ICCJ. Decizia nr. 5586/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5586/2012
Dosar nr. 6702/30/2009
Şedinţa publică din 21 septembrie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 13 noiembrie 2009, reclamanţii R.M. şi M.D. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri în cuantum de 90.500 euro, reprezentând valoarea bunurilor confiscate familiei ca efect al măsurii dislocării în B. şi despăgubiri în cuantum de 450.000 euro, reprezentând prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii administrative a dislocării întregii familii în B.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 1598/PI din 18 iunie 2010, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârât; a admis în parte acţiunea promovată de reclamanţi şi a obligat Statul Român să plătească reclamantei R.M. suma de 192.536,5 RON, reprezentând despăgubiri ce i se cuvin în nume propriu; reclamantei M.D., suma de 210.073 RON, reprezentând despăgubiri ce i se cuvin în nume propriu, iar ambelor reclamante, în calitate de descendente de gradul I, respectiv gradul II, următoarele sume: pentru mama P.A., suma de 182.536,5 RON; pentru tatăl I.D. suma de 215.075 RON; pentru bunicul B.C. suma de 1576.536,7 RON, iar pentru bunica B.A. suma de 172.536,5 RON.
Aceeaşi instanţă, prin sentinţa civilă nr. 670/2011 din 9 februarie 2011, a admis cererea de completarea a dispozitivului sentinţei civile nr. 1598/PI din 18 iunie 2010 şi a respins petitul având ca obiect obligarea pârâtului la acordarea daunelor materiale.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantele se legitimează procesual activ, întrucât Legea nr. 221/2009 nu condiţionează accesul la beneficiul acestui act normativ de calitatea de moştenitor acceptant la moştenirea autorului, ce a suferit măsuri cu caracter politic în accepţiunea acestei legi de reparaţie.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, prima instanţă a apreciat că aceasta nu este o veritabilă excepţie şi a analizat-o ca pe o apărare de fond.
Pe fondul cauzei, Tribunalul, a constatat că situaţia de fapt invocată şi probată de reclamante se grefează pe ipoteza art. 3 lit. e), întrucât acestea au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu - în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege şi a apreciat că sunt îndreptăţite la a primi o reparaţie, în cuantumul stabilit prin dispozitivul hotărârii. Prima instanţă a avut în vedre la cuantificarea despăgubirilor criteriile stabilite de legiuitor prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Cu privire la petitul privind daunele materiale, tribunalul a apreciat că pot face obiect al Legii nr. 221/2009 numai imobilele ce au fost confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă aceste bunuri nu au fost restituite şi dacă nu s-au obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001, altfel spus numai bunuri imobile prin natura lor sau prin destinaţie.
Cum reclamantele nu au probat că pentru imobilul construcţie au iniţiat demersul administrativ în procedura Legii nr. 10/2001, la care face referire Legea nr. 221/2009, prima instanţă a constatat că acest petit nu se circumscrie dispoz.art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 şi l-a respins.
Împotriva acestei decizii a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând schimbarea ei în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamantelor, faţă de Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 şi nr. 1358/2010 prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia nr. 945 din 14 iunie 2011 a respins apelul pârâtului, a schimbat sentinţa apelată şi a respins cererea reclamantelor.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel, a reţinut ca motiv de ordine publică incidenţa în cauză a declarării ca neconstituţionale a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de vedere al constituţionalităţii acestui text de lege cât şi cel al compatibilităţii lui cu dispoziţiile C.E.D.O.
Curtea a reţinut că, la data soluţionării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale fusese deja publicată în M. Of. şi prin urmare reclamanta nu deţinea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 C.E.D.O.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele R.M. şi M.D. în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Totodată a invocat ca temei de drept dispoz. art. 998-999 C.civ., art. 2, 4, 5, 6, 7, 8, 10, 14 C.E.D.O., art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. şi Protocolul nr. 12 la C.E.D.O.
Recurentele au arătat că, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel că nu au dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 13598/2010.
Au susţinut că efectul ex nunc al deciziilor Curţii Constituţionale constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale, de natură a asigura securitatea juridică şi se aplică doar pentru viitor. Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în prezentul litigiu ar duce la încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La data sentinţei Tribunalului s-a făcut aplicarea unui text legal în vigoare, astfel încât Curtea de Apel, a făcut o aplicare greşită a dispoz. art. 147 alin. (4) din Constituţie care menţionează că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării lor, au putere numai pentru viitor.
Au susţinut că soluţia Curţii Constituţionale nu înlătură de plano răspunderea civilă delictuală a Statului, care trebuie să răspundă pentru prejudiciul creat ca urmare directă a faptei ilicite, iar despăgubirile ce au fost acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu sunt suficiente şi nu acoperă integral prejudiciul creat.
Reclamantele aveau o speranţă legitimă în accepţiunea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Câtă vreme voinţa statului a fost de a despăgubii persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ în acord cu rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, reclamantele aveau o bază suficientă în dreptul intern pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor.
Acţiunea introductivă a fost formulată anterior intervenirii deciziei Curţii Constituţionale, motiv pentru care sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul învestirii instanţei, această decizie neputând retroactiva fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenţiei, art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului de către instanţa naţională, prima chemată să aplice Convenţia. Au invocat încălcarea regulei tempus regit actum.
Se critică şi cuantumul despăgubirilor acordate ca fiind mult prea mic în raport de prejudiciul real suferit de reclamante şi autorii lor.
Înalta Curte a invocat în şedinţa publică din 21 septembrie 2012, ca motiv de ordine publică, incidenţa în speţă a deciziei pronunţate în interesul Legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Analizând criticile formulate prin motivele de recurs, având în vedere inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:
Aspectul, care interesează prioritar în speţă, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221 din 2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Prin decizia din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789/7.11.2011, Înalta Curte, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea 1.
Cum decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789/7.11.2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă.
Faţă de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata că în mod legal Curtea de Apel a făcut aplicarea, în cauză, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, critica reclamantelor în acest sens fiind nefondată.
Prin urmare, în speţă nu există un drept definitiv câştigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.
Nefondată este şi critica referitoare la faptul că decizia recurată este contrară rezoluţiei a Consiliului Europei, întrucât instanţa nu poate face aplicarea directă a rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, aceste acte internaţionale având valoare de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei şi nu forţă juridică directă în dreptul intern.
Rezoluţia Consiliului Europei, privind măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste, invocată de recurenta şi care ar justifica, în opinia acesteia, acordarea unei compensaţii materiale, sub forma daunelor morale, pentru prejudiciul cauzat, nu poate fi astfel aplicată, deoarece jurisprudenţa nu constituie izvor de drept. Ea poate însă dobândi un statut semnificativ în explicitarea unor norme de drept neclare sau insuficiente şi în evitarea dezvoltării unei practici neunitare, din perspectiva art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Or, aceste aspecte au fost avute în vedere de Curtea Constituţională în motivarea deciziei nr. 1358/2010.
De altfel, dreptul de acces la Tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
Or, continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 3 („Interzicerea torturii”), art. 5 („Dreptul la libertate şi la siguranţă”) şi art. 7 („Nici o pedeapsă fără lege”) şi celelalte articole invocate din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului precum şi dispoz.art. 998-999 C. civ. prin motivele de recurs, Înalta Curte, constată că acestea constituie temeiuri de drept diferite, care nu a fost invocate ca fundament al acţiunii introductive. Respectând principiul instituit de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a procedat în mod corect, examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual şi temeiurile de drept fixate în faţa primei instanţe, neputându-se analiza direct în recurs asupra unor temeiuri juridice diferite de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.
Tribunalul nu a analizat cererea şi din perspectiva dreptului comun, întrucât reclamantele nu au invocat în primă instanţă dispoz.art. 998-999 C. civ. astfel încât, cercetarea acestei chestiuni direct în recurs nu se poate realiza.
În aceeaşi măsură nu se poate primi critica referitoare la cuantumul daunelor morale, care nu a constituit motiv de apel, fiind formulată omisso medio direct în recurs.
Critica referitoare la aplicarea normelor europene nu este, de asemenea, fondată.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care, aşa cum s-a arătat, sunt condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol”.
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză, şi anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Nu este vorba, aşadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, aşa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, considerente în consonanţă cu jurisprudenţa europeană.
Contrar susţinerilor recurentelor nu se încalcă dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 C.E.D.O.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în art. 14, prevede că „exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată pe religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”, enumerarea din acest articol neavând un caracter limitativ, ci unul pur exemplificativ.
Interzicerea discriminării în materia drepturilor omului nu are, însă, o existenţă independentă, în sensul că discriminarea nu este interzisă decât dacă priveşte un drept sau o libertate reglementată de Convenţie.
Or, în cazul reclamantelor, în legătură cu despăgubirile pretinse în condiţiile Legii nr. 221/2009, nu s-a recunoscut nici un drept sau, cel puţin, o speranţă legitimă, ca valoare patrimonială, care să justifice protecţia Convenţiei.
Prin urmare, nu se poate reţine, în cauză, încălcarea principiului nediscriminării, reglementat de art. 14 din documentul european.
În consecinţă, având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii şi pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamante, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele R.M. şi M.D. împotriva deciziei civile nr. 945 din 14 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5585/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5587/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
