ICCJ. Decizia nr. 5707/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5707/2012
Dosar nr. 29830/3/2009
Şedinţa publică din 25 septembrie 2012
Deliberând asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, reclamantul S.O. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să fie obligat pârâtul la plata contravalorii imobilelor situate în Bucureşti, Str. C.M.
În motivare, s-a arătat că este moştenitorul numitei C.E. care era proprietara a două imobile situate în Bucureşti str. C.M. şi că imobilele respective au fost naţionalizate de stat în baza Decretului nr. 92/1950. Reclamantul a mai arătat că, deşi a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 acestea nu au fost soluţionate.
La data de 2 iunie 2009, reclamantul şi-a precizat acţiunea, în sensul că a solicitat obligarea pârâtului la plata contravaloarea lipsei de folosinţă pentru cele 2 imobile pentru ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
În motivarea întâmpinării sale, pârâtul a menţionat măsurile reparatorii sub formă de despăgubiri se acordă de unitatea deţinătoare a imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 4937/2009 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1026 din 06 iulie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul S.O.G., a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 263.609 euro în echivalent RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea imobilului situat în Bucureşti, str. C.M. compus din teren în suprafaţă de 210,60 m.p şi construcţie edificată pe acesta şi demolată ulterior în suprafaţă de 907,48 m.p. şi a respins capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru imobilul situat în Bucureşti, str. C.M.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul, a reţinut că, prin notificarea înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti la data de 10 aprilie 2001, reclamantul S.O. a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 210,60 m.p. şi construcţia edificată pe acesta în suprafaţă de 207,48 m.p.
Prin notificarea înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti la data de 18 mai 2001, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul în litigiu compus din teren în suprafaţă de 112,61 m.p. şi construcţia edificată pe acesta în suprafaţă de 103,55 m.p.
Prin dispoziţia emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în favoarea reclamantului pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 210,60 m.p. şi construcţia edificată pe acesta şi demolată ulterior.
Prin dispoziţia emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în favoarea reclamantului S.O. pentru imobilul situat în Bucureşti str. C.M. compus din teren în suprafaţă de 210,60 m.p. şi construcţia edificată pe acesta şi demolată ulterior.
Tribunalul a reţinut cu privire la imobilul situat în Bucureşti Str. C.M. că, prin emiterea dispoziţiei, reclamantul a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi anume, că imobilul a fost preluat abuziv de stat, iar reclamantul este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent.
Deşi prin dispoziţii, a fost propusă acordarea de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri în favoarea reclamantului pentru imobilul situat în Bucureşti Str. C.M., cu toate acestea nici până în prezent, la cea. 3 ani de la data emiterii dispoziţiilor, reclamantul nu a beneficiat în concret de măsurile reparatorii stabilite prin această dispoziţie.
În opinia Tribunalului, unul dintre principiile care guvernează natura răspunderii civile delictuale este principiul reparării integrale a prejudiciului, care rezultă din dispoziţiile art. 998 C. civ., care evocă ideea reparării prejudiciului în totalitatea sa, fără nicio restrângere sau limitare în raport de natura prejudiciului (material sau moral), având în vedere că despăgubirile acordate trebuie să constituie o justă şi integrală reparaţie a pagubei cauzate prin fapta ilicită a autorului.
Ori, în speţa dedusă judecăţii, tribunalul a apreciat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ., în sensul existenţei unei fapte ilicite (refuzul de a acorda reclamantului măsurile reparatorii stabilite prin dispoziţiile menţionate mai sus), a vinovăţiei (inclusiv în forma culpei constând în tergiversarea creării cadrului legislativ şi administrativ-logistic pentru funcţionarea Fondului Proprietatea), a prejudiciului (constând în valoarea în RON a măsurilor reparatorii la care este îndreptăţit reclamantul), precum şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
Din conţinutul raportului de expertiză tehnică efectuat de expert L.A., Tribunalul, a reţinut că valoarea imobilului situat în Bucureşti Str. C.M. compus din teren în suprafaţă de 210,60 m.p. şi construcţia edificată pe acesta în suprafaţă de 207,48 m.p. este de 263.609 euro.
Deşi expertul a stabilit valoarea totală a celor 2 imobile, Tribunalul, a stabilit valoarea imobilului situat în funcţie de valoarea stabilită de expert prin metoda comparaţiei directe şi anume: 560 euro/m.p. construcţie şi 700 euro/m.p. teren.
De asemenea, Ttribunalul, a reţinut că deşi reclamantul a obţinut dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii încă din anul 2007, acesta nu a beneficiat în concret de măsurile reparatorii stabilite prin această dispoziţie, astfel încât reclamantului i s-a încălcat dreptul la proprietate prin faptul că despăgubirea stabilită prin dispoziţia sus-menţionată este iluzorie.
De altfel, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin mai multe hotărâri pronunţate împotriva României, a statuat că Fondul Proprietatea nu funcţionează nici până în prezent într-un mod susceptibil a duce la acordarea efectivă a unei compensaţii, astfel încât reclamantul suportă o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului său garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Cu privire ia imobilul situat în Bucureşti Str. C.M., Tribunalul, a constatat că reclamantul nu a obţinut o dispoziţie prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea sa, astfel că în lipsa dispoziţiei reclamantul trebuia să investească instanţă şi cu un capăt de cerere prin care să fi solicitat constatarea faptului că este persoană îndreptăţită la despăgubiri pentru imobilul menţionat mai sus, capăt de cerere care să fi fost formulat în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
În final, Tribunalul, a precizat că numai după constatarea faptului că reclamantul este persoană îndreptăţită să primească despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti str. C.M., poate soluţiona cererea acestuia de acordare a contravalorii imobilului de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamantul S.O. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin decizia civilă nr. 645A din 22 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul S.O.G., împotriva sentinţei Tribunalului; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi sentinţe, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că: a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi a respins acţiunea, ca fiind formulată împotriva unei persoane tară calitate procesuală pasivă.
Examinând apelurile formulate, Curtea, a constatat că apelul declarat de pârât este întemeiat urmând a fi analizat în limitele motivului privind lipsa calităţii sale procesuale pasive, excepţie prioritară a cărei admitere face inutilă cercetarea motivelor de fond şi înlătură apărările formulate de apelantul contestator în cadrul apelului său.
Astfel, instanţa de apel, a reţinut că soluţia dată de tribunal asupra excepţiei este greşită deoarece reclamantul pretinde acordarea contravalorii unor imobile şi a lipsei de folosinţă pentru acestea de la Statul Român, în contextul în care a uzat de prevederile legii speciale şi s-a emis deja o dispoziţie privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
În condiţiile în care reclamantul nu explică şi nu probează elementele răspunderii civile delictuale, ci pretinde acordarea unor sume ce urmează a fi stabilite într-o procedură specială, Curtea de Apel, a constatat că pârâtul nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri se acordă de către entitatea investită cu soluţionarea notificării, prin decizie sau dispoziţie motivată.
Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită, cu soluţionarea notificării, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabiliri şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv. Măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri se propun a fi acordate prin decizia sau după caz, dispoziţia motivată a entităţii investite potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării.
Cum Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu este nici deţinătorul imobilului în litigiu şi nici autoritatea administrativă competentă potrivit Legii nr. 10/2001 să răspundă notificării formulate în temeiul legii şi să emită dispoziţia de restituire în natură sau prin echivalent, acesta nu poate avea calitate procesuală pasivă în cererea prin care se solicită plata contravalorii imobilelor ce fac obiectul celor două dispoziţii administrative neexistând identitate între pârâtul din prezenta cauză şi titularul obligaţiei legale.
În raport de aceste considerente, apelul reclamantului prin care critică soluţia sub aspectul neacordării despăgubirilor şi pentru imobilul situat în Bucureşti, str. C.M. sunt lipsite de relevanţă aceste apărări neputând fi analizate în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice care nu are calitate procesuală pasivă în cauză;
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.O.G., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea hotărârii, în sensul constatării calităţii procesuale pasive a Statului Român, în calitate şi de unitate deţinătoare şi obligarea acestuia la plata despăgubirilor în conformitate cu raportul de expertiză dispus de Tribunalul Bucureşti pentru cele două imobile demolate.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, reclamantul a arătat următoarele:
În primul rând, decizia Curţii de Apel Bucureşti, a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, a jurisprudenţei C.E.D.O., inclusiv Hotărârea Pilot şi a jurisprudenţei interne.
În motivarea superficiala a Curţii de Apel Bucureşti se arată, în mod total eronat, că reclamantul nu explică elementele răspunderii civile delictuale. Aceasta este o afirmaţie neconformă cu realitatea, deoarece dacă instanţa ar fi avut curiozitatea să citească concluziile scrise depuse la dala de 30 mai 2011 în acest dosar, ar fi găsit elementele răspunderii civile delictuale explicate foarte clar după cum urmează:
";Acţiunea prezentă se întemeiază pe dispoziţiile art. 998, art. 999 şi art. 1003 C. civ. care angajează răspunderea civilă delictuală a Statului Român în cazul dedus judecaţii şi nu pe prevederile Legii nr. 10/2001. Toate Condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a Stalului Roman sunt îndeplinite în sensul existenţei unei fapte ilicite (neîndeplinirea obligaţiei legale de a funcţiona mecanismul de despăgubire), a vinovăţiei (inclusiv informa culpei prin tergiversarea cadrului legislativ şi administrativ-logistic pentru funcţionarea efectivă a Fondului Proprietatea), a prejudiciului (constând în valoarea în RON a măsurilor reparatorii), precum şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.";
Decizia nr. 7647 din 2 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este foarte clară: ";Expresia soluţionarea notificării trebuie înţeleasă în sensul că vizează soluţionarea acesteia în cele două etape: administrativă, înaintea persoanei juridice notificate sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată.";
O notificare este soluţionată atunci şi numai atunci când persoana îndreptăţită a primit o despăgubire efectivă pentru prejudiciul suferit. Simpla emitere a unor acte intermediare - ca de ex. dispoziţia Primarului General -fără nicio valoare efectivă, însoţită de tergiversarea la nesfârşit printr-un cadru legislativ incoerent a plaţii unei despăgubiri efective este motivul pentru care petentul a renunţat la soluţionarea notificărilor pe cale administrativă.
Totodată, recurentul-reclamant a arătat că Statul Român a emis Decretul nr. 92/1950, care nu reprezintă titlu valabil; Statul Român a încălcat prevederile art. II din acest decret, care excepta de la naţionalizare pensionarii, autorul său fiind pensionar la momentul naţionalizării; Statul Român a demolat cele două imobile clădiri şi timp de 61 de ani nu a plătit nicio despăgubire, fiind astfel singura entitate responsabilă cu repararea acestor grave prejudicii, iar în prezent este deţinătorul imobilului teren care face obiectul cauzei.
Într-un stat de drept trebuie să funcţioneze principiul despăgubirii efective a persoanelor deposedate abuziv de către Statul Român. Prejudiciul ca element primordial al răspunderii civile reprezintă rezultatul dăunător, de natura patrimonială sau nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale reclamantului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a criticat în nenumărate cauze (inclusiv în hotărârea din 19/01/2010 Andreescu contra României), sistemul de despăgubire stabilit prin Legea nr. 247/2005, care nu permite o despăgubire efectivă într-un timp rezonabil.
În acest dosar, reclamantul nu a beneficiat în concret de măsuri reparatorii, deşi drepturile i-au fost recunoscute din anul 2007 şi aceasta la 10 ani de la depunerea notificărilor.
Prin cele două dispoziţii ale Primarului General al Municipiului Bucureşti se recunoaşte un drept al reclamantului în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în legătură cu cele două imobile demolate, reclamantul fiind astfel titularul unei creanţe suficient stabilite pentru a fi exigibilă, în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, obligatorie pentru toate instanţele din România, a statuat clar şi fără echivoc:
";Privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie, aşa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, or, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O. reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.";
Recurentul-reclamant a arătat în continuare că, edificatoare sunt hotărârile C.E.D.O. contra României în care se relevă, repetat, în aceiaşi formulare, că, datorită caracterului iluzoriu al măsurilor luate de Guvern privind procedurile de despăgubire efectivă prin Fondul Proprietatea, persoanele îndreptăţite suferă în continuare un prejudiciu prelungit, ceea ce atrage obligaţia statului la plata de despăgubiri băneşti echitabile şi actuale cu valoarea de piaţa a bunului.
Dispoziţia Primarului General din 11 aprilie 2008 emisa cu 3 ani în urmă şi după 7 ani de la depunerea notificării şi dosarul aferent se află în continuare la Primăria Bucureşti care refuză să-l înainteze la Prefectura Bucureşti, în ciuda eforturilor petentului depuse în acest sens, astfel că, în acest moment orice eventuală despăgubire este evident iluzorie, ţinând cont şi de faptul că timpul de aşteptare la Prefectura Bucureşti pentru avizul de legalitate este de 5-6 ani de zile, iar la A.N.P.R. aproximativ 6-7 ani.
C.E.D.O., în hotărârea din 19 ianuarie 2010, Andreescu şi alţii împotriva României, a stabilit în parag. 21, că: ";până în prezent Guvernul nu a demonstrat faptul că sistemul de despăgubiri stabilit în iulie 2005 prin Legea nr. 247/2005 le permite beneficiarilor acestei legi să încaseze în baza unei proceduri şi a unui calendar previzibil, o despăgubire în raport cu valoarea de piaţă a bunurilor de care au fost private.";
Parag. 23 a constatat că: ";Prin urmare, a avut loc şi continuă să aibă loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1";
Existenţa unui conflict între dispoziţiile din Legea nr. 10/2001 şi nr. 247/2005 şi jurisprudenţa C.E.D.O., inclusiv prevederile Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie este evidentă, motiv pentru care C.E.D.O. în Hotărârea Pilot a solicitat României să modifice legislaţia in domeniul proprietăţii, iar Statul Român s-a angajat în acest sens, aceasta fiind dovada de necontestat că există neconcordanţe între legile proprietăţii şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care aceasta din urmă are prioritate, aşa cum a stabilit şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite prin decizia din 9 iunie 2008, cu aplicabilitate directă în acest caz: ";În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun ";
Aceasta acţiune de revendicare se întemeiază pe dreptul comun, nu aduce atingere unui alt drept de proprietate şi nici securităţii raporturilor juridice, aşa cum în mod legal şi temeinic a constatat Tribunalul Bucureşti, dar interpretată eronat şi cu aplicarea greşită a legii de către Curtea de Apel Bucureşti.
Pentru toate motivele mai sus arătate, Statul Român, are calitate procesuală pasivă fiind singura entitate responsabilă pentru prejudiciul cauzat reclamantului.
De asemenea, recurentul-reclamant a susţinut că, în motivarea deciziei Curţii de Apel Bucureşti, aceasta a apreciat lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român deoarece acesta nu ar fi deţinătorul imobilului în litigiu. Aceasta motivaţie este complet eronată şi vădit superficială.
Dacă instanţa de apel ar fi lecturat cele doua dispoziţii de Primar General, dar şi concluziile scrise depuse în apel, instanţa ar fi putut constata că terenul este ocupat în prezent de ansamblul Palatului Parlamentului României, domeniul public al Statului Român, deci acesta este deţinătorul imobilului în litigiu, Siatul Român având astfel calitate procesuală pasivă şi singura entitate responsabilă pentru plata despăgubirilor.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În motivarea recursului, reclamantul a susţinut că decizia Curţii de Apel Bucureşti este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, criticile formulate sub acest aspect încadrându-se în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata contravalorii imobilelor situate în Bucureşti, Str. C.M.
Pentru aceste imobile, preluate abuziv de la autorul reclamantului în timpul regimului comunist, acesta a formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziţiile nr. 8079/2007 şi nr. 10188/2008, a fost propusă acordarea de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri în favoarea reclamantului pentru imobilul situat în Bucureşti Str. C.M., însă acesta nu a beneficiat în concret de măsuri reparatorii până în prezent, deşi drepturile i-au fost recunoscute prin emiterea dispoziţiilor şi stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită la restituire.
Aşadar, problema de drept adusă în discuţie priveşte analizarea posibilităţii pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri, în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită prin legea specială, adoptată în vederea soluţionării situaţiei imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989.
Astfel, în situaţia cererilor formulate direct împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru obligarea la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de circulaţie a imobilelor preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură, cauza acţiunii este unică, fiind dată de intenţia celui care reclamă în justiţie, de a obţine despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocând ineficienta sistemului reparator, sancţionată prin mai multe hotărâri ale instanţei europene.
În soluţionarea unor astfel de demersuri judiciare, trebuie stabilit dacă Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, i se poate recunoaşte calitatea procesuală pasivă, respectiv dacă între reclamanţi (ce invocă încălcarea obligaţiilor pozitive ale Statului, sub aspectul protecţiei drepturilor consacrate prin art. l al Primului Protocol adiţional) şi pârâtul chemat în judecată, există sau nu un raport juridic din care să rezulte această obligaţie de despăgubire, în afara cadrului legal existent.
Or, din interpretarea dispoziţiilor art. 22 (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi a art. 13 din acelaşi act normativ, rezultă neechivoc că părţile raportului juridic creat urmare formulării notificării nu pot fi decât persoana ce se consideră îndreptăţită la una din măsurile reparatorii prevăzute de lege - notificatorul - şi entitatea investită cu soluţionarea cererii de restituire, respectiv de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
În speţă, petentul S.O.G., respectând procedura prevăzută de legea specială aplicabilă - Legea nr. 10/2001, a investit cu soluţionarea notificărilor privind cele două imobile Primăria municipiului Bucureşti, care a şi emis două dispoziţii de restituire pentru unul dintre imobile, propunând măsuri reparatorii în echivalent.
Ca urmare, părţile raportului juridic creat urmare formulării notificării sunt în cazul de faţă notificatorul S.O.G. şi unitatea deţinătoare a imobilelor, astfel cum este determinată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, respectiv Primăria municipiului Bucureşti, aceste două entităţi putând avea calitate procesuală în situaţia promovării unui litigiu pe cale judecătorească cu privire la cererea de restituire a imobilelor preluate abuziv. ,
De asemenea, textele mai sus invocate din Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare ă despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, atribuţii date în competenţă exclusivă a C.C.S.D.
Ca atare, stabilind calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, urmare recunoaşterii unui alt raport juridic vizând acordarea despăgubirilor, decât cel reglementat prin legea specială, ar însemna că instanţele ar nesocoti prevederile acesteia, suprimând practic procedura instituită de legiuitorul naţional, deşi - cu referire la concordanţa dintre legea specială şi Convenţie - jurisprudenţa C.E.D.O. a lăsat la latitudinea statelor semnatare, adoptarea măsurilor legislative cuvenite pentru restituirea proprietăţilor preluate abuziv de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, s-a decis (a se vedea cauza pilot Măria Atanasiu şi alţii împotriva României) că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O., ale dreptului de acces la o instanţă.
De altfel, această chestiune a fost definitiv tranşată prin decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că primirea unor astfel de cereri ar echivala cu deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanţie a oferirii remediului cel mai adecvat.
Astfel, se arată, controlul de convenţionalitate al sistemului naţional existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, a! fost deja realizat de C.E.D.O. prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului Român obligaţia de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de ari. 6, parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional.
Având în vedere cele ce preced, se constată că, aşa cum în mod corect a reţinut şi Curtea de Apel, recurentul-reclamant a invocat dispoziţiile art. 998-999 C. civ. fără însâ a explica elementele răspunderii civile delictuale a Statului Român în cazul dedus judecăţii. Susţinerile reclamantului sub acest aspect nu corespund cerinţelor impuse de dispoziţiile C. civ. invocate, care, de altfel, nu ar putea fi aplicabile în speţă şi potrivit principiului specialia generaţia derogant, conform căruia dispoziţiile legii speciale (Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005) se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile legii generale - dreptul comun (art. 998-999 C. civ.).
În susţinerea recursului declarat, reclamantul a invocat şi Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, însă această hotărâre nu are nicio legătură cu obiectul prezentei pricini, dezlegând o problemă de drept privind admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun (art. 480 C. civ. şi nu art. 998-999 C. civ., cum eronat, dintr-o confuzie, invocă reclamantul), formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Totodată, reclamantul a invocat şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a apreciat greşit lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român, pe considerentul că acesta nu este deţinătorul imobilului, în condiţiile în care terenul face parte din domeniul public al Statului Român, fiind ocupat de ansamblul Palatul Parlamentului României.
Însă, aceste critici nu pot fi încadrate în prevederile legale enunţate, deoarece ipoteza reglementată de pct. 8 al art. 304 se referă la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, ceea ce a determinat schimbarea naturii sau a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Aplicarea acestui text de lege se face atunci când instanţa a dat actului juridic dedus judecăţii o altă calificare şi a comis o denaturare a acestuia când, supunându-l interpretării, ia atribuit un alt înţeles.
În speţă, criticile formulate în baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează în realitate tot o greşită interpretare şi aplicare a legii, deoarece instanţa de apel a analizat calitatea procesuală pasivă a Statului Român din perspectiva dispoziţiilor legale incidente în speţă. Or, aceste critici au fost deja avute în vedere în baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul urmează a fi respins, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.O.G. împotriva deciziei nr. 645A din data de 22 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5706/2012. Civil. îndreptare eroare... | ICCJ. Decizia nr. 5709/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
