ICCJ. Decizia nr. 5583/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5583/2012
Dosar nr. 3420/89/2010
Şedinţa publică din 21 septembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele: Reclamantul C.D.I. a chemat în judecată pe pârâţii Primarul comunei G., Comisia pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 din cadrul Primăriei comunei G., Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei comunei G., Prefectul judeţului Vaslui, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 din cadrul Prefecturii Vaslui, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2011 din cadrul Prefecturii Vaslui solicitând, în temeiul Legii nr. 10/2001, să fie obligată unitatea deţinătoare să emită o dispoziţie motivată cuprinzând oferta pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul (casă şi teren) situat în satul M., comuna G., jud.Vaslui, ce au aparţinut tatălui său C.D.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Vaslui, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 1085 din 5 aprilie 2011, a respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul C.D.I., care a fost respins de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia pronunţată în data de 21 septembrie 2011.
Reclamantul C.D.I. a declarat recurs împotriva acestei decizii, susţinând ca motiv de casare faptul că în mod greşit Curtea de Apel, a calificat calea de atac cu care a fost învestită ca fiind recurs, suprimându-i astfel un grad de jurisdicţie.
Înalta Curte a invocat în şedinţa publică din 21 septembrie 2012 excepţia inadmisibilităţii recursului, pe care o găseşte incidenţă cauzei pentru următoarele considerente:
Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv solicitarea măsurilor reparatorii în temeiul legii speciale de reparaţie, Înalta Curte constată că Legea nr. 10/2001 este actul normativ prin prisma căruia trebuie verificată legalitatea şi temeinicia pretenţiilor reclamantului, astfel cum a reţinut, în mod corect şi Curtea de Apel.
Este adevărat că prin art. 26 alin. (3) din legea menţionată s-a precizat că ";Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptăţită, la secţia civilă a Tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare";.
În raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziţii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună ea direct cu privire a masurile reparatorii ce se impun pentru imobilul ce face obiectul litigiului, făcând verificările ce se impun privind admisibilitatea cererii.
Or, din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispoziţiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanţele judecătoreşti, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) şi în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanţa, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie/dispoziţie de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească, cenzurând decizia/dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legii, o va anula, dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.
O astfel de soluţie se impune şi pentru că, în îndeplinirea atribuţiei de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui şi asupra eficienţei soluţiei pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deţinătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.
Aşa cum de altfel a stabilit Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, prin pronunţarea deciziei nr. XX/2007, în cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, se impune, de asemenea, ca instanţa învestită să evoce fondul în condiţiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea reclamantului.
Prin urmare, a concluzionat instanţa supremă, refuzul nejustificat al unităţii deţinătoare, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Din această perspectivă, pretenţiile reclamantului au fost corect verificate, în primă instanţă, în raport de dispoziţii legale menţionate.
Calificând ca recurs calea de atac împotriva sentinţei, Curtea de Apel, a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. XII din Legea nr. 202/2010 privind accelerarea proceselor în justiţie, potrivit cărora art. alin. (3) al art. 26 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 798/2..09.2005, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică, în sensul că hotărârea Tribunalului, prin care s-a soluţionat cererea formulată de persoana îndreptăţită în temeiul Legii nr. 10/2001, este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel.
Curtea a avut în vedere şi art. XXVI conform căruia dispoziţiile modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă, având în vedere că hotărârea instanţei de fond a fost promovată la data de 5 aprilie 2011, după data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2011.
În cauza de faţă, se reţin dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd că pot fi supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.
Prin urmare, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi de atac decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte căile de atac a hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii.
Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea însăşi a acestora să se realizeze în condiţiile legii.
Or, în speţă, reclamantul a exercitat pentru prima oară, calea de atac a recursului împotriva sentinţei dată de tribunal în primă instanţă, recurs care a fost soluţionat prin decizia nr. 370/2011 din 21 septembrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Aşa fiind, exercitarea de către reclamant, pentru a doua oară, a aceleiaşi căi de atac a recursului împotriva deciziei dată de Curtea de Apel, ca instanţă de recurs, faţă de dispoziţiile legale anterior menţionate, este inadmisibilă.
Instituirea unei singure căi de atac - cea a recursului — în cazul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii de genul celui de faţă, nu constituie o modalitate de îngrădire a dreptului de liber acces la justiţie.
În lumina jurisprudenţei C.E.D.O. se constată că dreptul la un proces echitabil nu garantează, sub nicio formă, exerciţiul a două căi de atac şi, cu atât mai puţin un rezultat favorabil pentru reclamant.
Considerând inadmisibilitatea drept folosirea unui mijloc procedural de către o persoană căreia legea nu îi conferă îndreptăţirea sau pe care legea nu îl acceptă şi constatând că reclamantul a formulat recurs împotriva unei decizii irevocabile, pronunţată de Curtea de Apel în recurs, Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii prezentei căi de atac.
Pentru considerentele precedente, recursul declarat în cauză va fi respins în consecinţă, ca inadmisibil, pentru că, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., vizează o hotărâre irevocabilă, ce nu poate fi atacată pe această cale.
De altfel, această concluzie decurge şi din regula unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac, care se epuizează chiar prin exerciţiul lui, deoarece o altă soluţie ar tinde la ipoteza acceptării unui ";recurs la recurs ";.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul C.D.I. împotriva deciziei civile nr. 370 din 21 septembrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5582/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5585/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
