ICCJ. Decizia nr. 5761/2012. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5761/2012
Dosar nr. 23062/3/2008
Şedinţa publică din 26 septembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 13 iunie 2008, reclamanţii N.I. şi N.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin CNADNR SA, au solicitat anularea în parte a Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 16 din 22 aprilie 2008 şi obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în cuantum de 348.102,97 RON, echivalent a 94.920,78 Euro, pentru exproprierea imobilului teren în suprafaţă de 182 mp situat în Bucureşti, sector 1, Şoseaua O. nr. X.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin H.G. nr. 948/2007 s-a aprobat amplasamentul lucrării de utilitate publică „Fluidizare trafic DN 1 km 8+100 - km 17+000 şi centura rutieră în zona de nord a municipiului Bucureşti - obiect 5A - Reabilitare şi extindere la patru benzi a Centurii rutiere a municipiului Bucureşti între DN 1A şi DN 1” şi s-au declanşat procedurile de expropriere.
În H.G. nr. 242 din 5 martie 2008 publicată în M. Of. nr. 206 din 18 martie 2008, prin care s-a completat Anexa nr. 2 la H.G. nr. 948/2007, la poziţia 80 din tabel figurează şi imobilul reclamanţilor.
Pentru imobil cuantumul despăgubirilor acordate de pârâtă a fost de 64.861,16, echivalent a 18.200 Euro, despăgubiri considerate de reclamanţi ca fiind iluzorii.
Exproprierea este o înlocuire forţată a dreptului de proprietate cu despăgubiri, iar ea trebuie să se compună din valoarea reală a bunului şi din prejudiciul creat, pe care reclamanţii le apreciază ca fiind de 348.102,47 lei, echivalentul a 94.920,78 Euro,din care 333.724,30 RON, echivalent a 91.000 Euro, valoarea terenului şi 14.378,69 RON, echivalent 3.920,78 Euro, prejudiciu.
În drept, au invocat dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, art. 1, art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 şi art. 44 alin. (3) din Constituţia României.
Prin Sentinţa civilă nr. 1328 SC din 6 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea, a anulat în parte Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 16 din 22 aprilie 2008, emisă de pârâtul Statul Român - prin CNADNR numai în ceea ce priveşte valoarea despăgubirilor datorate reclamanţilor N.I. şi N.M. şi a obligat pârâtul Statul Român - prin CNADNR la plata către reclamanţii N.I. şi N.M. a sumei de 204,652 RON, în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, reprezentând despăgubiri pentru imobilul expropriat teren în suprafaţă de 182 mp situat în Bucureşti, sector 1, Şoseaua O. nr. X, identificat şi evaluat potrivit expertizei tehnice, pe care a omologat-o.
Instanţa de fond a reţinut că prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 16 din 22 aprilie 2008 emisă de pârât s-a dispus exproprierea suprafeţei de 182 mp teren din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, Şoseaua O., având nr. Cadastral ..... şi s-au acordat pentru teren despăgubiri în cuantum de 64.861,16 RON, echivalentul a 18.200 Euro, despăgubiri considerate de reclamanţi, proprietari ai imobilului supus exproprierii, potrivit Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2347 din 19 decembrie 2003 la BNP „M.P.”, ca fiind insuficiente.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 33/1994 - “Exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească”, iar potrivit art. 5 din lege -“Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes naţional sau de interes local”.
Conform art. 25 din Legea nr. 33/1994, pentru stabilirea despăgubirilor, instanţa va constitui o comisie de experţi, iar potrivit art. 26 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului, la calculul despăgubirilor, experţii şi instanţa urmând a ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.
Tribunalul a apreciat că dispoziţiile art. 25 prin raportare la art. 1 din lege, sunt imperative.
Tribunalul a avut în vedere că într-un astfel de litigiu, interesele părţilor litigante sunt contrare, şi nu se pot aprecia ca fiind o dreaptă despăgubire, despăgubirile fixate unilateral de pârât.
Soluţia contrară ar fi de natură a aduce atingere dreptului de proprietate, garantat şi ocrotit şi de dispoziţiile art. 481 C. civ., art. 41 alin. (3) din Constituţia României şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, ar încălca şi dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte în mod special dreptul de apărare care presupune implicit şi administrarea probatoriului în faţa unei instanţe de judecată.
Conformându-se acestor prevederi legale, instanţa de fond a dispus efectuarea unei expertize de către trei experţi, unul desemnat de instanţă, iar ceilalţi doi de către părţi, raport completat ulterior ca urmare a admiterii obiecţiunilor.
În urma efectuării raportului de expertiză tehnică, echipa de experţi a apreciat valoarea de circulaţie a imobilului teren în suprafaţă de 182 mp situat în Bucureşti, sector 1, Şoseaua O. nr. X, identificat şi evaluat potrivit expertizei tehnice, ca fiind de 204,652 RON, sumă care este echivalentul a 54.600 Euro, şi care reprezintă valoarea de circulaţie a imobilului.
Soluţionând apelurile declarate în cauză, împotriva sus-menţionatei hotărâri, curtea de apel a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, în forma iniţială „Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8, precum şi orice persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire”.
Din interpretarea acestor dispoziţii, curtea a reţinut că termenul de 15 zile prevăzut de art. 9 din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, în forma iniţială, se aplică doar situaţiilor în care expropriatului „i s-a respins în tot sau în parte, cererea de despăgubire”.
Or, apelanţii-reclamanţi nu se află în această ipoteză, întrucât prin art. 1 din Hotărârea nr. 16 din 22 aprilie 2008 a fost aprobată acordarea de despăgubiri pentru terenul expropriat.
În atare situaţie, curtea a apreciat că apelanţii-reclamanţi se încadrează în ipoteza prevăzută la teza I din art. 9 din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, în forma iniţială, respectiv aceştia puteau formula acţiune în justiţie pentru stabilirea cuantumului despăgubirii în termen de 3 ani de la data în vigoare a hotărârii Guvernului prin care s-a stabilit amplasamentul lucrării, declanşarea procedurii de expropriere a imobilelor care constituie amplasamentul, suma globală estimată a despăgubirilor, termenul în care aceasta se virează într-un cont bancar deschis pe numele expropriatorului şi sursa de finanţare, motiv pentru care excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată s-a reţinut a fi neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 „Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite”.
Alin. (2) al aceluiaşi text prevede că „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia”.
Verificând sentinţa instanţei de fond prin prisma acestor dispoziţii legale, curtea a constatat că prin raportul de expertiză efectuat în cauză, astfel cum a fost completat, valoarea despăgubirilor cuvenite pentru terenul expropriat a fost calculată prin raportare la valoarea de piaţă a imobilului atât la momentul exproprierii (aprilie 2008) cât şi la data evaluării (ianuarie 2010).
Or, instanţa de fond a stabilit cuantumul despăgubirilor în raport de valoarea de piaţă de la data exproprierii, iar nu la data întocmirii raportului de expertiză, încălcând astfel dispoziţiile imperative ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Cât priveşte critica privind neregularităţile raportului de expertiză întocmit în dosarul primei instanţe, constând în faptul că, pentru calcularea despăgubirilor, expertul a avut în vedere un singur contract de vânzare-cumpărare, curtea a constatat că aceasta nu constituie un motiv de nelegalitate sau netemeinicie a sentinţei apelate, întrucât expertul a respectat dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi a ţinut seama de „preţul cu care se vând imobile de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială”. Faptul că s-a raportat la un singur contract de vânzare-cumpărare nu constituie o culpă nici a expertului şi nici a instanţei de fond, atâta vreme cât nu s-au putut identifica alte acte juridice de înstrăinare încheiate în anul 2010, când a avut loc evaluarea.
Pe de altă parte, nu poate fi imputat expertului faptul că nu a luat în considerare expertiza actualizată de Camera Notarilor Publici, având în vedere că, pe de o parte, aceasta nu indică valorile de tranzacţionare ale terenurilor ci valori de impozitare ale acestora, iar pe de altă parte, dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 sunt imperative şi impuneau expertului să „ţină seama de preţul cu care se vând imobile de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială”. Prin urmare, atâta vreme cât expertul a avut la îndemână un contract de vânzare-cumpărare încheiat în apropierea datei întocmirii expertizei, în mod corect acesta a stabilit valoarea de piaţă a terenului expropriat ţinând seama de acest act juridic, respectând astfel dispoziţiile legale arătate.
În atare situaţie, cum pârâta nu a dovedit neregularităţile raportului de expertiză întocmit în dosarul primei instanţe, ce constituie o analiză ştiinţifică a unor date tehnice exact stabilite, curtea nu a primit criticile formulate în acest sens.
Mai mult, potrivit art. 212 alin. (2) C. proc. civ., expertiza contrarie trebuia cerută motivat la primul termen după depunerea lucrării. Drept urmare, faţă de prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., neinvocarea de către pârâtă a neregularităţilor raportului de expertiză, arătate prin motivele de apel, la prima zi de înfăţişare după depunere şi înainte de a se fi pus concluzii în fond, atrage sancţiunea decăderii.
În ceea ce priveşte termenul stabilit de către prima instanţă pentru plata despăgubirilor, curtea a apreciat că sub acest aspect sunt incidente dispoziţiile art. 5 alin. (8) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, modificată şi completată prin Legea nr. 184/2008, care prevăd că „Despăgubirea va fi eliberată în baza cererii formulate în acest sens, însoţită de acte autentice sau de hotărârea judecătoreasca definitivă şi irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declaraţia autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii”.
Având în vedere că, potrivit art. 18 din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, modificată şi completată prin Legea nr. 184/2008, „dispoziţiile acestei legi se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum şi cu cele ale Codului civil şi ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu prevăd altfel”, iar art. 30 din Legea nr. 33/1994 dispune alt mod de plată a despăgubirilor decât cel prevăzut de art. 5 alin. (8) din actul normativ arătat, care constituie dispoziţii speciale în acest sens, curtea a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile legale cuprinse în art. 30 din Legea nr. 33/1994, cum greşit a reţinut prima instanţă, motiv pentru care a apreciat ca fiind întemeiat şi acest motiv de apel invocat de pârâtă.
În ceea ce priveşte critica reclamaţilor adusă Sentinţei civile nr. 1328 din 6 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a, curtea a apreciat că şi aceasta este întemeiată.
În acest sens, curtea a reţinut că în raportul de expertiză tehnică s-a stabilit valoarea despăgubirilor atât în RON cât şi în euro. În acest sens, valoarea de piaţă a terenului expropriat a fost calculată la data evaluării, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la suma de 29.848 euro, echivalent cu 111.876 RON.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Regulamentul nr. 4 din 1 aprilie 2005 privind regimul valutar emis de Banca Naţională a României, republicat „Operaţiunile valutare curente şi de capital, aşa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenţi şi nerezidenţi, în valută şi în moneda naţională (leu)”.
Curtea a apreciat astfel că ambele modalităţi de calcul a despăgubirilor cuvenite pentru terenul expropriat sunt legale, aşa încât, pentru a-i proteja de efectele inflaţiei pe reclamanţi, în calitate de persoane expropriate, a stabilit valoarea despăgubirilor în euro, sumă ce se va plăti la cursul BNR din ziua plăţii.
Această soluţie este în acord şi cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că întârzierea îndelungată în plata indemnizaţiei de expropriere are drept consecinţă agravarea pierderii financiare pentru persoana expropriată şi plasarea ei într-o situaţie de incertitudine (cauza Akkus c. Turciei). Aceeaşi Curte a statuat că trebuie ţinut seama de deprecierea monetară care se produce în unele state, astfel că în condiţiile în care statul întârzie plata despăgubirilor, titularul lor poate fi lezat deosebit de grav, ceea ce înseamnă o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ca urmare, prin Decizia civilă nr. 769A din 11 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi N.I. şi N.M. şi de apelantul-pârât Statul Român prin CNADNR SA, împotriva Sentinţei civile nr. 1328 din 6 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:
A obligat pe pârât la plata către reclamanţi a sumei de 29.848 euro, reprezentând despăgubiri pentru imobilul expropriat teren în suprafaţă de 182 mp situat în Bucureşti, Şos. O. nr. X, sector 1, sumă care se va plăti în RON, la cursul BNR din ziua plăţii.
A fost înlăturat termenul de 30 de zile stabilit prin sentinţă pentru plata despăgubirilor.
Au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Împotriva menţionatei hotărâri, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin CNADNR SA, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a învederat că în mod nelegal a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată, rezultat al aplicării greşite a legii.
Indicând conţinutul normativ al dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004 în forma iniţială, au susţinut că reclamanţii se află în ipoteza tezei I a textului de lege menţionat, caz în care aveau la dispoziţie un termen de 15 zile pentru a contesta cuantumul despăgubirilor, termen care în speţă, în raport de data comunicării hotărârii atacate - 22 mai 2008 - şi data introducerii acţiunii introductive de instanţă - 13 iunie 2008, apare ca fiind depăşit.
Termenul de 3 ani, reţinut de instanţa de apel ca fiind incident cererii reclamanţilor şi reglementat de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege, se referă doar la situaţia în care hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor nu a fost comunicată, cei interesaţi luând cunoştinţă de conţinutul acesteia de la sediul consiliului local pe raza căruia se află imobilul expropriat, ori de la sediul expropriatorului, ipoteză inexistentă în cauză.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a solicitat, constatând incidenţa acestui motiv de recurs, admiterea recursului, modificarea deciziei apelate şi, în urma rejudecării cauzei, respingerea acţiunii deduse judecăţii ca tardiv formulată.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, în forma în vigoare la data sesizării instanţei „expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii (….) se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzută la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire”.
Norma legală invocată reglementează două ipoteze distincte privind termenul în care poate fi exercitată calea de atac împotriva hotărârii comisiei emisă în procedura exproprierii.
Şi dacă teza I a textului invocat instituie un termen de 3 ani pentru atacarea acestui act de către „expropriatorul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8”, teza a II-a vizează situaţia în care expropriatului „i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire”.
Or, în speţă, astfel cum legal a reţinut curtea de apel, reclamanţii, persoane expropriate, nu se află în această ultimă ipoteză, întrucât prin hotărârea contestată le-a fost aprobată acordarea de despăgubiri pentru terenul expropriat, ei fiind nemulţumiţi de cuantumul acestora.
Prin urmare, legal s-a reţinut că reclamanţii se încadrează în prima ipoteză a textului art. 9 din Legea nr. 198/2004, astfel încât, cererea lor de chemare în judecată înregistrată la data de 13 iunie 2008 se plasează în interiorul termenului reglementat de această normă, context în care legal a fost respinsă excepţia tardivităţii sale ca neîntemeiată.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. va fi obligat recurentul să plătească reclamanţilor cheltuielile de judecată efectuate în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin CNADNR SA, împotriva Deciziei nr. 780A din 11 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă recurentul la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi - N.I. şi N.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5759/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5762/2012. Civil. Uzucapiune. Recurs → |
|---|
