ICCJ. Decizia nr. 5843/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5843/2012
Dosar nr. 1942/1/2001
Şedinţa publică din 1 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Oneşti sub nr. 4804/1997, la data de 21 iulie 1997, reclamantul G.E., în nume propriu şi ca reprezentant legal al minorilor G.T.E., G.V.I. şi G.I.G., a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local al oraşului Târgu Ocna şi SC E. SA Târgu Ocna, solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi posesie sau să le plătească contravaloarea apartamentelor nr. a, b şi c din imobilul situat în oraşul Târgu Ocna, strada V., fostă C., judeţul Bacău, împreună cu suprafaţa de teren aferentă.
La termenul din 22 decembrie 1997, reclamanţii au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a SC M. SA Târgu Ocna, proprietara actuală a imobilului, ca urmare a cumpărării acţiunilor deţinute de Fondul Proprietăţii de Stat.
În motivare, reclamanţii au arătat că imobilul a fost proprietatea autorului lor, numitul G.T., care l-a dobândit prin act autentic în anul 1943, fiind preluat de stat fără titlu.
Prin sentinţa civilă nr. 6517 din 21 decembrie 1998, Judecătoria Oneşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, competent material să judece potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., constatând că valoarea imobilului revendicat, stabilită pe bază de expertiză tehnică, este de 730.512.000 ROL.
Prin sentinţa civilă nr. 232 din 30 iunie 2000, Tribunalul Bacău, secţia civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâta SC M. SA; a admis în parte acţiunea, numai faţă de pârâta SC M. SA, pe care a obligat-o să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul compus din construcţii şi terenul aferent de 621,775 m.p., situat în Târgu Ocna, strada V. (include apartamentele nr. b, c, e) şi nr. a; a respins acţiunea faţă de pârâţii Consiliul Local al Oraşului Târgu Ocna şi SC E. SA Târgu Ocna, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:
Imobilele revendicate în cauză au fost dobândite prin vânzare-cumpărare în anul 1943, de către numitul G.I.T., decedat în anul 1981. Aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor din 21 septembrie 1981, de pe urma acestuia a rămas ca moştenitoare legală acceptantă a succesiunii G.G., în calitate de fiică.
În anul 1996 a decedat şi G.G., de pe urma căreia au rămas ca moştenitori reclamanţii din dosar, respectiv G.E., în calitate de soţ supravieţuitor, G.T.E., G.V.I. şi G.I.G., în calitate de fii.
Prin hotărârea nr. 167 din 20 februarie 1997 emisă de Comisia Judeţeană Bacău pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, a fost respinsă cererea formulată de G.G. privind acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat de la G.T., situat în Târgu Ocna, strada V., cu motivarea că trecerea în proprietatea statului s-a realizat prin Decretul nr. 218/1960 care, conform art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 11/1997, nu reprezintă just titlu.
Expertizele tehnice efectuate în cauză au concluzionat că actualul restaurant „O."; a fost edificat pe infrastructura şi structura vechiului imobil din strada V. (fostă C.), apartamentele nr. a-c.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, aşa cum a fost motivată de pârâtă, nu este fondată, întrucât în cauză nu este vorba de instituţia reprezentării succesorale, ce nu este aplicabilă soţului supravieţuitor.
În speţă, este vorba de transmiterea dreptului defunctei G.G. către moştenitorii săi legali - copiii în concurs cu soţul supravieţuitor, aceasta fiind în viaţă la data deschiderii succesiunii după tatăl ei, or una din condiţiile reprezentării este ca cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii succesiunii.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul Local Târgu Ocna şi SC E. SA Târgu Ocna este întemeiată, având în vedere că de esenţa acţiunii în revendicare este ca proprietarul neposesor să solicite bunul de la posesorul neproprietar, care în speţă este SC M. SA Târgu Ocna.
Pe fond, cum reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat şi cum preluarea acestuia de către stat a fost fără titlu valabil, se impune admiterea acţiunii în revendicare şi obligarea pârâtei SC M. SA, care îl deţine în prezent, la restituirea lui în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC M. SA, arătând că reclamantul G.E. nu are calitate procesuală activă, întrucât nu o poate reprezenta pe soţia sa predecedată, că în mod greşit s-a reţinut că imobilul a fost preluat de la stat în temeiul Decretului nr. 218/1960, în realitate preluarea realizându-se în temeiul Decretului nr. 111/1951, astfel încât statul a avut un titlu valabil constituit, şi că pârâta este proprietara imobilului actual în temeiul unor acte juridice a căror anulare nu s-a cerut.
Prin decizia civilă nr. 108 din 11 decembrie 2000, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, a respins apelul, ca nefondat, sens în care a reţinut următoarele:
În mod corect, prima instanţă a apreciat că în cauză nu se pune problema că reclamantul G.E., soţul supravieţuitor al lui G.G., ar reprezenta pe aceasta la moştenirea tatălui ei, G.T.
În realitate, reclamanţii sunt moştenitorii lui G.G. care, la rândul ei, a fost fiica moştenitoare a lui G.T., iar calitatea procesuală a tuturor reclamanţilor este întemeiată pe transmiterea dreptului de a cere restituirea imobilului, prin cele două succesiuni, critica pe acest aspect nefiind fondată.
Referitor la titlul statului asupra imobilului în litigiu, sunt de reţinut următoarele:
G.T. a dobândit în anul 1943, prin acte autentice de cumpărare, de la doi proprietari diferiţi, un număr de trei apartamente situate în acelaşi imobil din Târgu Ocna, strada V.
În anul 1950, proprietarul a pierdut posesia locuinţei de la nr. b în baza Deciziei nr. 66/1950 a Sfatului Popular Regional Târgu Ocna.
La mijlocul anilor 1950, proprietarul avea închiriat imobilul de la nr. e Cooperaţiei „Î."; Târgu Ocna, care, printr-o conduită abuzivă, a adus celor trei locuinţe alipite modificări esenţiale, astfel încât proprietarul a somat cooperativa să-i predea măcar materialele rezultate din demolări, somaţie căreia i s-a dat curs.
În anul 1958, pe când spaţiul era deja amenajat ca restaurant de cooperativă, toate cele trei locuinţe iniţiale sunt considerate un singur imobil cu nr. b şi se propune a fi înscris pe listele de naţionalizare potrivit Decretului nr. 92/1950, dar situaţia de drept a proprietăţii se consideră tranşată prin menţionarea preluării imobilului ca efect al Decretului nr. 218/1960.
Nu se poate reţine susţinerea pârâtei conform căreia preluarea s-ar fi realizat în temeiul Decretului nr. 111/1951, preluarea locuinţei de la nr. b fiind deja fapt împlinit din anul 1950, iar apoi toate cele trei unităţi locative distincte sunt considerate ca fiind un singur imobil.
În acest sens, situaţia aflată la dosar evidenţiază distinct imobilele preluate prin decizia nr. 66/1950 a Sfatului Popular Târgu Ocna, de cele cărora li s-a aplicat Decretul nr. 111/1951.
Faţă de cele expuse, rezultă neîndoielnic că imobilul - având la acea dată destinaţia de locuinţă - a fost preluat de stat fără titlu.
Aşa fiind, acţiunea reclamanţilor îşi găseşte temei în prevederile art. 1 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, astfel cum au fost modificate şi completate prin H.G. nr. 11/1998.
În acţiunea de faţă, este de comparat puterea titlurilor de proprietate ale părţilor, fără a fi necesar, pentru admiterea acţiunii, ca titlul de care se prevalează pârâta să fie desfiinţat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC M. SA, care a formulat următoarele critici:
1. În mod greşit a reţinut instanţa de apel că la data preluării imobilul în litigiu avea destinaţia de locuinţă, iar destinaţia de restaurant i-a dat-o cooperativa căreia i-a fost dat în administrare, situaţie faţă de care ar fi incidente dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Normele metodologice ale Legii nr. 112/1995.
Chiar reclamanţii, care iniţial au solicitat bunul în baza Legii nr. 112/1995, au renunţat la această cale, deoarece imobilul, neavând destinaţia de locuinţă, nu intra în domeniul de aplicare al acestui act normativ. Pe de altă parte, din actele dosarului rezultă că în imobilul în litigiu a funcţionat restaurantul cunoscut sub numele de „L.I.";, situaţie faţă de care este eronată motivarea instanţei de apel că ar fi incidente dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Normele metodologice ale Legii nr. 112/1995.
2. În mod greşit a reţinut instanţa de apel că imobilul în litigiu a fost preluat prin Decretul nr. 218/1960, în realitate bunul fiind preluat în baza Decretului nr. 111/1951, deoarece din conţinutul deciziei de preluare nr. 66/1951 rezultă că aceasta a emisă în aplicarea Decretului nr. 111/1951.
Faţă de această situaţie, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere prevederile H.G. nr. 11/1997 pentru modificarea H.G. nr. 20/1996, care consideră ca fiind preluate cu titlu imobilele ce au trecut în proprietatea statului în baza Decretelor nr. 92/1950, 111/1951, 142/1952, etc. Raportat la prevederile menţionate, reclamanţii trebuiau să facă dovada că autorul lor nu se încadra printre persoanele vizate de Decretul nr. 111/1951 şi că, în consecinţă, acesta a fost aplicat nelegal. Or, în absenţa acestor probe, concluzia care se impune este aceea că imobilul a trecut în mod legal în proprietatea statului.
3. În soluţionarea prezentei cauze trebuiau avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aplicabile în cauză.
Art. 1 din decizia nr. 66/1951, act normativ în baza căruia imobilul a fost preluat de stat, se referă la imobilele care nu sunt administrate de proprietari. După cum rezultă din cuprinsul art. 2 pct. 1 lit. d) din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se înţeleg imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor din motive independente de voinţa proprietarului sau cele considerate a fi abandonate, în baza unei dispoziţii administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti în perioada de referinţă a legii.
Faţă de această situaţie, reclamanţii nu pot beneficia de restituirea în natură a bunului, ci doar de măsuri reparatorii, întrucât imobilul a fost înstrăinat cu plată către pârâtă, fiind aplicabile, totodată, dispoziţiile art. 11 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, conform cărora imobilele expropriate şi ale căror construcţii nu au fost demolate se pot restitui integral în natură persoanelor îndreptăţite dacă nu au fost înstrăinate. Din actele depuse rezultă că pârâta a devenit proprietara imobilului în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu Fondul Proprietăţii de Stat şi Fondul Proprietăţii Private.
Pe de altă parte, aşa cum rezultă din expertiza tehnică efectuată în cauză, actualul restaurant „O.";, care funcţionează în imobilul în litigiu, a fost edificat pe structura şi infrastructura vechiului imobil, fiind efectuate, în decursul anilor, reparaţii, înlocuiri, compartimentări, amenajări, sens în care imobilul s-a transformat, devenind un „imobil nou"; în înţelesul Legii nr. 10/2001, situaţie faţă de care sunt incidente dispoziţiile art. 18 lit. c) din această lege.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Potrivit art. 1 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 20/2006, modificată prin H.G. nr. 11/1997, „imobilele care nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995 şi pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptăţite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun";.
Norma enunţată consacră, aşadar, cu valoare de principiu, calea dreptului comun pentru restituirea imobilelor ce nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995, ca lege specială de reparaţie.
Cum la data promovării acţiunii în revendicare ce face obiectul prezentului litigiu - 21 iulie 1997, era în vigoare legea specială de reparaţie nr. 112/1995, în mod corect instanţa de apel a făcut trimitere la art. 1 pct. 5 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, pentru a justifica admisibilitatea demersului judiciar al reclamanţilor pe dreptul comun.
Astfel, din prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 rezultă că intră în domeniul de reglementare al acestei legi imobilele cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului cu titlu.
per a contrario, nevalabilitatea titlului de preluare al statului exclude, de plano, apartenenţa imobilului la domeniul de reglementare al Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, în speţă, nici nu mai are relevanţă destinaţia imobilului litigios la data preluării, pentru că atâta timp cât titlul statului nu este unul valabil, potrivit celor ce se vor arăta în analiza celui de-al doilea motiv de recurs, imobilul nu intra în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995 şi pe cale de consecinţă, putea face obiectul cererii de restituire pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun, aşa cum prevăd dispoziţiile normative la care a făcut trimitere instanţa de apel.
În contextul arătat, au devenit inutil de analizat criticile propriu-zise referitoare la destinaţia imobilului litigios la data preluării de către stat.
De altfel, ipoteza susţinută de recurentă, aceea că imobilul litigios avea o altă destinaţie decât cea de locuinţă la data preluării, şi anume restaurant, este tot un argument în sensul exceptării bunului de la domeniul de aplicare a Legii nr. 112/1995, care viza numai locuinţele, aşa încât concluzia trasă de recurentă, în sensul că, faţă de destinaţia de restaurant a bunului la data preluării, nu ar fi incidente prevederile art. 1 pct. 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, este greşită.
Aşa cum s-a arătat deja, prevederile menţionate consacră calea dreptului comun pentru restituirea imobilelor ce nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995, or tocmai în acest sens s-a reţinut incidenţa lor în cauză de către instanţa de apel, respectiv pentru a sublinia admisibilitatea căii procedurale alese de reclamanţi, cât timp imobilul revendicat nu intra în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995.
În consecinţă, criticile prin care se contestă incidenţa în cauză a art. 1 alin. (5) din Normele metodologice ale Legii nr. 112/1995 nu sunt fondate.
2. Nici criticile prin care se susţine că preluarea imobilului litigios a fost făcută cu titlu valabil nu sunt fondate.
Este adevărat că din cuprinsul deciziei de preluare nr. 66 din 21 septembrie 1951 a fostului Sfat Popular al oraşului Târgu Ocna (Dosar nr. 784/2000 Tribunalul Bacău) rezultă că temeiul preluării imobilelor la care aceasta se referă, printre care şi cel litigios, este Decretul nr. 111/1951, mai exact art. 1 lit. d) din acest decret, ipoteza bunurilor fără stăpân.
Contrar însă susţinerilor recurentei, Decretul nr. 111/1951 nu poate constitui titlu valabil pentru stat în ceea ce priveşte imobilul litigios, faţă de nerespectarea la preluare a condiţiilor acestui act normativ.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951, intrau sub incidenţa acestui act normativ „bunurile fără stăpân, precum şi cele considerate abandonate prin efectul unor legi sau decrete";.
Prin bunuri fără stăpân în sensul Decretului nr. 111/1951 şi al Instrucţiunilor de aplicare nr. 6491 din 27 iulie 1951 ale Ministerului Finanţelor, se înţelegeau acele bunuri asupra cărora nu s-au făcut, în termen de 1 an, acte de administrare sau de conservare, iar titularul lor era necunoscut sau absent. Instrucţiunile nr. 6491/1951 ale Ministerului Finanţelor, date în aplicarea Decretului nr. 111/1951, precizau şi că termenul de 1 an curgea de la data ultimului act de conservare sau administrare, iar în caz contrar de la data înregistrării procesului-verbal întocmit de organul financiar, prin care se constata că bunul a fost părăsit. De asemenea, precizau că trecerea unui imobil în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 111/1951 se pronunţa de instanţa de judecată a locului situării imobilului, iar titlul în baza căruia opera această trecere era hotărârea judecătorească.
Cu alte cuvinte, titlul de proprietate al statului cu privire la bunurile ce intrau sub incidenţa art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951 îl constituia hotărârea judecătorească definitivă, or, în cauză, nu există o asemenea hotărâre judecătorească.
Nefiind astfel respectate înseşi condiţiile prevăzute de Decretul nr. 111/1951, rezultă că statul nu deţine un titlu valid de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care condiţionează valabilitatea titlului statului asupra imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de respectarea legilor în vigoare, a Constituţiei şi a tratatelor internaţionale la care România este parte la data preluării.
De altfel, raportat la textul susmenţionat, chiar dacă preluarea imobilului litigios s-ar fi făcut cu respectarea condiţiilor Decretului nr. 111/1951, tot nu s-ar putea reţine că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului, deoarece Decretul nr. 111/1951 a fost neconstituţional în raport cu Constituţia din 1948, sub imperiul căruia a fost adoptat, care prin art. 8 recunoştea şi garanta proprietatea particulară; este evident că un act normativ care prevedea trecerea unui bun proprietate privată în patrimoniul statului pentru că nu fuseseră efectuate acte de administrare timp de un an - ignorându-se şi caracterul perpetuu al proprietăţii - era contrar acestui principiu constituţional, cu consecinţa că el nu poate constitui un titlu valabil pentru stat.
3. În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, raportat la temeiul juridic al cererii introductive de instanţă - art. 480 C. civ. şi la data formulării acţiunii - 21 iulie 1997, acestea nu pot fi avute în vedere la soluţionarea cauzei, cum greşit pretinde recurenta.
Astfel, unul din principiile care guvernează aplicarea legii în timp este cel al neretroactivităţii legii civile noi, potrivit cu care o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc ori se nasc în practică după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare, trecute.
Acest principiu are o consacrare constituţională şi civilă, fiind prevăzut atât de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, cât şi de art. 1 C. civ.
Raportat la acest principiu, cât timp sesizarea instanţei a avut loc anterior intrării în vigoare a legii speciale, respectiv la data de 21 iulie 1997, când dispoziţiile în materie de revendicare, în vigoare la acel moment, erau cele ale C. civ. - art. 480, acţiunea în revendicare dedusă judecăţii este guvernată de dispoziţiile de drept comun ale art. 480 C. civ., corect avute în vedere în soluţionarea fondului de instanţele anterioare, care au procedat la compararea titlurilor părţilor.
A admite teza susţinută de recurentă, în sensul aplicării Legii nr. 10/2001 acţiunii în revendicare de drept comun promovate înainte de intrarea sa în vigoare, ar însemna să se încalce principiul neretroactivităţii legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare, trecute. Aplicarea legii civile noi la situaţii juridice anterioare adoptării ei nu este posibilă decât dacă aceasta se prevede expres în legea nouă, or art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, devenit art. 46 alin. (1) după republicarea legii, nu se constituie într-o excepţie de la principiul neretroactivităţii legii civile noi.
Potrivit textului enunţat, prevederile Legii nr. 10/2001 „sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei";.
Sensul acestei norme este acela că, în favoarea persoanelor îndreptăţite care au iniţiat un demers judiciar înainte de intrarea în vigoare a legii speciale, s-a instituit un drept de opţiune între calea legii speciale şi calea dreptului comun pentru recuperarea bunurilor preluate abuziv de stat. În exercitarea acestui drept de opţiune, persoanele îndreptăţite pot fie să continue acţiunea de drept comun promovată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care însă rămâne supusă dispoziţiilor legale în vigoare la data promovării sale, fie să renunţe la judecarea ei sau să ceară să fie suspendată pentru a parcurge procedura legii speciale.
În speţă, reclamanţii şi-au manifestat voinţa de a se continua judecata acţiunii de drept comun promovate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, scop în care au cerut şi obţinut repunerea cauzei pe rol după suspendarea dispusă în baza art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în etapa procesuală a recursului, tot la cererea lor, astfel că instanţa de judecată nu poate soluţiona cauza în baza unui alt temei de drept decât cel cu care a fost învestită, întrucât ar încălca principiul disponibilităţii, conform căruia judecătorul nu poate soluţiona un litigiu decât în baza cererii părţii interesate şi în limitele învestirii, precum şi principiul neretroactivităţii legii mai sus amintit.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC M. SA împotriva deciziei nr. 108 din 11 decembrie 2000 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5840/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 59/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
