ICCJ. Decizia nr. 5581/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5581/2012
Dosar nr. 21786/3/2008
Şedinţa publică din 21 septembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1486 din 06 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă admis în parte acţiunea completată şi precizată, formulată de reclamanta B.E. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi C.C.S.D. şi în consecinţă:
A obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti să emită o dispoziţie prin care să propună despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 601 m.p., situat în str. M., obiect al notificării, înregistrată la Prefectura Municipiului Bucureşti, valoarea despăgubirilor fiind de 210.350 euro.
A obligat pe pârâta C.C.S.D. să emită titlul de despăgubire în favoarea reclamantei pentru suma de 210.350 euro, în echivalent RON.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a constatat că raportat la decizia în interesul Legii nr. XX/2007 a Î.C.C.J. este competent să se pronunţe pe fondul notificării reclamantei, faţă de refuzul nejustificat al unităţii deţinătoare de soluţionare a notificării în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Pe fondul cererii de restituire, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanta a formulat notificarea nr. 3425 din 14 iulie 2001, privind imobilul din strada M. Bucureşti, „compus din 2.660 m.p. din care s-au revendicat 2005 m.p. şi din care au rămas 660 m.p.";, solicitând despăgubiri pentru suprafaţa de 660 m.p., nerevendicată. Prin sentinţa civilă nr. 70 din 27 ianuarie 1999 a Tribunalului Bucureşti, s-a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a fost obligat pârâtul C.G.M.B. să îi lase în proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. M., compus din teren în suprafaţă de 2.005 m.p. Din motivarea acestei sentinţe reiese că reclamanta a revendicat suprafaţa totală de 2.660 m.p. şi că acţiunea a fost admisă doar pentru 2005 m.p., restul de 655 m.p. fiind ocupaţi.
Rezultă că terenul ce face obiectul prezentului litigiu este în suprafaţă de 655 m.p. El face parte din lotul numitului I.I., conform actului de partaj autentificat din 06 iulie 1937, iar reclamanta este moştenitoarea acestuia, conform certificatului de moştenitor nr. 230/1989. Din raportul de expertiză topografică efectuat în cauză reiese că suprafaţa în litigiu, de 655 mp, face parte din terenul ce a fost proprietatea lui Ilie D. Ilie conform actului de partaj voluntar depus la dosar şi că din această suprafaţă de 655 m.p., suprafaţa de 54 m.p. face parte din cei 2005 m.p. stipulaţi în sentinţa civilă nr. 70 din 27 ianuarie 1999.
Întrucât imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 111/1951, respectiv nr. 194/1974, sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. e) şi h) din Legea nr. 10/2001.
Faţă de situaţia menţionată şi faţă de prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafaţă de 601 m.p.
Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanta are dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale, sens în care pârâtul Municipiul Bucureşti, în calitate de unitate deţinătoare, va fi obligat să emită o dispoziţie prin care să propună despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 601 m.p. Dispoziţia cu propunere de despăgubiri va privi doar terenul în suprafaţă de 601 m.p., raportat la concluziile raportului de expertiză topografică efectuat în cauză, care stabilesc faptul că din suprafaţa de 655 m.p., suprafaţa de 54 m.p. face parte din cei 2005 m.p. restituiţi reclamantei prin sentinţa civilă din 27 ianuarie 1999.
Pentru aceşti 54 m.p., ca şi pentru restul de teren indicat de reclamantă, de 471 m.p., ce a făcut obiectul sentinţei civile nr. 70/1999, dar pentru care susţine că nu a fost pusă în posesie, partea are deja un titlu şi nu este admis a obţine o dublă reparaţie, având posibilitatea doar de a solicita punerea în executare a hotărârii judecătoreşti irevocabile pe care o deţine.
Faţă de atribuţiile conferite pârâtei C.C.S.D. prin Legea nr. 247/2005, aceasta va fi obligată să emită titlul de despăgubire în favoarea reclamantei pentru suma de 210.350 euro, în echivalent RON, contravaloare a terenului în litigiu de 601 m.p. Procedura Legii nr. 10/2001 se continuă cu cea determinată de Legea nr. 247/2005, astfel încât efectele pasivităţii unităţii deţinătoare se răsfrâng şi asupra procedurii subsecvente, reclamanta având interesul de a obţine concretizarea demersurilor administrative efectuate prin emiterea titlului final, pentru a evita o nouă acţiune prin care, după emiterea dispoziţiei de propunere a despăgubirilor, să solicite aceasta.
Prin decizia civilă nr. 414A/18.04.2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti şi C.C.S.D. împotriva sentinţei susmenţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.C.S.D.
A respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A înlăturat menţiunile privind valoarea despăgubirilor, urmând ca dispoziţia să fie emisă cu respectarea procedurii prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În motivarea acestei soluţii, Curtea, a reţinut următoarele:
Din interpretarea coroborată a procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, şi de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările ulterioare, rezultă că, pe baza actelor doveditoare depuse de persoana care se pretinde îndreptăţită şi pe baza analizei împrejurărilor de fapt şi de drept ale situaţiei invocate în notificare, se emite de către unitatea deţinătoare o dispoziţie/decizie prin care: fie se restituie în natură imobilul solicitat, fie se respinge restituirea în natură a imobilului solicitat şi se stabilesc măsuri reparatorii în echivalent, fie se respinge notificarea întrucât persoana îndreptăţită nu a făcut dovada preluării abuzive, a dreptului de proprietate şi calitatea de moştenitor, sau nu avea calitatea de persoană îndreptăţită potrivit legii. în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, constând fie în compensarea cu alte bunuri sau servicii, oferite în echivalent, fie în acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Această din urmă modalitate reparatorie se propune a fi acordată prin decizia sau, după caz, prin dispoziţia entităţii învestite de legiuitor cu soluţionarea notificării, acte ce marchează epuizarea procedurii administrative de restituire ce se desfăşoară conform Legii nr. 10/2001 şi care, potrivit aceluiaşi act normativ, pot fi contestate la secţiile civile ale Tribunalului - instanţa competentă material să soluţioneze toate cererile promovate de persoanele îndreptăţite la restituire privind modul de rezolvare a notificărilor adresate unităţilor deţinătoare a imobilului solicitat ori entităţilor învestite de legiuitor cu soluţionarea lor.
În temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, după primirea dosarelor, S.C.C.S.D. procedează, administrativ, la analizarea dosarelor în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură. Ulterior acestei analize, dosarele în care în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate în mod aleatoriu de către Comisia Centrală, în vederea întocmirii raportului de evaluare. După întocmirea lucrării de specialitate, pe baza raportului de evaluare, Comisia Centrală va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Decizia ce se emite în urma parcurgerii procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 poate fi atacată de cel interesat la instanţa de contencios administrativ competentă.
Prezentul demers judiciar al reclamantei a fost justificat de aceasta pe refuzul unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea formulată conform Legii nr. 10/2001 pentru imobilul teren preluat abuziv în perioada regimului politic comunist şi, în aceste condiţii, reţinând din actele de la dosar că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul teren în litigiu, tribunalul avea obligaţia respectării dispoziţiilor legale susmenţionate privind valorificare dreptului de proprietate recunoscut.
Este deci evident că, faţă de limitele învestirii prin acţiunea reclamantei, cu precizările aduse ulterior, o acţiune îndreptată împotriva ambelor pârâte, în condiţiile în care nu există niciun raport juridic între reclamantă şi C.C.S.D. în sensul arătat de aceasta din urmă prin cererea de apel - nefiind iniţiată procedura administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură conform prevederilor din Legea nr. 247/2005 - nu pot fi primite susţinerile apelantei referitoare la necompetenţa instanţei de fond pentru soluţionarea acţiunii deduse judecăţii şi nici cele privind prematuritatea cererii de obligare la emiterea titlului de despăgubiri, neputându-se susţine că există un termen de formulare a unei asemenea cereri (neprevăzută ca atare de lege), fundamentată eventual pe un posibil refuz de respectare de către apelantă a atribuţiilor sale în emiterea acestor titluri.
Urmează însă a se constata lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei C.C.S.D., faţă de atribuţiile acestei entităţi, potrivit Legii nr. 10/2001, întrucât numai unitatea deţinătoare a bunului imobil solicitat prin notificare sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării, după caz, are obligaţia de a emite o decizie/dispoziţie prin care soluţionează notificarea formulată în temeiul acestui act normativ reparatoriu.
Numai în cadrul acestei proceduri se poate verifica dacă reclamantul este îndreptăţit la restituire, dacă imobilele pot fi restituite în natură şi, după caz, se propune acordarea măsurilor reparatorii în condiţiile Legii nr. 247/2005, potrivit celor expuse anterior.
Referitor la considerentele primei instanţe privind aplicarea deciziei din 19 martie 2007, a Î.C.C.J. prin care s-a admis recursul în interesul legii în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este de observat că interpretarea dată de instanţa supremă textelor legale cuprinse în această decizie nu poate fi luată în considerare în speţa dedusă judecăţii în sensul dorit de reclamantă, respectiv stabilirea despăgubirilor prin hotărârea judecătorească, întrucât s-ar eluda nu numai prevederile legale imperative din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dar chiar şi interpretarea obligatorie, conform art. 329 C. proc. civ., dată acestora de secţiile unite ale Î.C.C.J.
Această concluzie se impune fără echivoc dacă se are în vedere decizia din 4 iunie 2007 a I.C.C.J., prin care s-a admis recursul în interesul legii şi s-a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005";.
În considerentele acestei decizii se arată că pentru asigurarea aducerii la îndeplinire a măsurilor reparatorii „într-un spirit rezonabil pentru părţile implicate în astfel de litigii";, „prin titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost reglementat regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv"; şi că, „din perspectiva reglementării de ansamblu a conţinutului art. 16 alin. (1) şi (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înţelese decât acele notificări pe baza cărora entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul acestora, neatacate în instanţă în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare)";, Rezultă, deci, că în cazul notificării reclamantei, nesoluţionată încă de unitatea deţinătoare, sunt pe deplin aplicabile prevederile Legii nr. 247/2005 referitoare la modul de stabilire şi plată a despăgubirilor.
Or, instanţei civile nu-i mai revine competenţa de stabilire a cuantumului despăgubirilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, aşa cum s-a statuat obligatoriu prin decizia în interesul legii nr. LII/2007 a Î.C.C.J., secţiile unite. În consecinţă, instanţa nu poate ignora o atare jurisprudenţă stabilită şi previzibilă, ţinând seama în plus de faptul că nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale atrage doar obligaţia pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcţional, iar nu obligaţia pentru instanţele judecătoreşti de a legifera, punând în locul măsurilor reparatorii legale alte căi de valorificare a creanţei proprietarului împotriva statului având ca obiect valoarea imobilului preluat abuziv de acesta.
Prin urmare, sunt întemeiate şi criticile sub acest aspect ale apelantului Municipiul Bucureşti, neexistând astfel niciun motiv pentru care reclamanta să-şi valorifice drepturile recunoscute prin hotărâre judecătorească pe alte cai decât cele legale, stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii neputându-se face decât de către C.C.S.D., după demararea procedurilor specifice.
Decizia Curţii de Apel, a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a invocat următoarele motive:
1. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
Instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului şi nu a înţeles care este situaţia de fapt şi de drept, iar dispozitivul hotărârii neavând un înţeles clar, lasă loc echivocului. în înţelegerea gramaticală corectă dacă instanţa de judecată a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii, nu a făcut altceva decât să oblige pârâtul Municipiul Bucureşti la emiterea unei dispoziţii şi la plata despăgubirilor, pentru că şi acest pârât a fost obligat să propună despăgubiri în cadrul viitoarei dispoziţii. Hotărârea nu este motivată şi nu se bazează pe materialul probator efectuat în cauză.
Analizând greşit întreg probatoriul, prin citarea motivelor de apel şi copierea lor integrală, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 şi a ajuns, în mod eronat, la concluzia că cererea introductivă este o contestaţie, când de fapt este o cerere prin care s-a solicitat să se soluţioneze notificarea pe fond, constatându-se pasivitatea celor doi pârâţi. Nimeni şi nimic nu putea să îi împiedice pe pârâţi să soluţioneze notificarea în decursul celor 10 ani de aşteptare, având în vedere şi faptul că o altă hotărâre judecătorească soluţionase o parte a revendicării.
Toate legile reparatorii, toate deciziile date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu au făcut altceva decât să vină în sprijinul persoanelor îndreptăţite, să scurteze timpul de aşteptare care zădărniceşte orice speranţă în recuperarea bunului, cei îndreptăţiţi la reparaţie neputând fi lăsaţi la cheremul pasivităţii sistemului administrativ, pentru că altfel sensul legilor reparatorii rămâne fără obiect.
2. Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea dată a interpretat greşit natura juridică a actului juridic dedus judecăţii, fără să observe că în cauză sunt incidente prevederile art. 25 alin. (1) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, art. 25 alin. (1) stabileşte că în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură, iar art. 26 alin. (1) că entitatea învestită potrivit legii cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare despăgubiri sau alte bunuri.
Terenul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, respectiv nr. 194/1974, deci în cauză sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. e) şi h) din Legea nr. 10/2001 şi art. 3 din aceeaşi lege, adică reclamanta intră în categoria persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii. Neprocedând în acest mod, cei doi pârâţi au avut şi au în continuare o culpă în nerespectarea legii.
3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea este nelegală sub toate aspectele.
Instanţa de apel evită să aducă în discuţie atât deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi deciziile Curţii Europene, care de-a lungul anilor au venit cu multe precizări, obligate fiind de nerespectarea legilor şi a termenilor impuşi de acestea.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General şi a decis că dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare sau a entităţii învestite cu soluţionarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptăţite.
Faptul că ambii pârâţi au fost obligaţi la măsuri reparatorii este rezultatul efectelor legale, deoarece procedura începută pe Legea nr. 10/2001 se continuă cu procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, astfel încât efectele pasivităţii unităţii deţinătoare se răsfrâng şi asupra procedurii subsecvente, reclamanta având interesul de a obţine concretizarea măsurilor administrative efectuate prin emiterea titlului final, pentru a evita o nouă acţiune prin care, după emiterea dispoziţiei de propunere a despăgubirilor, să solicite aceasta.
În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului şi desfiinţarea în tot a hotărârii atacate, cu menţinerea sentinţei pronunţată de prima instanţă.
Intimata-pârâtă C.C.S.D. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, sens în care a reiterat apărările din fazele procesuale anterioare.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte retine următoarele:
1. Critica recurentei privind nemotivarea hotărârii atacate este nefondată.
Din verificarea considerentelor hotărârii atacate, rezultă că instanţa de apel şi-a fundamentat în fapt şi în drept soluţia pronunţată, expunând pe larg argumentele de fapt şi de drept pentru care a primit criticile din apelurile pârâţilor şi care au condus-o la soluţia din dispozitiv.
O astfel de motivare respectă cerinţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., situaţie în care cazul de modificare invocat de recurentă, respectiv cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este inoperant în speţă.
De fapt, din dezvoltarea acestui caz de modificare reiese că recurenta se plânge în realitate nu pentru nemotivarea hotărârii, ci pentru că motivarea instanţei de apel ar fi greşită. În acest sens, a susţinut că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului, deoarece a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, ajungând la concluzia eronată că cererea dedusă judecăţii este o contestaţie când, în realitate, este o cerere prin care s-a solicitat să se soluţioneze notificarea pe fond, faţă de pasivitatea pârâţilor, care nu i-au dat curs în cei 10 ani de când a fost formulată; pe de altă parte, dispozitivul hotărârii nu este clar şi lasă loc echivocului în ceea ce priveşte măsura de menţinere a celorlalte dispoziţii ale sentinţei, care nu poate fi altfel înţeleasă decât că pârâtul Municipiul Bucureşti este obligat la emiterea unei dispoziţii şi la plata despăgubirilor.
Aceste critici, ce se încadrează în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt nefondate.
Cererea dedusă judecăţii, prin care reclamanta a invocat refuzul entităţii notificare de soluţionare a notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, pentru a obţine măsurile reparatorii prevăzute de această lege, are natura juridică a unei contestaţii circumscrise dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, sens în care sunt dezlegările obligatorii date în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia din 19 martie 2007.
Contrar însă susţinerilor recurentei, ca şi prima instanţă, instanţa de apel a avut în vedere această natură juridică a acţiunii, iar faptul că a înlăturat din sentinţa apelată menţiunea privind valoarea despăgubirilor nu înseamnă că nu a soluţionat fondul cererii sale de restituire prin echivalent şi că nu a dat astfel eficienţă deciziei în interesul Legii nr. XX/2007.
Prin această decizie, secţiile unite ale Înaltei Curţi au statuat, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Din considerentele aceleiaşi decizii rezultă că, soluţionarea pe fond a contestaţiei împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a notificării de restituire, respectiv a acţiunii persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a-i răspunde la notificare, presupune ca instanţa de judecată, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, să cenzureze legalitatea şi temeinicia deciziei/dispoziţiei contestate sau, după caz, a cererii de restituire formulate prin notificare şi să dispună ea însăşi, în mod direct, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile legii, asupra formei de reparaţie cuvenită persoanei îndreptăţite, adică restituirea în natură a imobilului notificat sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, desigur în forma şi modalitatea prevăzute de lege.
Or, prin confirmarea soluţiei fondului de obligare a pârâtului Municipiul Bucureşti să emită dispoziţie cu propunere de acordare de despăgubiri, cu înlăturarea menţiunii din sentinţă privind valoarea despăgubirilor şi cu obligaţia ca respectiva dispoziţie să fie emisă cu respectarea procedurii Titlului VII din Legea nr. 247/2005, instanţa de apel, nu a făcut altceva decât să se pronunţe asupra fondului cererii de restituire prin echivalent, care implica, conform deciziei în interesul Legii nr. XX/2007, stabilirea formei de reparaţie în echivalent cuvenită părţii şi acordarea acesteia în modalitatea prevăzută de legea specială.
În cazul notificărilor nesoluţionate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, cum este şi cazul în speţă, entităţile învestite, potrivit legii, nu mai pot stabili cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite persoanelor îndreptăţite. Valoarea în limitele căreia se va obţine, în final, reparaţia urmează a fi determinată în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005, de către C.C.S.D., în baza raportului întocmit de evaluatori, iar decizia Comisiei Centrale poate fi atacată în justiţie, în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 [art. 16 alin. (2), (5), (6), (7), respectiv art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005].
Astfel, prin adoptarea Legii nr. 247/2005, procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri, a fost scindată în două etape distincte, egal obligatorii:
1. procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptăţită şi au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege - restituirea în natură şi compensarea cu alte bunuri sau servicii, ca măsură reparatorii prin echivalent) îl reprezintă decizia sau dispoziţia motivată cu propunere de acordare a despăgubirilor;
2. procedura derulată sub imperiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005 de stabilire şi plată, în condiţiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire, stabilite de C.C.S.D.
Prin urmare, entitatea învestită cu soluţionarea notificării nu mai poate determina cuantumul despăgubirilor ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, ci poate doar să facă propunere de acordare a despăgubirilor în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv [art. 1 alin. (3) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005]. În mod corespunzător, nici instanţa de judecată nu mai are posibilitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, în procedura contestaţiei prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (la decizia/dispoziţia emisă de entitatea notificată sau la refuzul de soluţionare a notificării).
Aşa fiind, în speţă, unde s-a dedus judecăţii o contestaţie la refuzul de soluţionare a notificării reclamantei, formulată la data de 06 iunie 2008, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanţa nu mai avea competenţa de stabilire a cuantumului despăgubirilor, ci doar de obligare a entităţii notificate să emită decizie motivată cu propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale, urmând ca stabilirea cuantumului despăgubirilor să se facă în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005, de către C.C.S.D..
În consecinţă, în mod corect instanţa de apel a înlăturat din sentinţa de fond menţiunile privind valoarea despăgubirilor, păstrând restul dispoziţiilor sentinţei, măsură care, în contextul şi al admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.C.S.D. şi respingerii acţiunii faţă de această pârâtă, este neechivocă în sensul că din sentinţă s-a păstrat soluţia de admitere în parte a acţiunii completate şi precizate şi de obligare a pârâtului Municipiul Bucureşti să emită o dispoziţie prin care să propună despăgubiri pentru terenul de 601 mp în litigiu. Nu există, aşadar, niciun dubiu asupra înţelesului măsurilor din dispozitivul deciziei recurate, susţinerile recurentei în acest sens nefiind întemeiate.
2. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, nefiind indicat ce act juridic dedus judecăţii a fost interpretat greşit de către instanţa de apel.
Întrucât prin criticile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs se impută instanţei de apel că nu a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 25 alin. (1) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceste critici se încadrează în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Ele nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 reglementează termenul de soluţionare a notificării de către unitatea deţinătoare - 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, iar art. 26 alin. (1) din aceeaşi lege reglementează obligaţia ce revine unităţii deţinătoare în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, respectiv emiterea unei decizii/dispoziţii motivate, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1), prin care să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Or, aşa cum s-a arătat în analiza motivului de recurs anterior, instanţa de apel, a recunoscut calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită şi a analizat forma de reparaţie ce i se cuvine potrivit Legii nr. 10/2001, ceea ce echivalează cu o soluţionare pe fond a notificării şi, implicit, cu o sancţionare a refuzului unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel că nu se poate reţine că ar fi ignorat aceste prevederi legale.
Pe de altă parte, soluţia instanţei de apel, care este doar în sensul obligării unităţii deţinătoare la emiterea unei dispoziţii cu propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, este conformă prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Invocând aceste din urmă prevederi legale, recurenta urmăreşte să obţină obligarea ambilor pârâţi - Municipiul Bucureşti şi C.C.S.D. -la plata despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv, ceea ce art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu permite, instituind numai în sarcina unităţii deţinătoare obligaţia de a emite dispoziţie de restituire în echivalent, care în cazul despăgubirilor trebuie să cuprindă doar propunerea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, aşa cum a dispus şi Curtea de Apel.
3. în cadrul ultimului motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta invocă decizia în interesul Legii nr. XX/2007 a Î.C.C.J., susţinând că aceasta justifica păstrarea soluţiei primei instanţe de obligare a ambilor pârâţi la măsuri reparatori.
Chestiunea aplicării la speţă a deciziei în interesul Legii nr. XX/2007 a fost analizată în cadrul primului motiv de recurs, sens în care vot fi avute în vedere toate argumentele prezentate la pct. 1.
În plus, este de menţionat că, în limitele în care a fost învestită, respectiv cu o contestaţie la refuzul de soluţionare a notificării de către unitatea deţinătoare, care se circumscrie dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, C.C.S.D. nu se legitimează procesual pasiv în cauză.
În cadrul contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Aşadar, raportul juridic stabilit de textul de lege evocat se naşte prin transmiterea notificării şi este stabilit între persoana îndreptăţită, care a transmis notificarea, şi entitatea juridică ce, conform legii speciale, a soluţionat notificarea sau avea obligaţia de a o soluţiona.
În plan procesual civil, acest raport juridic stabilit de lege conferă calitate procesuală activă persoanei îndreptăţite, care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entităţii juridice care, potrivit legii, a soluţionat notificarea sau are competenţa de a o soluţiona.
Prin urmare, în mod legal instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei CCSD, reţinând că această entitate are competenţe exclusiv în procedura de stabilire şi plată a despăgubirilor, derulată sub imperiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, procedură distinctă de cea administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, care este supusă controlului judiciar în prezenta cauză.
În concluzie, stabilind obligaţii numai în sarcina unităţii deţinătoare, conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a deciziei în interesul legii nr. XX/2007 a ICCJ, astfel că nici ultimul motiv de recurs nu este fondat.
Faţă de considerentele prezentate, Înalta Curte, constată că recursul reclamantei este nefondat şi îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva deciziei civile nr. 414A din 18 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 558/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 5582/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
