ICCJ. Decizia nr. 5527/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 17 decembrie 2009, sub nr. 49961/3/2009, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta N.E. (născută R.) a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 1 din terenul în suprafață de 3641 m.p., situat în sectorul 2, București, obligarea pârâtei la emiterea unei decizii prin care să propună acordarea acestor despăgubiri și la înaintarea deciziei împreună cu dosarul administrativ către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea emiterii titlului de despăgubire, cu cheltuieli de judecată.
în timpul soluționării prezentei acțiuni, reclamanta a decedat, acțiunea acesteia fiind însușită și continuată de succesoarea E.E. (căsătorită L.).
Prin sentința civilă nr. 1200 din 27 septembrie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis acțiunea reclamantei, a dispus restituirea în natură către succesoarea acesteia a cotei ideale de 1 din terenul menționat în acțiune, imobil evidențiat în patrimoniul SC I. SA, ca făcând parte integrantă din imobilul situat la adresa din sectorul 2, București, a respins cererea reclamantei privind acordarea unor despăgubiri prin echivalent pentru cota de 1 din teren și a obligat pârâta A.V.A.S. la plata sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta inițială, N.E. (fostă R.) a fost fiica numitului M.R., care era acționar la S.I.N.C. C. H.G. și M.R., proprietarii imobilului litigios, ce a făcut obiectul naționalizării, conform Decretului nr. 92/1950.
Din înscrisurile referitoare la proprietatea terenului, situat în prezent la adresa din sectorul 2, tribunalul a reținut că imobilul a fost dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 4 octombrie 1946 de către S.I.N.C. C., la care era acționar și autorul reclamantei, pentru cota de 1 din terenul în suprafață totală de 3641 m.p.
Din autorizația de construire din 3 mai 1947 și planul de situație anexă la această autorizație, instanța a reținut că cei doi acționari, M.R. și H.G. au edificat pe teren două corpuri de clădire, în care societatea a desfășurat diverse activități lucrative, conform obiectului de activitate, respectiv atelier de lacuri, vopsele și alte produse chimice industriale.
Din relațiile oferite de Arhivele Naționale s-a reținut că până în anul 1950 S.I.N.C. C. nu s-a dizolvat, astfel că la data aplicării Decretului de naționalizare nr. 92/1950 și tatăl reclamantei - M.R. - era acționar al acestei societăți pentru o cotă de 1, reclamanta inițială, iar în prezent succesoarea acesteia, fiind îndreptățită să obțină despăgubiri prin echivalent pentru această cotă din teren și pentru construcțiile demolate, contrar punctului de vedere exprimat de A.V.A.S., care consideră că reclamanta nu are un astfel de drept, deoarece, în Decretul de naționalizare a fost consemnat doar numele asociatului H.G.
în continuare, tribunalul a reținut, potrivit actelor depuse la dosar și raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză, că terenul și clădirile preluate de la S.I.N.C. Cometa au fost atribuite fostei întreprinderi Izolatorul, actuala SC I. SA, care în prezent este o unitate privatizată. Această societate a demolat o parte din clădiri, astfel că în prezent, corpul de clădire nu mai există, iar corpul de clădire nr. 2 a fost demolat parțial, fiind amenajată o spălătorie auto, construcție ușoară care funcționează și în prezent.
Fiind vorba de un imobil trecut abuziv în patrimoniul statului, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanța a apreciat că reclamanta este îndreptățită la restituirea acestuia.
Conform dispozițiilor legii speciale, cuprinse în art. 18 și art. 29 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a considerat că reclamanta este îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, deoarece imobilul se află în prezent în patrimoniul unei societăți privatizate.
Având în vedere însă, faptul că A.V.A.S. refuză să recunoască drepturile reclamantei și să o propună pentru acordarea unor despăgubiri echivalente, Tribunalul a considerat că cea mai bună reparație este pentru aceasta restituirea în natură a imobilului, situație care este posibilă, în condițiile în care imobilul nu este afectat unei utilități publice.
împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâta A.V.A.S.
Prin Decizia civilă nr. 714/ A din 26 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile declarate de reclamanta E.E. și de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, împotriva sentinței civile nr. 1200 din 27 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.
A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că:
A constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 1 din terenul în litigiu și construcțiile care au existat pe teren și au fost demolate.
A obligat pârâta să emită decizie prin care să propună în favoarea reclamantei, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 1 din terenul în litigiu și pentru construcțiile demolate.
A obligat pârâta să înainteze decizia menționată anterior și dosarul administrativ la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea emiterii titlurilor de despăgubire.
S-au menținut restul dispozițiilor sentinței și a fost obligată apelanta pârâtă la 4.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:
Prima instanță a reținut prin sentința apelată, calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la restituirea cotei de 1 din terenul în suprafață de 3641 m.p. situat în str. X și clădirile edificate pe acest teren, care au aparținut fostei societăți SINC C.H.G. și M.R., în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, situație de fapt și de drept necontestată în apel.
S-a reținut, totodată, faptul că imobilul ce urmează a fi restituit este evidențiat în prezent în patrimoniul SC I. SA, societate privatizată integral înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, situație, de asemenea, necontestată de apelanți.
Singura critică formulată de părți în apel privește nelegalitatea soluției instanței fondului cu privire la modalitatea de restituire a imobilului către reclamante și aceasta este întemeiată, față de situația de fapt și de drept redată anterior și de dispozițiile de drept material cuprinse în Legea nr. 10/2001.
Conform art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii.
Din probele administrate la instanța de fond s-a reținut că apelanta reclamantă este persoană îndreptățită la restituirea cotei de 1/2 din imobilul solicitat prin notificare, preluat abuziv de stat de la fosta societate SINC C.H.G. și M.R., în calitate de succesoare a unuia dintre asociații acesteia - M.R.
în lipsa administrării unor probatorii din care să rezulte încadrarea apelantei reclamante în una din situațiile de excepție prevăzute de art. 18 lit. a), respectiv faptul că autorul ei ar fi fost asociat unic, sau cei doi asociați ar fi fost membrii ai aceleiași familii, aceasta era îndreptățită, conform textului de lege menționat anterior la restituirea imobilului prin echivalent și nu în natură, cum în mod greșit a apreciat prima instanță.
Soluția era impusă și de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate, despăgubiri care se propun de instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea.
Din probele administrate a rezultat că imobilul solicitat de autoarea reclamantei prin notificare este evidențiat în prezent în patrimoniul SC I. SA, societate privatizată de intimata pârâtă, apelanta reclamantă fiind îndreptățită la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, despăgubiri care se propun de instituția publică care a efectuat privatizarea, respectiv de intimata pârâtă A.V.A.S.
Neprocedând astfel și dispunând restituirea în natură a imobilului către apelanta reclamantă, instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale speciale menționate anterior, precum și principiul disponibilității ce guvernează procesul civil și care dă dreptul reclamantului să dispună de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, inclusiv de obiectul cererii.
Dispozițiile de drept material cuprinse în articolele menționate anterior erau pe deplin aplicabile în cauză și nu puteau fi înlăturate de faptul că apelanta pârâtă, în calitate de instituție publică implicată în privatizare, a refuzat, să recunoască drepturile autoarei reclamante și să o propună pentru acordarea unor despăgubiri echivalente, cum în mod greșit a apreciat instanța de fond.
Apărările apelantei pârâte se impuneau a fi analizate de instanță, în raport de probele existente la dosar și de dispozițiile legii speciale aplicabilă în cauză, iar în ipoteza în care erau găsite ca fiind neîntemeiate se impuneau a fi înlăturate, cererea de restituire formulată de reclamantă impunându-se a fi soluționată pe fond de instanță, conform dispozițiilor obligatorii cuprinse în Decizia nr. 20/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, dar în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.
în consecință, apreciind că sentința instanței de fond este nelegală, Curtea a dispus, în baza art. 296 C. proc. civ., admiterea apelurilor, schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul că a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 1 din terenul în litigiu și construcțiile care au existat pe teren și au fost demolate, a obligat pârâta să emită decizie prin care să propună în favoarea reclamantei, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 1 din terenul în litigiu și pentru construcțiile demolate și să înainteze decizia menționată anterior și dosarul administrativ la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea emiterii titlului de despăgubire.
Restul dispozițiilor sentinței privind admiterea acțiunii și identificarea imobilului restituit au fost menținute ca fiind legale și temeinice.
în baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat apelanta pârâtă la 4.000 lei cheltuieli de judecată.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A.V.A.S.
Criticile formulate prin motivele de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vizează următoarele aspecte:
1. Procedura administrativă prealabilă reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, are caracter obligatoriu în sensul că de la data intrării în vigoare a acestei legi, cererile de restituire în natură sau prin echivalent, inclusiv acțiunile în revendicare a imobilelor preluate fără titlu valabil, formulate direct la instanțele judecătorești competente sunt premature, dacă nu se face dovada parcurgerii procedurii prealabile prevăzute de această lege, finalizată prin emiterea deciziei sau a dispoziției motivate asupra cererii de restituire.
Obligațiile A.V.A.S., conform Legii nr. 10/2001/R, se limitează numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri (obligație de a face) în condițiile Legii speciale nr. 247/2005 privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
2. în ceea ce privește acordarea de măsuri reparatorii pentru construcțiile care au existat pe teren și au fost demolate, se susține că nu poate subzista o astfel de obligație în sarcina instituției pârâte, atât timp cât nu există prevederi legale în acest sens.
Așadar dacă aceste construcții nu mai există sau a fost demolate, competența de soluționare a notificării, aparține Primăriei din a cărei rază teritorială se afla imobilul și nu A.V.A.S.
Potrivit art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată: "în situația imobilelor-construcții demolate, notificarea formulată de persoana îndreptățită se soluționează potrivit art. 10 sau art. 11 prin dispoziția motivată a primarului unității administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a aflat imobilul, respectiv a primarului general al municipiului București".
Din analiza textului de lege, se poate constata că pentru imobilele demolate, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, iar competența de soluționare a notificării și emiterii unei decizii motivate cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii/despăgubiri, revine primăriei unității administrativ teritoriale în a cărei rază teritorială s-a aflat imobilul, respectiv Primăriei municipiului București.
3. Referitor la acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 lei, se solicită să se constate că acestea au fost stabilite și acordate într-un cuantum nejustificat.
în speță, instanța de judecată a admis apelurile declarate de apelanta reclamantă E.E. și de apelanta pârâtă A.V.A.S., astfel că acordarea cheltuielilor de judecată nu se justifică, atât timp cât nu s-a reținut în sarcina apelantei pârâte vreo culpă procesuală.
Principiul care rezultă din dispozițiile înscrise în art. 274 C. proc. civ., la baza căruia stă culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții, precum și unicitatea procesului civil impun ca aceste cheltuieli făcute cu procesul, să fie suportate de către partea care a pierdut, ceea ce nu este cazul apelantei pârâte.
Mai mult decât atât, cheltuielile de judecată sunt arbitrar stabilite, deoarece nu sunt justificate prin dovezi clare, ca fiind conforme în raport de costurile reale ale procesului, precum și cu munca prestată de avocat.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, înalta Curte a constatat că este fondat pentru considerentele ce succed:
Referitor la prima critică adusă în susținerea motivului de nelegalitate invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că nu este fondată, urmând a fi înlăturată în consecință.
Astfel, susținerea că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, cererile de restituire în natură sau prin echivalent, inclusiv acțiunile în revendicare a imobilelor preluate fără titlu valabil, formulate direct la instanțele judecătorești competente sunt premature, dacă nu se face dovada parcurgerii procedurii prealabile prevăzute de această lege, finalizată prin emiterea deciziei sau a dispoziției motivate asupra cererii de restituire, nu poate fi primită, față de existența dispozițiilor obligatorii cuprinse în decizia în interesul Legii nr. 20/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție.
Potrivit acestei decizii în interesul legii, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Prin urmare, nu poate fi considerată prematură cererea de restituire în natură sau prin echivalent formulată direct la instanța de judecată în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare, față de dispozițiile obligatorii ale deciziei în interesul legii, urmând a fi înlăturată, ca nefondată, o asemenea susținere.
O altă critică privește acordarea de măsuri reparatorii pentru construcțiile care au existat pe teren și au fost demolate, caz în care competența de soluționare a notificării aparține Primăriei din a cărei rază teritorială se află imobilul și nu A.V.A.S.
Critica este întemeiată, față de dispozițiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora pentru imobilele-construcții demolate, notificarea formulată de persoana îndreptățită se soluționează potrivit art. 10 sau 11 prin dispoziția motivată a primarului unității administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a aflat imobilul, respectiv a primarului general al municipiului București.
Constatând că instanța de apel a încălcat dispozițiile legale aplicabile (art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată), atunci când a obligat apelanta pârâtă A.V.A.S. să emită decizie prin care să propună în favoarea reclamantei, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent și pentru construcțiile demolate, înalta Curte reține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Drept consecință, în baza art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ. va admite recursul pârâtei, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va înlătura obligația pârâtei de a emite decizie privind acordarea măsurilor reparatorii pentru construcțiile demolate.
Totodată, va menține restul dispozițiilor deciziei atacate.
Procedând astfel, instanța de recurs a înlăturat și critica referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată în apel, cu privire la care recurenta pârâtă solicită să se constate că au fost stabilite și acordate într-un cuantum nejustificat (de 4.000 lei), aceasta nefiind în culpă procesuală.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civilă, "Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
înalta Curte constată că dispozițiile art. 274 C. proc. civ., chiar dacă nu menționează in terminis, induc o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui ce prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu ocazia purtării procesului.
Cheltuielile de judecată au rolul de a acționa ca veritabile sancțiuni procedurale, fiind suportate în final de către partea din vina căreia s-a promovat acțiunea, aceasta fiind partea care a pierdut procesul.
Faptul că s-a admis și apelul pârâtei în cauză, nu poate să justifice respingerea cererii de stabilire a cheltuielilor de judecată, acordarea acestora bazându-se așa cum s-a arătat, pe culpa procesuală a părții din vina căreia s-a purtat procesul, neavând relevanță de la cine le solicită partea adversă care a efectuat asemenea cheltuieli.
în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor acordate, în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța de judecată este competentă să reducă onorariul de avocat atunci când constată că valoarea lui este disproporționată în raport de amplitudinea și complexitatea activității depuse. în speță, s-a constatat că onorariul de avocat în valoare de 4000 lei, achitat de apelanta reclamantă cu chitanța din 20 mai 2011, nu este disproporționat în raport de munca depusă de apărător în dosar și de complexitatea cauzei dedusă judecății.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5574/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5531/2012. Civil → |
|---|
