în sensul imposibilității de restituire a terenului către reclamant din cauza afectării acestui teren de construcțiile înstrăinate chiriașilor cumpărători A.
Nefondate au fost apreciate și susținerile din apelul reclamantului privind încălcarea de către instanța de fond a regulilor aplicabile procedurii de comparare de titluri specifice acțiunii în revendicare.
Aceasta, întrucât reclamantul nu a contestat, printr-o acțiune formulată anterior promovării prezentei cereri, în termenul de prescripție de un an prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, validitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în septembrie 1996 între pârâții Municipiul Constanța și familia A., iar prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a contestat încheierea cu bună credință a contractului de către cumpărători. în aceste condiții, dreptul de proprietate al pârâților cumpărători a fost consolidat, pârâții deținând, de asemenea, "un bun", ocrotit în egală măsură prin prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.
Față de împrejurarea că art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu a fost declarat neconstituțional, iar acțiunea în revendicare se află în curs de judecată, s-a apreciat că pârâtul cumpărător de bună credință al imobilului poate opune cu succes această apărare, întemeiată pe dispozițiile legale menționate, întrucât este vorba de norme referitoare la organizarea proprietății și a drepturilor reale care sunt considerate de ordine publică (mai ales că, în speță, acțiunea în restituire a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001).
Totodată, s-a reținut că nedesființarea judiciară a actului de înstrăinare a bunului consolidează transmiterea dreptului de proprietate asupra acestuia în patrimoniul pârâților subdobânditori, un asemenea efect fiind de esența contractului de vânzare-cumpărare și nu poate fi anihilat, așa cum a reținut corect instanța de fond, prin compararea titlurilor, ca simplă ipoteză de probațiune a revendicării.
Dacă s-ar considera că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina dobânditorului actual, ceea ce nu poate fi acceptat câtă vreme titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință este, la rândul său, protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.
în ceea ce privește critica referitoare la lipsa unei indemnizări a reclamantului pentru privarea sa de proprietate, Curtea a constatat însă că aceasta este fondată.
Astfel, s-a reținut că reclamantul a învestit într-adevăr, instanța de judecată cu o acțiune în restituirea în natură a imobilului, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., dar în același timp, reclamantul a urmat și procedura Legii nr. 10/2001, în vederea restituirii aceluiași imobil. Or, în contextul în care nu a primit niciun răspuns într-un interval de 10 ani de la data notificării, s-a adresat instanței de judecată, pentru realizarea dreptului său și sancționarea Statului, care prin autoritățile sale publice, nu a reacționat în timp util pentru repararea prejudiciului reclamantului, cauzat prin privarea autorilor săi de proprietate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
S-a apreciat că finalitatea urmărită de reclamant în ambele proceduri a fost aceea de a redobândi bunul preluat de la autorii săi, în natură, fără ca acesta să fi refuzat, în mod categoric, obținerea de despăgubiri echivalente, în situația în care bunul nu mai poate fi restituit astfel.
Sub acest aspect, s-a constatat că în mod judicios Tribunalul a reținut că restituirea în natură a imobilului notificat nu mai este posibilă, însă soluția de respingere a restituirii în modalitatea despăgubirii prin echivalent din cauza neparticipării Statului în calitate de pârât în cererea de restituire este contrară prin dispozițiile legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Trimiterea la procedura legilor speciale de reparație pentru obținerea echivalentului valoric al bunurilor reclamantului este în concordanță cu practica Curții europene a drepturilor omului care, în cauza Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe (nr. 15573/2004 și nr. 13803/2005 din 3 iunie 2008) a statuat că "nu se poate reproșa instanței că a acordat prevalentă legii speciale de restituire față de dispozițiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiționarul pretindea un drept de proprietate".
S-a reținut însă, că pentru plata despăgubirilor bănești stabilită în cadrul procedurilor de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat a fost reglementat un sistem unitar de evaluare și acordare prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, încercându-se astfel, crearea unui cadru unic - legal și instituțional - în care să se soluționeze toate situațiile în care imobilele confiscate de Stat nu mai puteau fi restituite în natură și stabilindu-se o procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate.
Reținând că însăși Curtea europeană a drepturilor omului a considerat Legea nr. 247/2005 drept un act de aplicabilitate generală tuturor imobilelor revendicate, s-a considerat că acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 247/2005 este o măsură corespunzătoare satisfacerii dreptului de proprietate ce a aparținut autorilor reclamantului.
în consecință, reținând aplicabilitatea în cauză a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, instanța de apel a dispus ca Municipiul Constanța, în calitatea sa de unitate deținătoare, să înainteze propunere de despăgubire a reclamantului pentru imobilul care nu mai poate fi restituit în natură.
împotriva deciziei au declarat recurs reclamantul și pârâții A.H., A.V., Municipiul Constanța, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
1. Reclamantul a susținut nelegalitatea deciziei, precum și a încheierii din 18 mai 2011 (prin care instanța de apel a respins solicitarea de sesizare a instanței de contencios administrativ cu excepția de nelegalitate a art. 37 din H.G. nr. 20/1996) sub următoarele aspecte:
- Instanța a acordat altceva decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), având în vedere că reclamantul a învestit-o cu o cerere în revendicare prin comparare de titluri întemeiată pe art. 480 C. civ., solicitând pronunțarea asupra respectării dreptului său de proprietate, ceea ce implică stabilirea unei "obligații de a da". în schimb, instanța de apel s-a pronunțat în sensul stabilirii unei "obligații de a face" în sarcina pârâtului Municipiul Constanța.
O astfel de modificare a cererii de chemare în judecată este incompatibilă cu respectarea principiului disponibilității procesuale, instanța modificând petitul cererii reclamantului și acordând ceea ce nu s-a cerut.
- Hotărârea este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât, prin menținerea soluției asupra capătului de cerere privind revendicarea terenului, a fost încălcat principiul neretroactivității legii civile - respectiv, a art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 introdus prin Legea nr. 1/2009, deoarece, în forma inițială, actul normativ nu excludea restituirea terenului ce depășea suprafața aferentă construcției vândute conform Legii nr. 112/1995.
- în mod greșit a fost respinsă excepția de nelegalitate a art. 37 din H.G. nr. 20/1996 în raport cu Legea nr. 112/1995.
Astfel, Legea nr. 112/1995 nu a prevăzut nicăieri că se poate cumpăra sau dobândi prin efectul legii dreptul de proprietate asupra terenului aferent. O asemenea reglementare conține doar norma de aplicare a legii, care nu poate să acorde mai multe drepturi decât legea, potrivit principiului ierarhiei actelor normative.
- Hotărârea este nelegală și din perspectiva respingerii motivului de apel prin care s-a invocat un refuz de examinare și aplicare a regulilor care guvernează acțiunea în revendicare, consacrate de practică și doctrină, reguli care se constituie în practica previzibilă circumscrisă principiului dreptului la un proces echitabil.
Fără să examineze aceste critici, instanța s-a pronunțat acordând de fapt, ceea ce nu s-a cerut.
Trebuia să se observe că, neexistând un autor comun al părților, dreptul reclamantului este preferabil, în timp ce pretinsul drept de proprietate al pârâților nu are nicio bază legală.
- Instanța de apel nu a ținut seama de practica previzibilă a înaltei Curți în materia Decretului nr. 223/1974, care este în sensul admiterii acțiunii reclamantului și pe altă parte, în mod nelegal a reținut efectul unei decizii a Curții europene a drepturilor omului (cauza Raicu împotriva României) care are la bază o cu totul altă situație de fapt și de drept decât cea din speță, ignorând în schimb, alte hotărâri ale instanței europene (cauza Păduraru c. României, Porțeanu c. României, Străin c. României, Sebastian Taub c. României).
Soluția "compensatorie" oferită de instanța de apel revendicării prin comparare - obligarea municipiului să facă propuneri de despăgubiri - nu reprezintă o reparare a dreptului de proprietate încălcat, compatibilă cu exigențele Convenției europene a drepturilor omului.
2. Pârâții A.H. și A.V. au formulat critici sub următoarele aspecte:
- Decizia este nelegală în ce privește modul de soluționare a excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în condițiile urmării procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 precum și efectele obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
S-a arătat că, față de dispozițiile menționate, ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la care reclamantul a apelat, transmițând notificare, acțiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă.
Acest aspect a fost de altfel tranșat prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanțe și părți, decizie care a statuat și asupra faptului că prin instituirea unei proceduri speciale nu este încălcat dreptul la un proces echitabil.
De asemenea, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.
în ce privește invocarea și aplicarea cu prioritate a normelor convenționale, aceasta se poate realiza în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu s-ar aduce atingere altui drept de proprietate ori stabilității raporturilor juridice. Or, în speță, pârâții dețin un astfel de drept de proprietate, dobândit legal, contractul lor nefiind desființat.
Instanța de apel nu a adus argumente care să răspundă criticilor efectiv formulate cu privire la considerentele care au determinat Tribunalul, ca instanță de fond, să respingă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare ci dimpotrivă, a dat o soluție care să rezolve cererea de restituire, indiferent de temeiul de lege invocat de reclamant, prin abordarea cauzei atât din punct de vedere al dreptului comun cât și din perspectiva legii speciale.
în drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
3. Municipiul Constanța, prin Primar, a susținut caracterul nelegal al deciziei, dezvoltând următoarele aspecte de nelegalitate:
- Instanța a transformat acțiunea în revendicare formulată pe calea dreptului comun într-una întemeiată pe Legea nr. 10/2001, fără a pune acest lucru în discuția părților (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
- Acțiunea în revendicare trebuia considerată inadmisibilă, atâta timp cât există o lege specială reparatorie, Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
- Acțiunea în revendicare promovată este și nefondată, având în vedere că actul normativ (Decretul nr. 223/1974) pe temeiul căruia s-a făcut preluarea a fost valabil până în anul 1990.
4. Recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a criticat decizia instanței de apel sub următoarele aspecte:
- în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere obiectul judecății reprezentat de revendicarea unui imobil ce a trecut în proprietatea Statului prin decizie a Comitetului executiv al Sfatului popular și faptul că Statul nu poate fi obligat într-un asemenea raport juridic.
- Este eronată, de asemenea, soluția dată excepției de inadmisibilitate a acțiunii, în condițiile în care temeiul juridic al acesteia a fost reprezentat de art. 480, 481 C. civ. deși pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de către stat s-a prevăzut o procedură specială instituită prin Legea nr. 10/2001.
Procedura reglementată de actul normativ special nu este de natură să încalce accesul liber la justiție, având în vedere că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, precum și că există posibilitatea limitărilor implicit admise, așa cum rezultă chiar din jurisprudența instanței europene.
în drept, cererea de recurs s-a fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând criticile formulate în cauză, înalta Curte constată următoarele:
- Aspectul care se impune analizei în mod prioritar și care a fost dedus judecății prin intermediul celor patru recursuri, este cel vizând limitele învestirii instanței, date de obiectul cererii de chemare în judecată și, legat de acesta, admisibilitatea demersului judiciar al părții.
Astfel, reclamantul a susținut în mod constant că a formulat o acțiune în revendicare de drept comun și că instanța de apel a greșit, pronunțându-se pe altceva decât ceea ce s-a cerut, atunci când, ignorând temeiul juridic al cererii, în loc să aibă în vedere respectarea dreptului real de proprietate al reclamantului și să se pronunțe în consecință, pe existența unei obligații "de a da" în sarcina pârâtului, s-a pronunțat asupra unei obligații "de a face" (respectiv, de înaintare a propunerii de despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005).
în același sens, referindu-se la acțiunea în revendicare de drept comun, în termenii redactați de către reclamant, pârâții au susținut inadmisibilitatea cererii, în condițiile în care există un act normativ special (Legea nr. 10/2001) care instituie o anumită procedură de recuperare a bunurilor și după a cărui adoptare, demersul judiciar pe calea dreptului comun nu mai poate fi primit.
Or, pronunțându-se asupra acestor aspecte, prin soluția adoptată, instanța de apel a deplasat obiectul pretențiilor reclamantului, cu încălcarea principiului disponibilității, reținând că "finalitatea urmărită de reclamant în ambele proceduri - a dreptului comun și a legii speciale - a fost aceea de a redobândi bunul preluat de la autorii săi, în natură, fără ca reclamantul să fi refuzat, în mod categoric, obținerea de despăgubiri echivalente în situația în care bunul nu mai poate fi restituit în natură".
Reclamantul-recurent nu a formulat însă asemenea precizări pe parcursul desfășurării judecății (care, în respectarea principiului contradictorialității ar fi trebuit aduse și la cunoștința pârâților), astfel încât instanța deduce greșit o asemenea disponibilitate a părții.
Chiar dacă este vorba de o apreciere făcută de instanță din considerente de rezonabilitate și de echitate - întrucât, constatând imposibilitatea restituirii în natură a bunului, a oferit soluția reparării prejudiciului prin echivalent, conform cadrului normativ special - în același timp, decizia din apel încalcă formele procedurale ale desfășurării judecății.
Astfel, în condițiile în care reclamantul nu a înțeles să-și transforme acțiunea în revendicare de drept comun, prin care a urmărit redobândirea în natură a bunului, într-una în dezdăunări pentru situația imposibilității restituirii acestuia, instanța nu putea decât, încălcând principiul disponibilității, să aprecieze asupra despăgubirilor care s-ar datora pentru o astfel de ipoteză.
De asemenea, a fost încălcat principiul contradictorialității și al respectării dreptului de apărare întrucât judecata s-a făcut pe aspecte regăsite direct în considerentele deciziei, care nu au fost supuse dezbaterii judiciare, fiind astfel de natură să surprindă părțile care s-au găsit în imposibilitate de a-și face apărări (câtă vreme cadrul procesual referitor la pretențiile reclamantului a fost determinat doar cu ocazia deliberării instanței și elaborării considerentelor deciziei).
în același context, soluționarea excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare s-a făcut de către instanța de apel cu referire la inițierea de către reclamant a procedurii Legii nr. 10/2001 (prin transmiterea notificării) și la împrejurarea că această notificare nu a fost soluționată.
Altfel spus, instanța de apel a apreciat că este vorba de o acțiune în restituire specială, fiind justificat și admisibil demersul reclamantului ca urmare a faptului că nu a primit niciun răspuns notificării sale, așa încât se poate adresa instanței de judecată pentru "realizarea dreptului său și sancționarea Statului care prin autoritățile sale publice nu a reacționat în timp util pentru repararea prejudiciului reclamantului".
Recurentul-reclamant a contestat însă acest considerent al instanței, arătând că admisibilitatea demersului său nu are nicio legătură cu procedura Legii nr. 10/2001, subliniind în continuare că este vorba de o acțiune de drept comun a cărei admisibilitate este dată de împrejurarea că are un drept de proprietate, în condițiile în care prima instanță a fondului a constatat nevalabilitatea preluării bunului de către Stat iar sub acest aspect sentința nu a fost atacată.
Rezultă, potrivit celor expuse anterior că, soluționând o acțiune în dezdăunare cu trimitere la Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în condițiile în care a fost învestită cu o acțiune în revendicare de drept comun și rezolvând excepția de inadmisibilitate a unei asemenea cereri cu referire la procedura nefinalizată a Legii nr. 10/2001, instanța de apel a depășit cadrul învestirii sale și a adus în sprijinul soluției considerente străine naturii pricinii.
O asemenea nelegalitate a soluției este încadrabilă, din punct de vedere procedural, în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (în care, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ. vor fi încadrate criticile formulate sub acest aspect) și care sancționează nerespectarea formelor de desfășurare a judecății, inclusiv a regulilor (principiilor) fundamentale ale acesteia.
Având în vedere, astfel cum s-a arătat anterior, că prin pronunțarea asupra altceva decât s-a cerut, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, al respectării dreptului de apărare și al contradictorialității dezbaterilor, se va dispune casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
La reluarea judecății, se va avea în vedere că reclamantul a promovat o acțiune în revendicare de drept comun, astfel încât se va verifica dacă acesta deține un titlu de proprietate și beneficiază de un "bun" în sensul Convenției europene a drepturilor omului, a cărui realizare și protecție să o poată obține pe calea acțiunii promovate.
Pentru determinarea existenței bunului în patrimoniul reclamantului se va avea în vedere pe de o parte, susținerea acestuia potrivit căreia dreptul i-a fost confirmat prin hotărârea de primă instanță pronunțată în prezenta cauză iar pe de altă parte, accepțiunea dată noțiunii de bun prin Hotărârea-pilot pronunțată de Curtea europeană în cauza Atanasiu ș.a. împotriva României.
în felul acesta, se va ține seama și de evoluția jurisprudenței instanței europene (recurentul însuși invocând mai multe hotărâri care ar fi fost nesocotite), față de împrejurarea că abordările jurisprudențiale ale acesteia în materia menționată au fost extrem de nuanțate și de aspectul că prin hotărârea-pilot sunt fixate repere ale modalității de abordare și rezolvare a acestei probleme.
în strânsă legătură cu dezlegarea acestui aspect se va da rezolvare și problemei referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun, ținându-se seama totodată și de considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
Astfel, se va avea în vedere că, în măsura în care reclamantul beneficia într-adevăr de un bun în sensul Convenției europene a drepturilor omului, el nu mai era obligat să urmeze procedura legii speciale, iar în caz contrar, se va ține seama de regulile rezolvării raportului dintre norma generală și cea specială.
Abia după rezolvarea acestor elemente litigioase se va putea trece la analiza aspectelor deduse judecății sub formă de apărări de către pârâții-persoane fizice, care au arătat că acțiunea în revendicare este și nefondată, față de împrejurarea că titlul lor de proprietate reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare, încheiat conform Legii nr. 112/1995, nu a fost contestat în termenul prevăzut de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel încât s-a consolidat.
în ce privește cadrul procesual subiectiv, se va constata că, în condițiile în care prin acțiunea promovată s-a formulat o pretenție distinctă referitoare la nevalabilitatea preluării bunului de către Stat, acestuia din urmă îi este justificată calitatea procesuală pasivă, critica formulată sub acest aspect fiind nefondată.
Astfel, aprecierile pe care le face recurentul Statul Român în legătură cu incidența art. 25 din Decretul nr. 31/1954 și cu împrejurarea că alt organ al Statului ar trebui să răspundă (și deci, să stea ca parte în proces) sunt nefundamentate.
Aceasta, întrucât preluarea imobilelor s-a făcut de către Stat, constituind proprietatea acestuia, indiferent de emitentul actului în baza căruia s-a realizat preluarea efectivă (în speță, decizie a comitetului executiv al Sfatului Popular).
în acest context, s-a apreciat corect că Statul fiind cel care a dispus asupra imobilelor în litigiu - printr-o preluare abuzivă și apoi, prin transmiterea lui către Municipiul Constanța și ulterior, către pârâții-persoane fizice - își are justificată legitimarea procesuală în cauză.
Totodată, la reluarea judecății se va avea în vedere că recursul declarat de reclamant împotriva încheierii de ședință din 18 mai 2011, va fi apreciat ca nefondat, așa încât efectele casării nu se extind asupra acestui act procedural.
Astfel, prin încheierea respectivă a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ cu excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 37 din H.G. nr. 20/1996, constatându-se că aceste prevederi au fost invocate pentru prima dată în apel și nu au constituit temeiul de drept al recunoașterii sau respingerii unor pretenții ale părților cu ocazia soluționării pe fond a cauzei.
Această dezlegare dată de instanța de apel problemei ridicate de reclamant cu titlu de chestiune prejudicială (dată ca atare în competența altei instanțe, specializată în materie) este corectă, față de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Potrivit textului menționat, "legalitatea unui act administrativ individual poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. în acest caz, instanța constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, va sesiza prin încheiere motivată instanța de contencios administrativ competentă, suspendând cauza".
Or, în speță, de textul respectiv (art. 37 din H.G. nr. 20/1996) nu a depins soluționarea cauzei pe fond (niciuna dintre instanțele anterioare nefundamentându-și soluția pe aceste dispoziții, așa încât nefiind întrunită condiția de admisibilitate a sesizării instanței de contencios, în mod corect a fost respinsă cererea de învestire a acesteia.
în recurs, reclamantul nu combate considerentele instanței de apel și nu demonstrează de ce, sub aspect procedural, ar fi fost îndeplinită condiția de admisibilitate a învestirii instanței de contencios, ci se limitează să reitereze argumentele pentru care, în opinia sa, ar fi nelegal textul din Hotărârea de Guvern menționată.
în consecință, se va constata că nu au fost deduse judecății critici apte să demonstreze nelegalitatea încheierii atacate, astfel încât recursul îndreptat împotriva acesteia va fi respins.
Pentru toate considerentele arătate anterior, cele patru recursuri declarate în cauză au fost admise în limitele menționate care au determinat și efectele și limitele casării cu trimitere spre rejudecare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5450/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5446/2012. Civil → |
|---|
