ICCJ. Decizia nr. 5797/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5797/2012
Dosar nr. 40596/3/2009
Şedinţa publică din 27 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1139 din 21 septembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 40596/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-au respins excepţiile tardivităţii întâmpinării şi lipsei calităţii procesual pasive, ca neîntemeiate.
S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii P.L. şi P.C., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 7.992.850 RON, reprezentând despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti. şos. V. nr. X, sector 4, format din teren şi construcţii demolate. S-a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a dispune în acest sens, în esenţă, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept.
Reclamanţii sunt beneficiari ai dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, aceştia notificând autorităţile statului pentru acordarea măsurilor reparatorii cu privire la imobilul situat în Bucureşti, şos. V. nr. X, sector 4, actual sector 3. Prin Dispoziţia nr. 10369 din 18 aprilie 2008, Primăria municipiului Bucureşti a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în diferenţa dintre suma încasată şi valoarea de piaţă actualizată, pentru construcţia demolată de 600,32 mp şi terenul în suprafaţă de 1.050 mp afectate de elemente de sistematizare şi imposibil de restituit.
Notificarea a fost soluţionată la 7 ani după formularea acesteia, iar dispoziţia primarului a fost înaintată la ANRP în scopul achitării despăgubirilor către beneficiari.
Ca urmare a cererilor depuse de reclamanţi, A.N.R.P. a răspuns că dosarele transmise se analizează în ordinea înregistrării lor şi că până la formularea răspunsului dosarul cuprinzând Dispoziţia nr. 10369/2008 nu a fost atribuit unui consilier din cadrul ANRP. Ulterior, la 17 septembrie 2009, reclamanţi au revenit cu alte cereri la ANRP pentru a se comunica stadiul în care se află dosarul, cerere la care nu s-a mai primit nici un răspuns.
În cauza pendinte, reclamanţii au solicitat să fie obligat Statul Român la plata despăgubirilor băneşti la care să se adauge o sumă care să reprezinte lipsa de compensaţie prelungită.
S-a mai arătat, că s-a încuviinţat efectuarea unei expertize în acord cu dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, expertiză care a fost întocmită de expert M.D. iar, potrivit concluziilor acesteia, valoarea actuală a imobilului este de 7.992.850 RON.
Referitor la excepţia tardivităţii depunerii întâmpinării, s-a arătat că aceasta a fost depusă la al doilea termen de judecată, dar dispoziţiile procedurale nu reglementează decăderea pârâtului de a formula apărări şi deci este neîntemeiată.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive, s-a arătat că dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 213/1998 sunt incidente în cauză şi deci Statul reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesual pasivă, pe de o parte, iar, pe de altă parte, Statul trebuie să asigure realizarea efectivă a dreptului la restituirea imobilelor ori a plăţii despăgubirilor reglementate de Legea nr. 10/2001.
Pe fond, s-a reţinut că acţiunea este întemeiată pentru următoarele considerente:
Reclamanţii au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, notificarea lor fiind soluţionată după circa 7 ani, în anul 2008, când dispoziţia primarului a fost înaintată Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, după aproximativ un an, iar, conform răspunsului ANRP, dosarul încă nu a fost repartizat unui consilier pentru soluţionare.
Referindu-se la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa a reţinut că este notoriu faptul că Fondul Proprietatea nu funcţionează efectiv pentru a se asigura persoanelor îndreptăţite accesul efectiv la măsurile reparatorii.
S-a mai reţinut, că, deşi prin lege au fost reglementate termene scurte de parcurgere a procedurilor, autorităţile statului nu şi-au îndeplinit obligaţiile derivate din lege, deşi s-au scurs mulţi ani de la data apariţiei actului normativ de reparaţie.
De asemenea, s-a reţinut că, deşi reclamanţii au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, aceştia nu se pot bucura efectiv de o despăgubire, deşi statul are obligaţia de a asigura şi de a acorda o despăgubire reprezentând valoarea actuală a imobilului, calculată la nivelul standardelor internaţionale de evaluare, conform art. 10 din Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 734A din 21 septembrie 2011, a admis apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Sentinţei civile nr. 1139 din 21 septembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 40596/3/2009 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi P.L. şi P.C.; a schimbat sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea ca inadmisibilă şi a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, referitoare la excepţiile tardivităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive, reţinând următoarele;
Sub aspectul criticii privind necompetenţa secţiei civile a Tribunalului Bucureşti, excepţia nu a fost primită, reţinându-se că nu se află în ipoteza emiterii unui act administrativ ori nesoluţionării în termenul legal al unei cereri, aşa cum se prevede în art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, deoarece statul nu a emis un act administrativ şi nici nu este ţinut personal să soluţioneze o cerere a reclamanţilor, de natură administrativă, şi că nu se poate reţine existenţa unui litigiu de natura contenciosului administrativ, cu atât mai mult cu cât pretenţiile îşi au izvorul într-un drept de proprietate transformat într-un drept la despăgubiri.
Curtea a apreciat că cea de-a doua excepţie ce trebuie examinată este cea a admisibilităţii cererii de obligare a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la despăgubiri.
Cu privire la această excepţie Curtea a considerat-o întemeiată, deoarece prin Legea nr. 247/2005, Titlu VII, s-a stabilit o procedură specială de acordare a dreptului la despăgubiri, procedura care nu a fost încă epuizată.
Susţinerea intimaţilor-reclamanţi în sensul că modalitatea de acordare a despăgubirilor prevăzute de Titlu VII din Legea nr. 247/2005 ar fi ineficientă şi iluzorie nu a fost primită, cu motivarea că, în prezent, exista deja soluţionate o parte din dosarele aflate pe rolul Comisiei Centrale de Acordare a Despăgubirilor.
Faptul că prin O.U.G. nr. 62/2010 s-a dispus suspendarea timp de 2 ani a emiterii de titluri de plată prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu înseamnă că despăgubirile ar fi iluzorii, de vreme ce se continua acordarea de acţiuni care pot fi valorificate pe piaţa de capital.
Curtea a apreciat că atâta timp cât exista o procedură care trebuie urmată pentru obţinerea de despăgubiri nu se poate invoca o altă cale de obţinere a despăgubirilor şi printr-o altă formă decât cele reglementate de lege.
Pentru aceste considerente, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii de a solicita despăgubiri direct instanţei de judecată şi, pe cale de consecinţă, a admis apelul, în temeiul art. 296 C. proc. civ., şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Excepţia lipsei calităţii procesual pasive nu a mai fost examinată, reţinându-se că accesul reclamanţilor la instanţa pentru obţinerea de despăgubiri este limitat de parcurgerea mai întâi a procedurii în faţa Comisiei Centrale de Acordare a Despăgubirilor.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii P.L. şi P.C., care, indicând art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., au arătat următoarele:
Instanţa de apel a interpretat greşit natura cererii introductive de instanţa, iar prin soluţia pronunţată a îngrădit dreptul de acces la un tribunal garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv a Legii nr. 247/2005, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii poate apărea conflictul între norma internă şi dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţia ratificată prin Legea nr. 30/1994.
Reclamanţii au invocat ca temei juridic al acţiunii încălcarea prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţiei, care garantează dreptul de proprietate al unui cetăţean al statelor semnatare, ceea ce înseamnă nu doar dreptul la restituirea unui bun preluat abuziv de autorităţile statale, ci garantează şi orice valoare patrimonială, inclusiv creanţe, la care reclamanţii pot pretinde o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate de multă vreme imposibil de exercitat.
Instanţa de apel avea obligaţia de a analiza strict condiţiile specifice ale cauzei deduse judecăţii fără a se raporta la alte cauze care nu sunt similare, or aceasta s-a limitat la a enunţa principii de bază ale restituirii fără niciun fel de referire la situaţia concretă a reclamanţilor, ceea ce este similar cu neanalizarea cauzei deduse judecăţii.
În baza plenitudinii de competenţă a judecătorului intern, ca prim judecător al Convenţiei, reclamanţii au solicitat explicit analiza în concret, asupra cauzei de faţă, a caracterului eficient şi concret al procedurii asupra dreptului de proprietate aparţinând acestora.
Însă, din acest punct de vedere, trimiterea automată la procedura instituită de Legea nr. 247/2005, fără o analiza în concret a eficienţei acestei proceduri asupra cauzei, reprezintă o denegare de dreptate, respectiv încălcarea dreptului de acces la un tribunal garantat de art. 6 din Convenţie.
Respingerea de plano şi automat a cererii privind obligarea Statului român la plata despăgubirilor băneşti, cu motivarea că „judecata cauzei se desfăşoară în cadrul procesual prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/200, procedură ce nu a fost epuizată” aduce atingere substanţei dreptului de acces la instanţa (cauza Atanasiu şi alţii vs. România - parag. 123) şi conduce la încălcarea dreptului garantat de art. 6 din Convenţie, în acest sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că, în situaţia în care principiul restituirii proprietăţii a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea în ceea ce priveşte aplicarea acestui principiu, fie că este de sorginte legislativă, administrativă, fie că ţine de punerea în aplicare de către autorităţi, este de natură să dea naştere, dacă persistă în timp, unei situaţii echivalente cu neîndeplinirea obligaţiei pozitive a statului de a asigura exercitarea efectiva a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. (Broniovski contra Poloniei; Păduraru contra României, Străin şi alţii contra României; Porteanu contra României, Radu contra României).
În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005, care o modifică, nu au luat în calcul prejudiciul suferit din cauza lipsei prelungite a despăgubiri persoanelor care au fost private de bunurile lor, încălcându-se, astfel, caracterul previzibil al aplicării procedurilor de acordare a despăgubirilor; termenul rezonabil de acordare a despăgubirilor; transparenţa selectării dosarelor spre evaluare şi soluţionare, şi respectarea justei proporţii între interesul individual şi interesul general.
Trimiterea la procedurile legii speciale goleşte practic de conţinut dreptul de proprietate al reclamanţilor care nu şi-l văd valorificat. Dreptul de proprietate (fie el şi drept la despăgubiri) nu există în absenţa exerciţiului prerogativelor specifice acestuia-exerciţiul efectiv al dreptului de proprietate.
De asemenea, s-a arătat că instanţa de apel prin soluţia pronunţată a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, întrucât reclamanţii deţin un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Respingerea acţiunii privind acordarea directă de despăgubiri de către Statul Român şi obligarea apelanţilor la parcurgerea procedurii speciale de despăgubire, instituită de Legea nr. 247/2005, Titlu VII, conduce la încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, deoarece apelanţii au „un bun” în sensul Convenţiei.
S-a arătat, că soluţia instanţei de apel refuză aplicarea corectă a textelor legale din perspectiva dată de dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, întrucât recurenţii-reclamanţii, în calitate de persoane îndreptăţite, prin Notificarea înregistrată sub nr. 2409 din 8 august 2001, au revendicat de la Statul Român imobilul, compus din teren şi construcţie demolată, situat în Bucureşti. Sos. V., nr. X, sector 4, actual sector 3, imobil ce fusese preluat abuziv de autorităţile comuniste. Primăria municipiului Bucureşti a soluţionat notificarea prin emiterea Dispoziţiei nr. 10369 din 18 aprilie 2008, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Dosarul de despăgubire a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu nr. 43460/CC, în anul 2008, astfel că după 11 ani de la data depunerii notificării şi 4 ani de la data emiterii dispoziţiei şi înregistrării dosarului de despăgubiri la ANRP, dosarul reclamanţilor nu a ajuns nici astăzi să fie examinat.
S-a conchis, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre contrară Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru că trebuia să cerceteze, prin raportare la situaţia specifică, în ce măsură procedura specială reglementată de Legea nr. 247/2005, Titlu VII, este una eficientă, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene şi în ce măsura reclamanţii au fie un bun actual, fie o speranţă legitimă de a dobândi un bun, în sensul pe care Curtea Europeană l-a dat acestor noţiuni autonome.
Cu privire la calitatea procesual pasivă a Statului Român, s-a arătat că acesta este debitorul principal al obligaţiei asumate prin legislaţia de restituire şi că tot el trebuie obligat direct la plata despăgubirilor imobilelor şi terenurile preluate abuziv, câtă vreme mecanismele puse la dispoziţia reclamanţilor şi-au dovedit ineficienţa în ultimii 11 ani. Statul este cel care trebuie să asigure realizarea efectivă a dreptului la restituirea imobilelor şi terenurilor, sau la acordarea despăgubirilor când restituirea nu mai este posibilă. Statul este garantul proprietăţii, potrivit principiilor constituţionale şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aşa încât are calitate procesual pasivă în prezenta cauză.
Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deşi reclamanţii au indicat ca temei legal al acestora art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin criticile formulate, reclamanţii au arătat că decizia recurată este dată cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, întrucât aceştia au un „bun” în sensul Convenţiei şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât prin trimiterea automată la procedura instituită de Legea nr. 247/2005 li s-a încălcat dreptul de acces la un tribunal.
Potrivit art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
Conform jurisprudenţei constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, noţiunea de „bun” poate cuprinde atât „bunurile existente, cât şi valori patrimoniale”, respectiv creanţele cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a le vedea concretizate.
Creanţa de restituire de care reclamanţii se prevalează constituie un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, întrucât a fost stabilită în favoarea acestora în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pe care aceştia au declanşat-o prin formularea notificării, prin Dispoziţia nr. 10369 din 18 aprilie 2008 emisă de Primarul municipiului Bucureşti.
Instanţa de apel nu a soluţionat cauza pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea reclamanţilor, în consecinţă, întrucât aceştia nu ar fi titularii unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ci pentru că dreptul intern reglementează o procedură specială de acordare a măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri prin Legea nr. 247/2005, Titlul VII, procedură neepuizată de către reclamanţi, care au apelat la dreptul comun, promovând prezenta acţiune direct împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Cu alte cuvinte, deşi nu a arătat expres, rezultă că instanţa de apel a apreciat că acţiunea, pe dreptul comun, împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie este inadmisibilă, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant, iar soluţia dată este legală, pentru cele ce urmează.
Prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În prezenta cauză, se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială, fiind evidentă similitudinea problemei de drept în discuţie, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.
Astfel, prin decizia menţionată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea speciala şi legea generală se rezolva în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia Europeană, se constată că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reţinut ca art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţa Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiza al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanţa, aspect reamintit în Hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (paragraful 115).
Prin urmare, exigentele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
De altfel, cauzele care au antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, anterior Hotărârii-pilot pronunţate în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil, deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul „Proprietatea”, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional.
Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului după pronunţarea Hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie.
În hotărârea-pilot, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare” şi că „punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne” (paragraful 233).
Pe de altă parte, chiar dacă, în situaţia în care exista o decizie sau dispoziţie administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părţile se pot prevala de existenţa unui „bun”, în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale” astfel stabilite, în speţă, în cadrul procedurii reglementată de Legea nr. 247/2005.
Or, mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile.
În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin Decizia nr. 27/2011 pronunţată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., a stabilit că acţiunile în justiţie împotriva Statului român de natura celei pendinte, respectiv întemeiate pe dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sunt inadmisibile.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii P.L. şi P.C. împotriva Deciziei nr. 734A din 21 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5764/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5799/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
