ICCJ. Decizia nr. 5693/2012. Civil. Legea 10/2001. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5693/2012
Dosar nr. 10482/3/2008
Şedinţa publică din 25 septembrie 2012
Deliberând asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 13 martie 2008, reclamanţii N.I. şi C.A. au chemat în judecată pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, solicitând constatarea nulităţii absolute a deciziei, prin care terenul în suprafaţă de 888 m.p. situat în str. C., Bucureşti, a trecut în proprietatea Statului, precum şi a declaraţiei autentificate din 5 februarie 1979, pentru lipsa cauzei, precum şi obligarea pârâtei la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenului menţionat.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 948, 966, 480, 481 C. civ., Legea nr. 10/2001.
La data de 21 aprilie 2008, reclamanta a formulat cerere modificatoare a acţiunii, arătând că solicită introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a lui R.I. şi R.F., pentru a se constata şi în contradictoriu cu aceştia calitatea de unici proprietari asupra imobilului situat în Bucureşti, str. C.
Pârâţii R.I. şi R.F. au formulat cerere reconvenţională prin care au solicitat constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 749/1979, prin care terenul în suprafaţă de 888 m.p. situat în str. C., Bucureşti, a trecut în proprietatea Statului, precum şi a declaraţiei autentificate din 5 februarie 1979, pentru lipsa cauzei, precum şi obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenului în suprafaţă de 888 m.p. menţionat.
La termenul de judecată din data de 24 noiembrie 2010, Tribunalul, a invocat din oficiu, excepţia lipsei de interes a reclamanţilor şi pârâtei în solicitarea nulităţii absolute a deciziei nr. 749/1979 precum şi a declaraţiei autentificate din 5 februarie 1979, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor de a solicita obligarea Municipiului Bucureşti la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenului de 888 m.p. situat în Bucureşti, str. C., precum şi excepţia inadmisibilităţii cererii pârâtei-reclamante R.F. de a solicita obligarea Municipiului Bucureşti la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenului de 888 m.p. situat în Bucureşti, str. C., pe calea revendicării conform art. 480 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1807 din 2 decembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei de interes a reclamanţilor şi pârâţilor-reclamanţi de a solicita constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 749/1979 şi a declaraţiei autentificate din 5 februarie 1979, a respins aceste cereri, ca urmare a lipsei interesului şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor N.I. şi C.A., pe cererea de restituire în natură/măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 888 m.p. situat în Bucureşti, str. C.
Totodată, Tribunalul, a respins cererea de restituire în natură/măsuri reparatorii în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă şi a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de revendicare formulată de pârâţii-reclamanţi R.F. şi R.I. (decedat pe parcursul soluţionării cauzei, fiind introduşi ca moştenitori, reclamanţii N.I. şi C.A. şi pârâta R.F.).
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti, a reţinut că, potrivit susţinerilor reclamanţilor şi contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 3 iulie 1945 şi transcris la Tribunalul Ilfov, terenul în litigiu a aparţinut autorului R.C., intrând în proprietatea statului prin donaţia pe care acesta a facut-o în favoarea statului, act de donaţie ce face obiectul cererii de constatare a nulităţii absolute în prezentul dosar. Conform certificatului de moştenitor din 6 februarie 2008, moştenitorii defunctului R.C., decedat la data de 08 august 1983, sunt R.I., R.F. şi C.I. Reclamanţii sunt moştenitorii defunctei C.I., decedată la data de 4 noiembrie 2002, conform certificatului de deces ataşat la dosar.
Tribunalul Bucureşti, a reţinut că persoanele îndreptăţite a formula notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Bucureşti, str. C., ce a aparţinut defunctului R.C. erau cei trei moştenitori.
În ceea ce priveşte pe pârâţii R.I. şi R.F., Tribunalul, a reţinut că aceştia nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, aspect necontestat şi care va fi analizat la momentul cercetării excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulate de ei pe calea dreptului comun, în temeiul art. 480 C. civ.
În ceea ce o priveşte pe C.I., din analiza dosarului administrativ, Tribunalul, a constatat că nici aceasta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, deşi a fost în viaţă până la data de 4 noiembrie 2002 (în condiţiile în care termenul legal de formulare a notificării expirase la 14 februarie 2002, deci anterior decesului său).
Prin urmare, Tribunalul, a constatat că reclamanţii, în calitate de moştenitori ai acestei persoane, nu pot avea calitatea de persoane îndreptăţite la a solicita restituirea în natură (lăsarea în deplină proprietate şi posesie) a terenului din str. C., în baza Legii nr. 10/2001, deoarece autoarea lor nu a formulat notificare în termenul legal, fiind prin urmare, decăzuţi din dreptul de a solicita măsuri reparatorii în baza acestei legi.
Tribunalul a considerat că, faptul că reclamanta N.I. a formulat notificarea din 19 noiembrie 2001 nu schimbă situaţia constatată, întrucât la data formulării notificării, ca şi pe întreg cursul termenului legal de formulare a notificărilor în baza Legii nr. 10/2001, autoarea sa, C.I., era în viaţă, ea fiind persoana îndreptăţită la a formula notificare. Depunerea la dosar, la ultimul termen, a procurii speciale autentificate este fără relevanţă, deoarece acest mandat a fost dat de C.I. fiicei N.I., în vederea dezbaterii succesiunii defunctului R.C. Nu se poate invoca de N.I. că ea însăşi, în nume propriu, avea calitatea de moştenitoare a defunctului R.C., precum şi faptul că a formulat notificare în această calitate, deoarece, conform certificatului de moştenitor, succesiunea a fost acceptată de mama sa, C.I., astfel încât N.I. nu avea vocaţie succesorală concretă la succesiunea defunctului R.C. la momentul formulării notificării (deoarece succesiunea a fost deja acceptată de un moştenitor în grad mai apropiat).
Tribunalul a înlăturat şi susţinerile reclamantei legate de aplicabilitatea dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Tribunalul, a reţinut că, în prezenta cauză, N.I. nu este un comoştenitor al defunctului R.C., care doreşte să obţină şi restituirea cotei altui comoştenitor, în speţă, C.I., persoană care nu a formulat notificare, conform dreptului de acrescământ. N.I. a fost înlăturată de la moştenirea lui R.C., deoarece succesiunea acestuia a fost acceptată de mama sa, C.I., moştenitor în grad mai apropiat, astfel încât nu poate invoca dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, întemeiate pe dreptul de acrescământ.
Prin urmare, raportat la faptul că reclamanţii sunt decăzuţi din dreptul de a obţine măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, deoarece autoarea lor, C.I. nu a formulat notificare în termenul legal, Tribunalul, a apreciat întemeiată excepţia lipsei de interes pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie.
Instanţa de fond a constatat că, deşi R.I. şi R.F. aveau calitatea de moştenitori ai defunctului R.C., conform certificatului de moştenitor, aceştia nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, aşa cum rezultă din dosarul administrativ, aspect necontestat de altfel, motiv pentru care aceste persoane au solicitat revendicarea imobilului pe calea dreptului comun, conform art. 480 C. civ.
Tribunalul a concluzionat în sensul că, numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care din motive independente de voinţa lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a imobilului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiile Legii nr. 112/1995 de chiriaşi. În cauza de faţă, imobilul în litigiu nu este exceptat de la procedura Legii nr. 10/2001, făcând obiectul art. 2 lit. c) din această lege, deoarece reprezintă imobil preluat în baza Decretului nr. 478/1954 privind donaţiile făcute statului, neîncheiat în formă autentică, iar pârâţii-reclamanţi şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480 C. civ. în condiţiile în care, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, singura modalitate prin care îşi putea valorifica pretenţiile era o acţiune întemeiată pe dispoziţiile acestei legi speciale, bineînţeles sub condiţia formulării notificării în termen legal. Tribunalul a constatat că nu au fost învederate motive independente de voinţa lor, care i-ar fi împiedicat să formuleze notificare în baza Legii nr. 10/2001 în termen legal.
Tribunalul a considerat că nu se poate susţine încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sau a art. 6 din aceeaşi Convenţie, întrucât pârâţii-reclamanţi nu beneficiau de un ";bun"; în sensul convenţiei, iar, pentru a beneficia de speranţa legitimă la restituirea bunurilor care au trecut abuziv în proprietatea statului comunist dată de Legea nr. 10/2001, era necesară formularea notificării de restituire. Totodată, necesitatea formulării acestei notificări şi a parcurgerii procedurii administrative nu încalcă liberul acces la justiţie, ca parte a dreptului la un proces echitabil, deoarece procedura Legii nr. 10/2001 este una clară, atât deciziile luate în cadrul acestei proceduri cât şi refuzul de a soluţiona o anumită cerere putând fi atacate în faţa instanţei de judecată în temeiul acestei legi speciale.
În ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii absolute a deciziei nr. 749/1979, precum şi a declaraţiei autentificate din 5 februarie 1979, Tribunalul, a reţinut că interesul juridic al formulării acestei cereri constă în obţinerea de pârâţi a restituirii în natură a terenului. Cum însă singura posibilitate pentru pârâţi de a obţine restituirea în natură a imobilului era formularea notificării potrivit legii speciale, Legea nr. 10/2001, condiţie neîndeplinită, tribunalul a reţinut că aceştia nu mai au interes juridic, neputând obţine vreun folos material de pe urma admiterii acţiunii în constatarea nulităţii absolute.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta N.I., solicitând anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea judecării în fondului pricinii, întrucât în mod greşit instanţa de fond a respins cererea sa ca urmare a admiterii excepţiei lipsei de interes şi lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
Împotriva aceleiaşi sentinţe, a declarat apel reclamantul C.A., solicitând anularea în tot a sentinţei instanţei de fond, în sensul respingerii excepţiei lipsei de interes şi a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale active şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin decizia civilă nr. 758A din 3 octombrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, câ nefondate, apelurile formulate de reclamanţii N.I. şi C.A.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel, a reţinut că, în cauză, calitatea de moştenitori legali ai persoanei fizice îndreptăţite o au moştenitorii defunctului R.C., respectiv R.I., R.F. şi C.I. Aceasta din urmă a decedat la data de 4 noiembrie 2002, ulterior expirării termenului legal pentru formularea notificării, astfel cum acesta a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001.
În această situaţie, reclamanta N.I. nu avea calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor, succesiunea persoanei îndreptăţite a fost acceptată de mama sa, C.I., reclamanta neavând vocaţie succesorală concretă la succesiunea defunctului
R.C. la momentul formulării notificării din 19 noiembrie 2001. De asemenea, apelantul reclamant C.A. nu avea vocaţie succesorală concretă la succesiunea defunctului R.C. în termenul de formulare a notificării.
Existenţa procurii speciale autentificate nu schimbă concluzia enunţată, întrucât mandatul nu a fost acordat de C.I. în vederea formulării notificării, ci în vederea dezbaterii succesiunii defunctului R.C.
Prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, invocate de apelanta reclamantă, nu sunt aplicabile în speţă. Conform acestui text legal, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III, profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire. Astfel, textul legal are în vedere situaţia în care numai o parte dintre moştenitorii proprietarilor deposedaţi de stat au cerut restituirea imobilului, caz în care imobilul se cuvine celor ce s-au conformat Legii nr. 10/2001, republicată, prin efectul dreptului de acrescământ, indiferent de cotele lor succesorale. Succesorii nu dobândesc în nume propriu dreptul la restituire, ci ca moştenitori ai antecesorului lor, singurul cu privire la care se pune problema funcţionării dreptului de acrescământ.
În cauză însă, niciunul din moştenitorii proprietarului deposedat respectiv R.I., R.F. şi C.I., nu au cerut restituirea imobilului în condiţiile Legii nr. 10/2001. În consecinţă, având în vedere că niciun moştenitori legal nu a urmat procedura prevăzută la cap.III, acest fapt nu poate profita moştenitorilor unuia din moştenitorii persoanei îndreptăţite, Legea nr. 10/2001 neprevăzând un asemenea drept.
Reţinându-se că apelanţii nu au calitatea de persoane îndreptăţite în temeiul Legii nr. 10/2001, în mod corect a considerat tribunalul că este lipsită de interes cererea pentru anularea donaţiei făcute de defunctul R.C., în baza art. 2 lit. c) din aceeaşi lege. Astfel, interesul practic urmărit prin formularea cererii de anulare a donaţiei constă în recunoaşterea dreptului de a obţine măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, or, pentru considerentele expuse mai sus, apelanţii reclamanţi nu au acest drept.
Instanţa de apel a reţinut şi că susţinerile apelantului-reclamant C.A. sunt, de asemenea, neîntemeiate. Potrivit art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă care va hotărî asupra contestaţiilor cu privire la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. În cauză, acest drept nu a fost negat reclamantului, iar împrejurarea că instanţa nu a pronunţat soluţia dorită de parte nu presupune încălcarea dreptului de acces la instanţă.
Astfel, dreptul de acces la instanţe, recunoscut de art. 6 parag. 1 din Convenţie, nu este absolut; el se pretează la limitări admise implicit deoarece, prin însăşi natura sa, impune o reglementare de către stat. Statele contractante se bucură, în materie, de o anumită marjă de apreciere. în speţă, instituirea unui termen pentru formularea notificării nu presupune încălcarea dreptului de acces la instanţă, reglementarea respectivă reprezentând o limitare admisă de art. menţionat din Convenţie.
Mai mult, în prezenta cauză, raportul juridic dedus judecăţii a fost analizat pe fondul său, constatându-se lipsa calităţii apelanţilor-reclamanţi de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001. De asemenea, nu se poate susţine încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele ";Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional."; în speţă, apelanţii reclamanţi nu deţin un bun în sensul art. menţionat, aceştia neavând dreptul de a obţine restituirea imobilului în discuţie sau de a fi despăgubiţi în temeiul legislaţiei interne, pentru considerentele expuse mai sus.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta N.I., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi pct. 7 C. proc. civ. şi solicitând casarea hotărârii, faţă de împrejurarea că procesul a fost soluţionat pe cale de excepţie, fără a intra în cercetarea fondului şi este necesară administrarea de probe noi.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât numai prin interpretarea greşită a dispoziţiilor legale a putut ajunge la soluţia respingerii apelului pe care 1-a declarat şi prin care critica sentinţa primei instanţe sub aspectul greşitei admiteri a excepţiei lipsei calităţii procesual active.
Recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 676 C. civ. şi a susţinut că este moştenitor legal, în sensul că este rudă de gradul 3 cu defunctul R.C., proprietarul terenului în discuţie.
Cum alin. (2) al art. 4 arată că, de prevederile Legii nr. 10/2001 beneficiază şi moştenitorii legali, este evident că, în calitate de rudă de gradul 3 cu defunctul R.C. poate beneficia de prevederile acestei legi, tocmai pentru că moştenitorii lui R.C. nu au uzat de dreptul de a formula notificare şi a solicita retrocedarea terenului în discuţie.
Aşa cum se arata şi în decizia I.C.C.J. nr. 4833/ 17.03.2006, publicată în Buletinul Casaţiei, prevederea din art. 4 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, se regăseşte de fapt şi în C. civ., care la art. 697 reglementează dreptul de acrescământ.
Art. 697 C. civ., aşa cum a fost modificat prin art. 1 din Legea nr. 319/1994, arată că partea renunţătorului profita coerezilor săi, iar dacă este singur, succesiunea trece la gradul următor.
La art. 696 C. civ. se arată că, dacă renunţătorul este singur în gradul său, sau dacă toţi coerezii săi renunţă, copii lor vin la succesiune in virtutea propriilor lor drepturi, pentru părţi egale.
Din acte rezultă că terenul din str. C. în suprafaţă de 888 m.p. a aparţinut defunctului R.C., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 03 iulie 1975.
Din C.M. din 06 februarie 2008 rezultă că moştenitorii defunctului R.C. sunt R.I., R.F. şi C.I.
În dosarul administrativ rezultă că niciunul dintre moştenitorii defunctului R.C. nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Din acelaşi dosar administrativ rezultă ca reclamanta a formulat în nume propriu notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Este adevărat că actul juridic de opţiune succesorală este un act juridic irevocabil şi indivizibil, în sensul că exercită dreptul de opţiune, succesibilul trebuie să se pronunţe unitar în ceea ce priveşte dreptul său la succesiune, nefiind posibilă acceptarea unei părţi şi renunţarea la cealaltă, potrivit principiului „ nemo pro parte heres ";.
Principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale cuprinde însă şi excepţii, cum ar fi cea prevăzută la art. 22 din Legea nr. 10/2001, sau cea prevăzută de art. 8, 11, 36, 48 din Legea nr. 18/1991.
Astfel, cele două legii prevăd că dacă moştenitorii fostului proprietar, sau proprietarul în viaţă, nu au formulat cererea prevăzută de lege, nu beneficiază de reconstituirea dreptului de proprietate.
În sensul celor arătate mai sus, recurenta-reclamantă citează din Tratatul de Drept Succesoral de Francis Deak care, arată că „o altă excepţie de la principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale este prevăzută de legea fondului funciar"; şi adăugam noi, de Legea nr. 10/2001 la art. 22.
Cu alte cuvinte, în mod cu totul greşit instanţa de apel, ca şi instanţa de fond,au reţinut că art. 4 alin. (4) nu ar avea aplicare în speţă, întrucât niciunul din moştenitorii proprietarului deposedat nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, pentru că, în realitate, potrivit excepţiei de la principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, precum şi faţă de prevederile alin. (2) art. 4, orice moştenitor legal beneficiază de Legea nr. 10/2001.
Consideră reclamanta-recurentă, contrar susţinerilor instanţei de apel, că are dreptul să formuleze notificare în nume propriu în baza Legii nr. 10/2001, tocmai pentru că niciunul din moştenitorii de acelaşi grad nu au formulat notificare, iar în această situaţie potrivit art. 697, partea lor trece la gradul următor.
În raport de cele arătate mai sus, în mod cu totul greşit instanţa de apel a reţinut că Legea nr. 10/2001 nu ar fi prevăzut dreptul unui alt moştenitor legal, decât moştenitorul persoanei îndreptăţite de a formula notificare, încălcând astfel prevederile art. 4 alin. (2).
În sensul susţinerilor, s-a invocat Decizia Î.C.C.J. din 12 aprilie 2006 publicată în Buletinul Casaţiei, în care se arată că, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au notificat unitatea deţinătoare beneficiază moştenitorii notificatori.
De asemenea, în decizia din 17 mai 2006 publicată în Buletinul Casaţiei se arată la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, că de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută, profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire.
În această decizie, I.C.C.J. arată că fiul moştenitorului persoanei îndreptăţite poate formula notificare în nume propriu numai dacă autorul său, respectiv moştenitorul persoanei îndreptăţite nu a uzat de dreptul său.
În speţă, moştenitorii persoanei îndreptăţite, respectiv C.I., R.I. şi R.F. nu au uzat de dreptul lor în sensul formulării notificării în baza Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că reclamanta avea dreptul să-şi exercite propriul său drept de moştenitor legal de a depune notificare în nume propriu în vederea recuperării imobilului din str. C.
Ca atare, în mod cu totul greşit instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesual active, reţinând că recurenta-reclamantă nu ar fi persoană îndreptăţită.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamanta a arătat că decizia este nemotivată, în sensul că instanţa de apel nu a răspuns motivelor de apel prin care se arată că, de la principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale există excepţii, ca şi cea prevăzuta de art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi că, în raport de această dispoziţie, recurenta avea dreptul, ca moştenitor legal, să-şi exercite dreptul propriu de a notifica primăria să-i restituie imobilul în discuţie.
În sensul art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., s-a susţinut că, în mod greşit instanţa a respins motivul de apel prin care reclamanta critică hotărârea instanţei de fond în ceea ce priveşte admiterea excepţiei lipsei de interes în a solicita constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 749/1979 şi a declaraţiei autentice din 5 februarie 1979.
În motivarea soluţiei de respingere a acestui motiv de apel, curtea de apel a reţinut că, de vreme ce reclamanta nu este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii nu justifică vreun interes în anularea donaţiei.
Consideră recurenta că, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001, ca şi prevederile art. 697, 698, 680 C. civ.
Aşa cum s-a arătat la cel dintâi motiv de recurs, reclamanta este moştenitor legal, rudă de gradul 3 cu defunctul R.C.
Faţă de împrejurarea că moştenitorii defunctului R.C. nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 şi cum art. 22 reprezintă o excepţie de la principiul opţiunii succesorale, recurenta-reclamantă avea dreptul, în calitate de moştenitor de grad următor, să solicite retrocedarea imobilului şi să formuleze notificare.
Totodată, prin nedepunerea în termen a notificării, moştenitorii lui R.C. au renunţat prin abstenţiune la o parte din moştenire, respectiv la acest teren, situaţie în care era îndreptăţită să formuleze notificare reclamanta.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
În temeiul Legii nr. 10/2001, calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii este asigurată de statutul de proprietar asupra imobilului ce formează obiectul notificării, la momentul preluării mobilului de către stat.
În speţă, imobilul în litigiu a aparţinut la momentul preluării de către stat autorului R.C.
Potrivit certificatului de moştenitor din 6 februarie 2008, moştenitorii defunctului R.C. sunt R.I., R.F. şi C.I. (mama reclamantei N.I.).
La data adoptării Legii nr. 10/2001, până la expirarea termenului prevăzut pentru depunerea notificărilor, succesoarea C.I. era în viaţă, având vocaţia de a solicita restituirea bunului, în baza dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi alin. (3) din legea specială.
Aceasta, în considerarea faptului că, C.I. - antecesoarea notificatoarei N.I. avea calitatea de succesor legal al fostului proprietar al imobilului, conform certificatului de moştenitor menţionat; deci, mama reclamantei nu a renunţat la moştenire de pe urma autorului său, însă nu şi-a exprimat opţiunea de restituire a terenului în litigiu, în termenul expres prevăzut de Legea nr. 10/2001 în acest scop.
În privinţa aplicării regulilor instituţiei moştenirii, legiuitorul a instituit un regim special pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 în raport de alte bunuri ce au aparţinut persoanei fizice îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de această lege, măsuri de care vor beneficia moştenitorii acesteia, conform art. 4 din lege.
Potrivit acestui regim special, succesibilii care nu au acceptat moştenirea sunt repuşi în termenul de acceptare, legiuitorul acordând cererii de restituire valoare de acceptare a succesiunii.
Este de reţinut că ne aflăm într-un cadru juridic reglementat de o lege specială, nr. 10/2001, care, cu privire la dreptul la restituire, prevede în art. 4 alin. (2) că, de dispoziţiile sale beneficiază şi moştenitorii persoanelor fizice îndreptăţite, aceasta fiind regula generală.
În alin. (3) al aceluiaşi art., se stabileşte o regulă derogatorie de la dreptul comun (fiind vorba de o lege cu caracter reparatoriu) în legătură cu modalitatea de acceptare a succesiunii şi apare noţiunea de „succesibil";, care diferă de cea de moştenitor folosită în alin. (2) al art. 4.
În consecinţă, legiuitorul a făcut o diferenţiere între cei care sunt moştenitori prin acceptarea succesiunii în termenul prevăzut de dreptul comun şi cei care au doar vocaţie succesorală, iar prin cererea de restituire sunt repuşi în termenul de acceptare a moştenirii, stabilind astfel, vocaţia lor de a succede în drepturile şi obligaţiile autorilor lor.
În speţă, reclamanta-recurentă nu poate veni în nume propriu la moştenirea defunctului proprietar R.C., ceea ce exclude calitatea sa de persoană îndreptăţită la restituire în sensul art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. Aceasta deoarece, ca descendentă de gradul III a defunctului (nepoată de soră), reclamanta-recurentă este înlăturată de la moştenire de sora defunctului (mama sa) C.I., descendentul de gradul II care a acceptat succesiunea autorului R.C. Soluţia se justifică pe principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă, potrivit căruia, înăuntrul aceleiaşi clase, rudele mai apropiate în grad înlătură de la moştenire rudele mai îndepărtate în grad.
Dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 vizează acele persoane cu vocaţie concretă la moştenire, nu şi pe cele cu vocaţie generală, asigurată printr-o legătură de rudenie încadrabilă în vreuna din clasele de moştenitori I-IV, aşadar excluse de la moştenire potrivit ordinii concrete la succesiune a rudelor defunctului.
Simpla legătură de rudenie dintre autorul R.C. şi reclamanta N.I. nu determină automat calitatea celei din urmă de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, atâta timp cât există alte persoane cu vocaţie succesorală în grad preferabil (moştenitorii C.I., R.I. şi R.F.).
Referitor la dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, din interpretarea literală a normei rezultă că desocotirea menţionată în acest text legal este posibilă doar între moştenitorii persoanei îndreptăţite.
Or, persoanele îndreptăţite să solicite măsuri reparatorii pentru imobilul în discuţie erau cei trei moştenitori ai defunctului R.C., respectiv C.I., R.I. şi R.F., aşa încât reclamantei-recurente nu îi sunt aplicabile prevederile din legea specială mai sus-menţionate.
Din interpretarea dispoziţiilor legii speciale, ce sunt aplicabile în speţă, rezultă că reclamanta N.I. putea formula în nume propriu notificare numai în situaţia în care mama sa, succesoarea C.I. ar fi fost predecedată la data adoptării Legii nr. 10/2001, ceea ce nu este valabil în cazul de faţă.
Nu sunt fondate nici criticile vizând greşita soluţionare de către instanţele fondului a excepţiei lipsei de interes a reclamantei de a solicita constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 749/1979 şi a declaraţiei autentificate din 5 februarie 1979.
Cerinţa interesului constituie o condiţie de fond pentru exercitarea acţiunii injustiţie, constând în finalitatea practică din punct de vedere juridic, a acţiunii promovate de reclamant.
Interesul reprezintă şi prefigurează scopul şi „profitul"; demersului procesual, finalitatea acestuia care, dacă nu se identifică din punct de vedere juridic, acţiunea se consideră că nu există.
Cerinţa interesului trebuie îndeplinită pe tot parcursul procesului, prin hotărârea sa, instanţa de judecată fiind chemată să se pronunţe în concret cu privire la valorificarea unui drept.
În speţă, cum reclamanta N.I. nu are calitatea de persoană îndreptăţită de a obţine măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, deoarece autoarea sa, C.I. nu a formulat notificare în termenul legal, prezenta acţiune privind anularea donaţiei rămâne fără niciun efect juridic, fiind astfel, lipsită de interes.
Recurenta-reclamantă a invocat şi motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care reglementează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti.
Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată.
În cauză, nu se verifică niciuna din aceste ipoteze, întrucât pe de o parte, instanţa de apel a arătat argumentat care sunt considerentele de fapt şi de drept pentru care a adoptat soluţia, iar pe de altă parte, motivarea deciziei este concordantă cu dispozitivul acesteia, aşa încât hotărârea pronunţată cuprinde motivele pe care se sprijină şi nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Ca urmare, motivarea instanţei de apel întruneşte exigenţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., situaţie în care este inoperant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Faptul că instanţa de apel nu şi-a însuşit criticile din apelul reclamantei nu echivalează cu nemotivarea hotărârii pronunţate, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.I. împotriva deciziei nr. 758A din data de 3 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5690/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... | ICCJ. Decizia nr. 57/2012. Civil → |
|---|
