ICCJ. Decizia nr. 5936/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5936/2012
Dosar nr. 6109/2/2011
Şedinţa publică din 3 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 19 octombrie 2007, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, reclamanţii D.T. şi V.Ş. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Ministerul Justiţiei şi Spitalul Prof. Dr. C.A., solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care să fie obligaţi pârâţii să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 2.030 m.p., situat în Bucureşti, Aleea C. şi să se dispună radierea din cartea funciară a înscrierilor dispuse prin încheierea judecătorului de C.F. nr. AA din 07 februarie 2002.
În motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că imobilul revendicat a fost proprietatea numiţilor M. şi S.C., conform actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. PP din 20 martie 1908 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, şi a fost trecut fără niciun titlu în proprietatea statului; de pe urma acestora au rămas ca moştenitori legali Z., M., E. şi V.C., cărora, în calitate de fiice, le-a revenit întreaga masă succesorală şi care, mai departe, au fost moştenite ca legatar universal, de reclamantul D.T.
În urma încercărilor repetate ale autoarelor reclamanţilor de a redobândi imobilul, s-a emis decizia nr. 16 din 16 ianuarie 1992 a Primăriei sectorului 3, prin care s-a restituit acestora terenul situat în Bucureşti, strada M.V., în suprafaţă de 1.400 m.p.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul D.T. şi numita E.C. (singura fiică în viaţă a foştilor proprietari ai imobilului) au notificat Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar în anul 2007, E.C. a cedat toate drepturile litigioase privind imobilul în litigiu către reclamantul D.T., acesta la rândul său, cesionând aceleaşi drepturi, celuilalt reclamant, V.Ş.
La data de 16 aprilie 2007 a fost emisă dispoziţia nr. EE a Primarului General al Municipiul Bucureşti, prin care s-a restituit reclamanţilor, în natură, terenul liber în suprafaţă de 2.030 m.p. situat în Aleea C. (fostă strada M.V.) şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul care nu era liber, conform Legii nr. 10/2001, în suprafaţă de 160 m.p.
Încercând să-şi înscrie în cartea funciară dreptul de proprietate astfel obţinut, reclamanţii au constatat că întregul teren, în suprafaţă de 2.030 m.p., a fost inclus în suprafaţa de teren de 5.037,32 m.p., înregistrat în regimul de publicitate imobiliară ca proprietate de stat, cu drept de administrare în favoarea pârâtului Spitalul Prof. Dr. C.A.
S-a susţinut de către reclamanţi, că pârâţii nu au avut niciodată un titlu legal de proprietate asupra terenului în litigiu, dreptul lor de proprietate existând doar asupra terenului în suprafaţă de 3.000 m.p. situat însă la nr. a şi nu la nr. b, unde se află proprietatea sa, astfel încât intabularea dreptului de proprietate al statului s-a făcut în mod abuziv.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. civ., Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001, art. 33 şi urm. din Legea nr. 7/1996.
Pârâtul Ministerul Justiţiei a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii formulată de reclamanţi ca neîntemeiată şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate nelegalitatea dispoziţiei de restituire invocată de aceştia în acţiune, în contradictoriu şi cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General (în condiţiile în care prin dispoziţia emisă în anul 2005 a fost soluţionată notificarea transmisă în anul 2001, acordându-se măsuri reparatorii pentru întregul imobil, iar ulterior, au fost emise alte două dispoziţii, prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului de 2.030 m.p., precum şi măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţia demolată şi diferenţa de 160 m.p. teren).
Prin sentinţa civilă nr. 1802 din 15 decembrie 2008, Tribunalul a respins excepţiile invocate în proces, privind lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor şi Economiei ca reprezentant al Statului Român şi autoritatea de lucru judecat, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a Ministerului Justiţiei, a respins acţiunea principală formulată de reclamanţi ca neîntemeiată şi cererea reconvenţională formulată de Ministerul Justiţiei, pentru lipsă calitate procesuală activă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că numiţii M. şi S.C. au dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. PP din 20 martie 1908 de Tribunalul Ilfov, imobilul situat în Bucureşti, strada M.V., în suprafaţă de 2.186 m.p., iar reclamanţii sunt, potrivit actelor depuse la dosar, singurii succesori ai acestuia, reclamantul D.T., în calitate de moştenitor, iar reclamantul V.Ş., în calitate de cesionar de drepturi litigioase.
Prin dispoziţia nr. EE din 16 aprilie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, s-a dispus restituirea în natură către reclamanţi a terenului în suprafaţă de 2.030 m.p. situat în Bucureşti, strada M.V., teren care este inclus în prezent în suprafaţa de 5.037,32 m.p. situat în Bucureşti, Aleea C., având ca proprietar Statul Român prin administrator Ministerul Justiţiei prin Spitalul Prof. Dr. C.A.
S-a mai reţinut că prin decizia nr. 16 din 16 ianuarie 1992 dată de Primăria sectorului 3 Bucureşti s-a dispus restituirea către autorii reclamanţilor, a terenului în suprafaţă de 1.400 m.p., situat în Bucureşti, strada M.V., decizie anulată însă prin decizia nr. 395 din 22 iunie 1995 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ.
În anul 1991, autoarele reclamanţilor au promovat o acţiune în revendicare, prin care au solicitat, în contradictoriu cu Spitalul Interdepartamental, Consiliul Local sector 3 şi Direcţia de Urbanism şi Administrare a Teritoriului din cadrul Consiliului Local al Municipiului Bucureşti, să li se retrocedeze terenul în suprafaţă de 2.186 m.p., situat în Bucureşti, strada M.V., acţiune respinsă definitiv şi irevocabil prin sentinţa civilă nr. 6410 din 16 iunie 1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, în care s-a reţinut că terenul revendicat a trecut în patrimoniul statului, conform H.G. nr. 556/1990.
La data de 27 decembrie 2005, a fost emisă, în baza Legii nr. 10/2001, dispoziţia nr. FF a Primarului General, prin care s-au acordat reclamanţilor măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafaţă de 2.186 m.p. şi construcţia demolată din Bucureşti, Aleea C. (fostă stradă M.V.), iar ulterior s-a emis, în baza aceleiaşi legi, dispoziţia nr. EE din 16 aprilie 2007, prin care s-a dispus restituirea în natură către reclamanţi a terenului liber în suprafaţă de 2.030 m.p., situat în Bucureşti, Aleea C. (fostă stradă M.V.) şi acordarea de măsuri reparatorii pentru construcţia demolată şi diferenţa de teren de 160 m.p., care nu este liber.
În condiţiile în care terenul restituit reclamanţilor şi revendicat de aceştia a fost înscris în cartea funciară ca fiind proprietate de stat, instanţa a apreciat că reprezentarea acestuia în proces trebuie să se facă prin Ministerul Finanţelor Publice şi nu prin Municipiul Bucureşti.
Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtul Spitalul Prof. Dr. C.A., instanţa de fond a reţinut că nu poate fi primită, în condiţiile în care, între acţiunea soluţionată irevocabil prin sentinţa civilă nr. 6410 din 16 iunie 1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti şi acţiunea de faţă, nu există identitate de cauză, prima având ca obiect revendicare imobil în baza art. 480 C. civ., iar cea de a doua întemeindu-se şi pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de Ministerul Justiţiei, prin care s-a solicitat constatarea nulităţii dispoziţiei de restituire nr. EE din 16 aprilie 2007 emisă de Primarul General, instanţa de fond a reţinut lipsa calităţii procesuale active a Ministerului Justiţiei pentru formularea unei astfel de cereri, în raport de prevederile speciale şi de procedură cuprinse în Legea nr. 10/2001.
Referitor la cererea de revendicare formulată de reclamanţi, instanţa a reţinut că imobilul proprietatea autoarelor reclamanţilor, compus din teren şi construcţie, a fost trecut în proprietatea statului anterior anului 1989, în vederea sistematizării zonei, deci pentru realizarea unor lucrări de interes public, sens în care construcţiile aflate pe teren au fost demolate, iar autoarele reclamanţilor au primit spaţii de locuit.
În continuare, a constatat că terenul a trecut în proprietatea statului în baza H.G. nr. 556/1990, astfel cum s-a reţinut şi în procesul anterior de revendicare, situaţie în care nu mai putea fi restituit conform Legii nr. 10/2001, lege care permitea doar restituirea imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin decizia nr. 546 A din 2 noiembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanţi, a fost desfiinţată sentinţa instanţei de fond şi s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
Instanţa de apel a avut în vedere faptul că Tribunalul a soluţionat doar capătul întâi de cerere, referitor la revendicarea terenului, nu şi cererea ce făcea obiectul celui de-a doua pretenţie, prin care se solicitase să se dispună radierea completă din cartea funciară a înscrierilor dispuse prin încheierea judecătorului de C.F. nr. AA din 07 februarie 2002, în favoarea pârâţilor, cu privire la terenul în suprafaţă de 5.037,32 m.p., situat în Bucureşti, Aleea C.
S-a reţinut, de asemenea, că despăgubirile cuvenite proprietarilor pentru imobilul preluat au fost stabilite ulterior, în baza H.G. nr. 556/1990 şi că această hotărâre de guvern reglementa modalitatea de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele compuse din terenuri, construcţii şi împrejmuirile aferente, demolate înainte de revoluţie, ceea ce demonstrează faptul că imobilul fusese preluat de stat anterior revoluţiei din decembrie 1989, iar situaţia sa juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001.
În condiţiile în care, reclamanţii revendicau de la pârâţi terenul preluat astfel de stat, invocând drept titlu de proprietate o dispoziţie emisă în baza Legii nr. 10/2001, iar pârâţii la rândul lor invocau în apărare un titlu de proprietate înscris în cartea funciară, Curtea a constatat că instanţa ar fi trebuit să procedeze la compararea acestora şi să stabilească în final, pe baza probatoriilor administrate, care este preferabil şi impune păstrarea posesiei asupra terenului în litigiu.
În funcţie de soluţia pronunţată asupra revendicării, instanţa ar fi trebuit să se pronunţe apoi asupra capătului al doilea de cerere din acţiune, care viza radierea înscrierilor făcute în cartea funciară în favoarea pârâţilor, cu privire la acest teren.
Prin decizia nr. 3118 din 20 mai 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Justiţiei împotriva deciziei Curţii de Apel.
Reluând judecata, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 622 din 8 aprilie 2011, prin care a admis cererea formulată de reclamanţi; a obligat pârâţii să predea reclamanţilor liniştita posesie a terenului în suprafaţă de 2.030 m.p., situat în Bucureşti, Aleea C. (fostă strada M.V.) - proprietatea reclamanţilor; a dispus radierea înscrierilor din C.F. a Municipiului Bucureşti - O.C.P.I. sector 3, efectuate în baza încheierii nr. 1651 din 7 februarie 2002, privind imobilul situat în Bucureşti, Aleea C. nr. d (fostă M.V. nr. a) format din teren în suprafaţă de 5.037,32 m.p. şi construcţie.
Pentru a hotărî în acest sens, Tribunalul a reţinut că prin dispoziţia nr. EE din 16 aprilie 2007, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, în baza Legii nr. 10/2001, s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 2.030 m.p., situat în Bucureşti, Aleea C. (fostă stradă M.V. nr. d).
Aşa cum se arată şi în dispoziţia menţionată, aceasta face dovada proprietăţii asupra imobilului - teren, şi constituie titlu executoriu după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, formalităţi aflate în sarcina beneficiarilor restituirii.
Prin Protocolul nr. 8952 din 2 mai 2007 încheiat între Consiliului General al Municipiului Bucureşti - A.F.I. şi reclamanţi, s-a procedat la predarea - preluarea terenului, menţionându-se expres restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 2.020 m.p., identificat conform raportului de expertiză extrajudiciară anexă la dispoziţie.
Reclamanţii au procedat la îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, în vederea obţinerii numărului cadastral provizoriu, constatând însă că întreaga suprafaţă de teren de 2.030 m.p., este înregistrată în regimul de publicitate imobiliară, această suprafaţă făcând parte din terenul de 5.037,32 m.p., ca proprietate a Statului Român, iar construcţia (spitalul) cu drept de administrare în favoarea Ministerului Justiţiei.
Tribunalul a analizat titlurile invocate de părţi, având în vedere şi dispoziţiile legale incidente în cauză, referitoare la valoarea probatorie a dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001 care, potrivit actului normativ menţionat constituie titlu de proprietate deşi în prezent nu este consolidat, întrucât nu pot fi îndeplinite formalităţile de publicitate imobiliară de către reclamanţi, atâta vreme cât în privinţa imobilului există înscrieri în cartea funciară, iar rectificarea lor nu poate avea loc decât în condiţiile prevăzute de art. 33, 34 şi 35 din Legea nr. 7/1996.
Pârâtul Spitalul Prof. Dr. C.A. a contestat legalitatea dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001, prin întâmpinarea depusă la dosar, ca apărare de fond, apreciind că terenul aflat în domeniul public al statului nu putea fi restituit în natură de Primăria Municipiului Bucureşti.
Această susţinere a fost înlăturată, întrucât terenul a fost restituit în natură în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, se restituie în natură inclusiv terenurile fără construcţii afectate de lucrări de investiţii, de interes public aprobate, dacă nu a început construcţia acestora, ori lucrările aprobate au fost abandonate.
S-a apreciat că esenţial în cauză este faptul că în cartea funciară terenul apare menţionat ca fiind proprietatea statului, pârâţii Ministerul Justiţiei şi Spitalul Prof. Dr. C.A., având doar un drept de administrare şi folosinţă pe teren.
Instanţa de fond a apreciat că înscrierea în cartea funciară nu are caracter constitutiv de drepturi, că H.G. nr. 556/1990 nu mai produce efecte asupra terenului de 2.030 m.p., în condiţiile în care s-a dispus restituirea în natură a acestuia, iar Protocolul încheiat în noiembrie 1998 şi respectiv procesul - verbal de predare primire încheiat la 17 ianuarie 2002, nu au valoarea unor titluri de proprietate, ci reprezintă doar acte de îndeplinire a H.G. nr. 714 din 15 octombrie 1998, prin care pârâtul Spitalul Prof. Dr. C.A., a trecut din subordinea Ministerului Sănătăţii în subordinea Ministerului Justiţiei, fără efecte în privinţa dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu recunoscut în baza Legii nr. 10/2001.
De asemenea, Tribunalul a apreciat că toate apărările invocate de pârâtul Spitalul Prof. Dr. C.A. vizează în realitate o acţiune de anulare a dispoziţiei nr. EE/2007, pe care însă nu a formulat-o în prezenta cauză, iar din considerentele expuse, rezultă implicit că în cauză s-a reţinut valabilitatea emiterii acestei dispoziţii.
Împotriva sentinţei au formulat apel pârâţii Spitalul Prof. Dr. C.A., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Apelantul pârât Spitalul Prof. Dr. C.A. a susţinut că, în realitate, notificarea nr. GG/2001 a fost finalizată prin dispoziţia Primarului Municipiului Bucureşti nr. FF din 27 decembrie 2005, prin care s-a respins retrocedarea în natură a imobilului notificat, acordându-se măsuri reparatorii prin echivalent pentru acest imobil.
Reclamanţii şi-au valorificat dreptul la aproape 2 ani de la data emiterii dispoziţiei nr. FF/2005 pe care, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu au contestat-o la secţia civilă a Tribunalului. Pe cale de consecinţă, necontestând dispoziţia respectivă înseamnă acceptarea acesteia, astfel încât nu mai putea fi emisă o nouă dispoziţie în anul 2007, mai ales că Legea nr. 247/2005 nu a adus modificări Legii nr. 10/2001, sub aspectul termenului de depunere a notificării.
Mai mult decât atât, terenul în litigiu figurează în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 1705/2006 şi ca atare, a fost scos din circuitul civil general, având drept consecinţă imposibilitatea dobândirii acestui bun de către terţi prin orice mod de dobândire a dreptului de proprietate, inclusiv prin revendicare.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat hotărârea, întrucât în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea reclamanţilor, fără a avea în vedere faptul că imobilul teren în litigiu se afla în proprietatea statului în baza H.G. nr. 556/1990, situaţie care nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
De asemenea, notificarea formulată de către reclamanţi în anul 2001 a fost soluţionată prin acordarea de măsuri reparatorii, conform dispoziţiei nr. FF/2005 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti.
Apelantul pârât Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a susţinut că hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor legale întrucât instanţa de fond a omis să se pronunţe cu privire la cererea reconvenţională a Ministerului Justiţiei care contestă legalitatea dispoziţiei nr. EE/2007, inclusiv sub aspectul competenţei Primarului de a reveni la aproape 1 an şi jumătate asupra unei dispoziţii iniţiale prin care soluţiona notificarea reclamanţilor întemeiată pe Legea nr. 10/2001. Prin urmare, s-a contestat validitatea titlului înfăţişat de intimaţii reclamanţi, procedura de revenire după mai mult de un an asupra unei decizii iniţiale, printr-o altă decizie, fiind vădit contrară prevederilor Legii nr. 10/2001 care stabilesc o procedură specială la art. 26, cu privire la posibilitatea persoanei îndreptăţite de a ataca dispoziţia la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare.
Analizând criticile formulate prin intermediul celor trei apeluri, Curtea a constatat că unele dintre acestea vizează legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, iar altele, cele referitoare la nesoluţionarea cererii reconvenţionale sunt apte să conducă la desfiinţarea hotărârii, în condiţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Ca atare, Curtea a considerat că se impun analizei prioritare criticile formulate de către apelantul pârât Ministerul Justiţiei referitoare la nesoluţionarea cererii reconvenţionale.
Pe acest aspect, s-a reţinut că pârâtul Ministerul Justiţiei a învestit instanţa de fond la data de 03 decembrie 2007, cu o cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate că dispoziţia de restituire nr. EE din 16 aprilie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti este nelegală şi, pe cale de consecinţă, să se dispună anularea acesteia. În susţinerea cererii reconvenţionale, s-a invocat ca prim argument întinderea suprafeţei de teren supuse restituirii, arătându-se că printr-o acţiune ce a făcut obiectul Dosarului nr. 10927/1961 al Tribunalului Popular al Raionului Tudor Vladimirescu Bucureşti, reclamanţii, în calitate de moştenitori ai defuncţilor C.S. şi M., au solicitat obligarea Spitalului A.S. (actualul Prof. Dr. C.A.) la plata unei chirii restante pentru utilizarea unei suprafeţe de teren de circa 1.000 m.p. Prin sentinţa civilă nr. 7524/1963 instanţa învestită s-a pronunţat asupra pretenţiilor reclamanţilor pe care le-a admis în parte, reţinând că autoarea reclamanţilor a pus la dispoziţia Spitalului o grădină spre a fi folosită ca mijloc de recreere pentru bolnavi, iar pârâtul a achitat impozitele pentru acest teren până în anul 1957, când C.M. a decedat. În aceeaşi hotărâre, s-a mai reţinut că s-a depus la dosar şi adresa secţiei financiare T.R.V. din 18 ianuarie 1963 în care se arată că pentru terenul neconstruit excedentar de 490 m.p., adică terenul în litigiu, urmează a se plăti un impozit de 490 RON.
Pârâtul Ministerul Justiţiei - prin coroborarea acestor date cu împrejurarea că actul de vânzare nr. PP/1908 ce reprezintă titlul autorilor reclamanţilor, nu precizează suprafaţa imobilului dobândit cu titlu de vânzare-cumpărare, cu faptul că suprafaţa de teren preluată în anul 1987 era în mod cert de 1.400 m.p., precum şi cu împrejurarea că din raportul de expertiză tehnică anexă la dispoziţie, rezultă că o suprafaţă de teren din imobilul proprietatea autorilor reclamanţilor era folosită de spital încă din anul 1952, în urma unei preluări fără titlu - a susţinut că se impune a se concluziona că suprafaţa de teren stăpânită de autorii reclamanţilor nu putea depăşi 1.890 m.p. teren, dispoziţia de restituire în natură a unei suprafeţe de teren de 2.030 m.p. fiind nelegală.
Cu privire la această cerere reconvenţională, Tribunalul a constatat că nu s-a declarat apel de către pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti împotriva sentinţei instanţei de fond, pronunţată în primul ciclu procesual, în privinţa soluţiei date pe cererea reconvenţională, că s-a admis doar apelul declarat de reclamanţi, iar din considerentele deciziei de apel rezultă că măsura desfiinţării sentinţei a fost determinată de faptul că nu s-a analizat fondul cererii principale deduse judecăţii care conţinea două capete de cerere.
Prin urmare, Tribunalul a apreciat că hotărârea instanţei a rămas definitivă şi irevocabilă în privinţa soluţiei date asupra cererii reconvenţionale, iar cadrul procesual a fost stabilit doar de cererea reclamanţilor, pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti, în stadiul rejudecării cererii, nemaiavând vreo calitate.
Curtea a constatat, însă, că prin decizia civilă nr. 546/A din 02 noiembrie 2009, instanţa de apel a admis apelul formulat de reclamanţi în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Spitalul Prof. Dr. C.A., Ministerul Justiţiei, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Primarul General al Municipiului Bucureşti, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.
Potrivit dispozitivului deciziei, care leagă instanţa în rejudecare, desfiinţarea a fost integrală, fără a se menţiona în cuprinsul acestuia menţinerea vreunor dispoziţii ale sentinţei atacate.
De asemenea, prin decizia nr. 3118 din 20 mai 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Justiţiei, ca nefondate, menţinând astfel dispoziţiile deciziei pronunţate în calea de atac a apelului în primul ciclu procesual.
Curtea a constatat că prima instanţă, în fond după trimiterea spre rejudecare, deşi desfiinţarea a fost integrală, a procedat doar la judecata pe fond a cererii principale, apreciind că nu mai este învestită şi cu soluţionarea pe fond a cererii reconvenţionale.
Or, faţă de limitele desfiinţării hotărârii primei instanţe în primul ciclu procesual, în mod greşit prima instanţă, în fond după trimiterea spre rejudecare, a apreciat că nu se mai impune soluţionarea cererii reconvenţionale, întrucât aceasta a primit o rezolvare în primul ciclu procesual.
Mai mult, Curtea a constatat, prin referire la argumentele invocate de către pârâtul reclamant în susţinerea cererii reconvenţionale, că prima instanţă a soluţionat cererea principală, fără a face o analiză, cel puţin ca apărări de fond, a susţinerilor din cererea reconvenţională, în ceea ce priveşte întinderea terenului ce s-a solicitat a fi restituit în natură, prin raportare la actele invocate de către acest şi fără a face trimiteri la dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtului Primarul General al Municipiului Bucureşti, susţinută de intimaţii reclamanţi, Curtea a constatat că pârâtul reclamant Ministerul Justiţiei a solicitat, pe calea cererii reconvenţionale, a se constata că dispoziţia de restituire nr. EE din 16 aprilie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti este nelegală şi, pe cale de consecinţă, să se dispună anularea acesteia.
Or, cadrul legal de învestire a primei instanţe este determinat şi de formularea de către pârâtul reclamant a acestei cereri reconvenţionale, astfel încât, atragerea în proces a pârâtului Primarul General al Municipiului Bucureşti prin formularea acestei cereri reconvenţionale determină cu necesitate judecarea pricinii de faţă în contradictoriu şi cu acest pârât.
Faţă de aceste aspecte de ordin procedural, care s-a apreciat că trebuie lămurite în faţa instanţei de fond, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a pronunţat decizia civilă nr. 822/A din 24 noiembrie 2011, prin care a admis apelurile, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond, cu îndrumarea ca celelalte critici să fie avute în vedere de către această instanţă în rejudecare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, care au formulat următoarele critici:
- Instanţa de apel a constatat în mod greşit că nesoluţionarea cererii reconvenţionale formulată de Ministerul Justiţiei ar conduce la trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond (art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.).
Aceasta, în condiţiile în care, soluţionând apelul anterior, instanţa a analizat, în limitele apelului declarat de reclamanţi, criticile acestora cu privire la soluţia dată cererii principale, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, aceasta a fost soluţionată de prima instanţă prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Ministerului Justiţiei şi respingerea cererii, iar Ministerul Justiţiei a formulat apel împotriva acestei soluţii.
Ca atare, singurul apel analizat, care a creat cadrul juridic, a fost cel declarat de reclamanţi, situaţie care excludea orice analiză a cererii reconvenţionale la momentul rejudecării, întrucât soluţia asupra acesteia rămăsese definitivă şi irevocabilă.
- Instanţa de apel, prin decizia pronunţată a refuzat să judece trei apeluri, care vizau modul de soluţionare a cererii principale (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Astfel, pe acest aspect al soluţiei date cererii principale, pârâţii au formulat critici de fond, respectiv: apelantul Spitalul Prof. Dr. C. . a susţinut că dispoziţia nr. EE/2007 a Primarului ar fi nelegală, că bunul revendicat ar face parte din domeniul public al statului, fiind inalienabil; apelantul Ministerul Justiţiei a criticat hotărârea, contestând validitatea titlului de proprietate invocat de reclamanţi, respectiv a dispoziţiei nr. EE/2007; pârâtul Statul Român a invocat, în apelul declarat, aceleaşi argumente juridice cu privire la titlul statului şi inalienabilitatea dreptului de proprietate publică a statului asupra terenului.
Or, toate aceste motive de apel, care vizau modul de soluţionare a cauzei de către instanţa de fond, au rămas neanalizate de către instanţa de apel care, totuşi, în mod nelegal, admite apelurile, desfiinţând sentinţa şi trimiţând cauza spre rejudecare.
Intimaţii-pârâţi, Ministerul Justiţiei şi Spitalul Prof. Dr. C.A., au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, arătând că instanţa de apel a apreciat corect asupra nerespectării limitelor rejudecării de către instanţa de fond şi faptul că legalitatea dispoziţiei emise de primar în anul 2007, de care s-au prevalat reclamanţii, a fost permanent contestată, astfel încât un asemenea aspect nu putea rămâne în afara cercetării judecătoreşti.
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
- Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că prin soluţia de desfiinţare cu trimitere anterioară (decizia civilă nr. 546/A din 2 noiembrie 2009 a Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie), cauza ar fi fost trimisă spre rejudecare, atât în ce priveşte cererea principală, cât şi cererea reconvenţională.
Această apreciere a instanţei se întemeiază pe considerentul eronat că, „potrivit dispozitivului deciziei, care leagă instanţa în rejudecare, desfiinţarea a fost integrală, fără a se menţiona în cuprinsul acestuia menţinerea vreunor dispoziţii ale sentinţei atacate";.
În realitate, dispozitivul unei hotărâri este lămurit de considerentele acesteia, cele care, explicitând soluţia şi constituindu-i sprijinul necesar, fac corp comun cu dispozitivul, bucurându-se în egală măsură de autoritatea lucrului judecat.
Deşi regăsită în dispozitivul hotărârii, soluţia nu poate fi înţeleasă fără a se face trimitere la considerentele acesteia, cele care conţin raţiunile de drept sau de fapt ale adoptării ei. Altminteri, soluţia în sine, fără a se verifica motivele hotărârii, nu ar avea vreun sens, întrucât ceea ce interesează pentru a se înţelege conţinutul acesteia sunt tocmai considerentele, cele care fac comprehensibilă decizia instanţei.
De aceea, considerentele hotărârii sunt cele care „luminează";, care explicitează dispozitivul, permiţând înţelegerea limitelor între care s-a purtat judecata, aspectele care au fost supuse dezbaterii şi care şi-au găsit dezlegare prin soluţia adoptată.
Or, sub acest aspect, instanţa trebuia să observe că limitele devoluţiunii în etapa jurisdicţională anterioară au fost date de apelul declarat de reclamanţi şi de criticile formulate de aceştia asupra soluţiei primite de cererea principală.
În ce priveşte cererea reconvenţională, formulată de pârâtul Ministerul Justiţiei, aceasta a fost respinsă de prima instanţă a fondului (sentinţa civilă nr. 1802 din 15 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă), constatându-se că a fost formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, iar soluţia nu a fost atacată pe calea apelului (devenind irevocabilă şi intrând, ca atare, în autoritate de lucru judecat).
De aceea, instanţa de apel, pronunţând decizia de desfiinţare cu trimitere, nu a putut avea în vedere - aşa cum, de altfel, rezultă din considerentele hotărârii - decât soluţia dată cererii principale, împotriva căreia au fost îndreptate criticile reclamanţilor (tantum iudicatum quantum appellatum est).
În acest sens, au fost reţinute două argumente ale desfiinţării cu trimitere vizând necercetarea fondului cererii principale, respectiv, aprecierea primei instanţe că terenul revendicat nu ar intra sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi nesoluţionarea capătului al doilea de cerere din acţiunea principală.
De aceea, raportat la aceste considerente, soluţia de desfiinţare cu trimitere nu putea viza - aşa cum greşit s-a reţinut în decizia recurată - inclusiv rezolvarea dată cererii reconvenţionale, câtă vreme aceasta nu constituise obiect al criticilor în calea de atac. Este, de altfel, motivul pentru care în dispozitivul deciziei de desfiinţare cu trimitere nu s-a mai făcut menţiunea în legătură cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei - neconstituind obiect al judecăţii în apel, instanţa de control judiciar nu se putea pronunţa asupra acestor aspecte, care s-au definitivat prin neexercitarea căii de atac.
În consecinţă, apreciind că instanţa de trimitere (prima instanţă a fondului) ar fi nesocotit limitele rejudecării, instanţa de apel a pronunţat o nouă decizie de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare având caracter nelegal.
De asemenea, soluţia de desfiinţare cu trimitere - întemeiată în mod greşit pe aspectul procedural menţionat anterior - a lăsat necercetate critici deduse judecăţii în apelurile pârâţilor şi care vizau aspecte de fond ale soluţionării cererii principale (privind nelegalitatea dispoziţiei emise de primar în anul 2007 şi de care s-au prevalat reclamanţii în acţiunea în revendicare, apartenenţa bunului la domeniul public şi inalienabilitatea dreptului de proprietate, valabilitatea titlului statului).
În consecinţă, potrivit considerentelor expuse anterior, se va constata că instanţa de apel a pronunţat o decizie greşită, cu încălcarea art. 297 C. proc. civ., atunci când a desfiinţat sentinţa tribunalului cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pe de o parte, nesocotind ea însăşi limitele judecăţii stabilite prin decizia de desfiinţare anterioară şi, pe de altă parte, lăsând necercetate critici de fond deduse judecăţii prin apelurile pârâţilor.
De aceea, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (în care, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., vor fi încadrate criticile de nelegalitate, având în vedere că se invocă nesocotirea unei norme procedurale, conţinută de art. 297 C. proc. civ.), recursul va fi admis, casată decizia şi cauza trimisă spre rejudecarea apelurilor aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii D.T. şi V.Ş. împotriva deciziei nr. 822 A din 24 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5932/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5940/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
