ICCJ. Decizia nr. 5932/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5932/2012
Dosar nr. 4753/120/2008
Şedinţa publică din 3 octombrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 7756 din 08 decembrie 2005, reclamanta SC O.H. SA Buşteni a chemat în judecată pe pârâţii localitatea M., judeţul Dâmboviţa, Consiliul Local M. şi Direcţia Silvică T., solicitând să-i fie restituită şi lăsată în deplină posesie şi proprietate suprafaţa de teren de 102 ha şi 9.000 m.p., cunoscută sub denumirea de Muntele B.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că această suprafaţă de teren a fost proprietatea fabricii de hârtie B., fiind cumpărată prin actul de vânzare-cumpărare din 13 februarie 1912, transcris la Tribunalul Judeţean Dâmbovita sub nr. AA din 13 martie 1912 şi preluată abuziv de Statul Român în anul 1948, prin efectul naţionalizării reglementată de Legea nr. 119/1948.
A arătat reclamanta că este succesoarea fabricii de hârtie B. deoarece prin actul de naţionalizare nu s-a desfiinţat fabrica, ca persoană juridică, ci doar a fost etatizată, iar ulterior, în anul 1991, societatea a fost înregistrată în Registrul de Comerţ Prahova sub denumirea SC H. SA Buşteni; în luna martie 2000 societatea a fost privatizată prin vânzarea acţiunilor deţinute de F.P.S., schimbându-şi denumirea în SC O.H. SA.
Prin sentinţa civilă nr. 1678 din 21 decembrie 2006 a Tribunalului Dâmboviţa a fost respinsă acţiunea (cu motivarea că terenul aparţine domeniului public), sentinţă menţinută în apel, conform deciziei nr. 228 din 8 mai 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, ambele hotărâri fiind casate prin decizia nr. 1525 din 6 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe pentru a se pronunţa asupra fondului cauzei.
Rejudecând cauza, Tribunalul Dâmboviţa a pronunţat sentinţa civilă nr. 412 din 18 februarie 2009, prin care a respins acţiunea, reţinând că reclamanta SC O.H. SA a solicitat, în baza art. 480 C. civ., restituirea terenului de 102 ha şi 9.000 m.p., cunoscut sub denumirea de Muntele B., situat pe raza localităţii M., judeţul Dâmboviţa.
S-a mai constatat că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. PP/1912 (transcris la Tribunalul Dâmboviţa sub nr. RR din 13 martie 1912), această suprafaţă de teren a fost cumpărată de Societatea Anonimă pe Acţiuni „Fabrica de hârtie B.C.& S.S."; de la A.I., reclamanta nefacând dovada că bunul revendicat s-a aflat la un moment dat în patrimoniul său şi că între timp a fost ocupat abuziv de o altă persoană.
S-a reţinut că, în speţă, reclamanta a susţinut că Societatea Anonimă pe Acţiuni „Fabrica de hârtie B.C.&S.S."; a fost naţionalizată conform art. 1 pct. 2 din Legea nr. 119/1948, fondul de comerţ trecând în proprietatea statului, potrivit disp. art. 6 din aceeaşi lege şi implicit, în proprietatea fabricii de hârtie B. care, în anul 1990 s-a transformat în Societatea Comercială H. SA Buşteni, iar în anul 2000 şi-a schimbat denumirea în SC O.H. SA.
Instanţa a reţinut că aceeaşi lege de naţionalizare prevedea la art. 11, că statul va acorda despăgubiri acţionarilor întreprinderilor naţionalizate urmare a bilanţului încheiat în vederea predării către noua conducere desemnată de stat, împrejurare din care s-a tras concluzia că, prin naţionalizarea fabricii de hârtie B.C.& S.S. SA s-a întocmit un inventar al bunurilor, care nu a fost însă depus la dosarul cauzei (pentru a se face dovada că terenul revendicat se afla la data naţionalizării în patrimoniul acestei societăţi).
S-a mai apreciat că, dacă reclamanta ar fi fost succesoarea fostului proprietar al terenului, atunci s-ar fi aflat în posesia unui asemenea înscris, deoarece potrivit art. 9 din Legea nr. 119/1948, inventarul şi bilanţul se întocmeau în trei exemplare, dintre care unul se înmâna vechiului proprietar iar altul rămânea la noua întreprindere astfel creată, înscrisuri care nu au fost depuse la dosar.
Faţă de toate aceste considerente, constatând că reclamanta nu şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate, Tribunalul a respins cererea.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta SC O.H. SA., susţinând că în mod greşit prima instanţă a apreciat că nu a făcut dovada calităţii de titular asupra bunului revendicat şi că, practic, s-a realizat o soluţionare a cauzei pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, deşi această excepţie nu a fost pusă niciodată în discuţia părţilor.
În dezvoltarea motivelor de apel, reclamanta a mai arătat că a dovedit că terenul în cauză a fost cumpărat de „Fabrica de hărtie B."; anterior anului 1948, deci făcea parte din patrimoniul acesteia în momentul naţionalizării.
Singurul titlu de preluare de către stat a terenului în litigiu este Legea nr. 119/1948, act care este abuziv şi efectuat prin vicierea consimţământului şi cu nerespectarea Constituţiei de la acel moment, neconstituind titlu valabil pentru stat.
În consecinţă, reclamanta are dreptul la reparaţie, ca succesoare a societăţii naţionalizate, prin preluarea activului şi pasivului acesteia.
Prin decizia civilă nr. 154 din 28 septembrie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că Tribunalul a stabilit în mod corect situaţia de fapt dedusă judecăţii, în sensul că prin contractul de vânzare cumpărare nr. PP/1912, transcris sub nr. GG/1912 la Tribunalul Ilfov, Societatea anonimă fabrica de hârtie B.C.&S.S. (înfiinţată în 1882) a dobândit în proprietate suprafeţele de teren ce reprezintă Muntele B. din comuna M., judeţ Dâmboviţa, cu o suprafaţă împădurită însumând 102,9 ha (terenul revendicat de reclamantă).
Fabrica de hârtie B.C.&S.S. a fost naţionalizată, prin Legea nr. 119/1948, devenind proprietate de stat, la 29 octombrie 1948, prin decizia Ministerului Industriei publicată în M. Of. şi-a schimbat denumirea în fabrica de hârtie 1 S., iar la data naţionalizării, fabrica de hârtie B.C.&S.S. deţinea în proprietate suprafeţele de teren ce făceau obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. PP/1912.
Faţă de această împrejurare, s-a apreciat, aplicându-se o prezumţie judiciară simplă, că pârâta, care a afirmat posibilitatea ca anterior naţionalizării din 11 iunie 1948, Munţii B. să fi fost înstrăinaţi de proprietara lor, era ţinută să probeze o atare susţinere, potrivit regulii actori incumbitprobatio.
Deşi nu au fost produse probe directe, tot în temeiul unor prezumţii simple, instanţa a reţinut că în perioada 1948-1990, persoana juridică naţionalizată a continuat să funcţioneze potrivit obiectului său de activitate, sub denumirea „întreprinderea de hârtie B.";, astfel cum este menţionată în anexa la H.G. nr. 1176/1990 prin care aceasta a fost înfiinţată ca societate comercială în baza Legii nr. 15/1990, schimbându-şi denumirea în SC H. SA Buşteni.
Ulterior, SC H. SA Buşteni a fost integral privatizată, iar pachetul majoritar de acţiuni a fost achiziţionat de SC O.A.I. SRL Bucureşti, care a încheiat cu APAPS contractul de vânzare cumpărare acţiuni, achitând integral preţul acţiunilor (potrivit adresei emise de APAPS sub nr. SG/972 din 17 martie 2004), iar la 21 aprilie 2000, s-a făcut menţiunea modificării actului constitutiv al SC H. SA Buşteni, care privea şi schimbarea denumirii societăţii în SC O.H. SA, reclamanta cauzei.
Având în vedere cele statuate deja prin hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauze derulate în paralel pe rolul instanţelor între aceleaşi părţi, ceea ce nu poate fi contrazis în prezenta cauza, dat fiind efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, dar şi identitatea de raţiune, pentru rezolvarea criticilor pe fondul cauzei, instanţa de apel a pornit de la premisa că reclamanta SC O.H. SA este continuatoarea societăţii anonime fabrica de hârtie B.C.& S.S.
Cu toate acestea, s-a apreciat că reclamanta nu poate pretinde restituirea terenurilor împădurite ale Munţilor B., întrucât nu este titulara dreptului de proprietate, dat fiind faptul că proprietara iniţială a terenurilor a fost naţionalizată prin Legea nr. 119/1948, dată la care a devenit proprietate exclusivă de stat.
Naţionalizarea, ca măsura de preluare a bunurilor în proprietatea statului a fost înscrisă, cu rang de principiu constituţional, în dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din Constituţia României din 1948, astfel: „Bogăţiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţie ferate, rutiere, pe apa şi în aer, poşta, telegraful, telefonul şi radio-ul aparţin Statului, ca bunuri comune ale poporului. Prin lege se vor stabili modalităţile de trecere în proprietatea Statului, a bunurilor enumerate în alineatul precedent, care, la data intrării în vigoare a prezentei Constituţii, se aflau în mâini particulare";, iar această lege a fost Legea nr. 119/1948.
Acelaşi regim juridic, de proprietate de stat a întreprinderilor naţionalizate, a fost menţinut în cuprinsul Constituţiei din 1952, prin dispoziţiile art. 7, iar în termeni aproape identici, s-a perpetuat regimul juridic al dreptului de proprietate asupra pădurilor, şi prin dispoziţiile art. 7 din Constituţia anului 1965.
S-a constatat că distincţia dintre domeniul public şi privat al statului a fost introdusă prin Constituţia din 1991 (art. 136, în forma revizuită) şi prin Legea nr. 18/1991 (în art. 5 din acest act normativ indicându-se ca obiect al domeniului public şi „terenurile cu destinaţie forestieră";). Legislaţia de după 1989 a permis însă restituirea către proprietarii de drept a pădurilor, în conformitate cu cerinţele prevăzute de Legea nr. 1/2000, iar regimul juridic al proprietăţii publice a fost reglementat prin dispoziţiile Legii nr. 213/1998.
Cu aplicare la speţa dedusă judecăţii, s-a constatat că, prin naţionalizare, fosta fabrică de hârtie B.C.& S.S. a devenit exclusiv proprietate de stat. La momentul naţionalizării, între alte mijloace fixe şi circulante, aceasta era proprietara Munţilor B. din comuna M., judeţ Dâmboviţa.
După naţionalizare, Statul a menţinut activitatea fostei societăţi private căreia i-a atribuit un anumit patrimoniu pentru realizarea obiectului de activitate (producţie de celuloza şi hârtie, etc.) în care nu se regăsesc şi munţii sau suprafeţele împădurite ale acestora, care au devenit proprietate de stat - „bunuri ale întregului popor";, de vreme ce reclamanta, succesoare a întreprinderii de hârtie B. (potrivit celor prevăzute de art. 6 din H.G. nr. 1176/1990, anterior citate) nu este în posesia lor, fiind în poziţia de a formula prezenta cerere în revendicare.
În consecinţă, Legea nr. 15/1990 a împroprietărit întreprinderile de stat cu bunurile ce se aflau în patrimoniul lor la data adoptării ei, bunuri ce au trecut din proprietatea statului în proprietatea acestor societăţi.
De aceea, s-a apreciat că SC H. SA Buşteni (înfiinţată prin reorganizarea fostei întreprinderi hârtia B.), prin efectul dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 nu putea dobândi în proprietate alte bunuri decât cele ce se aflau în patrimoniul ei la data aplicării acestor norme şi pe care statul a optat pe cale legislativă să i le transmită (bunuri printre care nu se afla şi cel revendicat). Apoi, SC H. SA Buşteni a fost integral privatizată, iar cumpărătoarea pachetului majoritar de acţiuni a fost SC O.A.I. SRL, care, ulterior a modificat actele constitutive ale societăţii, inclusiv sub aspectul denumirii, în sensul că SC H. SA Buşteni a devenit SC O.H. SA, titulara cererii de chemare în judecată.
Faţă de toate aceste elemente, s-a concluzionat că reclamanta nu poate pretinde alte bunuri decât cele pe care statul însuşi, în urma naţionalizării, le-a afectat fostei întreprinderi hârtia B., întrucât aceasta nu are calitatea de succesor universal al fostei societăţi anonime „Fabrica de hârtie B.C.&S.S.";, ci este succesorul statului, acţionar unic la momentul anului 1990 la fosta întreprindere de hârtie B., în limitele patrimoniului ce se afla în exploatarea întreprinderii de stat, iar statul a înţeles să excludă de la exploatarea, gestionarea directă şi din patrimoniul societăţii de stat, munţii sau suprafeţele împădurite pe care, după Constituţia din 1991, le-a inclus în proprietatea publică.
S-a concluzionat că, prin şirul transmisiunilor de patrimonii, reclamanta nu este decât o continuatoare ilegitimă a fostei societăţi anonime pe acţiuni, subrogându-se prin cumpărarea pachetului majoritar de acţiuni la SC H. SA Buşteni, în drepturile statului care, prin naţionalizare a deposedat abuziv o societate privată de întregul său patrimoniu, iar după naţionalizare, din acest patrimoniu a afectat numai o parte pentru a derula un obiect de activitate de genul celei desfăşurate de societatea B.C.& S.S., parte ce nu a inclus şi pădurile revendicate de către reclamantă.
Faptul că reclamanta a fost succesoarea fostului proprietar al terenului şi că se află în posesia bilanţului de la 1948, este nerelevant în condiţiile în care nu s-a aflat în situaţia de a avea în patrimoniu bunul revendicat.
Deşi societatea anonimă fabrica de Hârtie B.C.&S.S. a cumpărat suprafaţa de teren în litigiu în anul 1912, imobilul aflându-se în proprietatea acestei societăţi de la data cumpărării şi până la momentul naţionalizării (în anul 1948), bunul, în prezent, nu se mai regăseşte în patrimoniul societăţii reclamante, pentru că statul nu a mai înţeles să îl aloce ulterior activităţii societăţii reclamante, la momentul când era unic acţionar şi putea dispune în mod nelimitat de bunurile sale.
Faţă de aceste elemente, s-a apreciat că apelanta nu poate invoca încălcarea dispoziţiilor art. 6 şi ale art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dispoziţiile art. 21 şi 44 din Constituţia României, art. 480 C. civ. şi art. 6 Legea nr. 213/1998, câtă vreme statul, în calitate de proprietar suveran şi unic acţionar, a înţeles a-i scoate din patrimoniu bunul litigios şi a-l afecta domeniului public.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, care a formulat critici sub următoarele aspecte:
- Instanţa de apel a greşit în adoptarea soluţiei deoarece, dacă recunoaşte că reclamanta este continuatoarea şi succesoarea societăţii naţionalizate, atunci momentul naţionalizării abuzive este cel care declanşează preluarea activului şi pasivului, ceea ce înseamnă că s-a transferat reclamantei tot activul şi pasivul pe care îl avea societatea naţionalizată, inclusiv bunul în litigiu.
Prin înscrisurile depuse la dosar s-a demonstrat că terenul se afla în patrimoniul autoarei reclamantei la momentul naţionalizării.
- Este greşită aprecierea instanţei în sensul că, deşi SC O.H. SA Buşteni este continuatoarea şi succesoarea fabricii de hârtie B., în acelaşi timp, ea a preluat doar terenul de la întreprinderea de stat, ceea ce echivalează cu lipsa calităţii procesuale active.
În speţă, a fost dovedită calitatea procesuală activă, faptul că reclamanta este succesoarea, prin preluarea activului şi pasivului, a fabricii de hârtie B., cumpărătoarea terenului solicitat, naţionalizată în 1948. La naţionalizare, a devenit proprietate de stat, dar a existat ca persoană juridică şi succesoare în drepturi şi obligaţii a societăţii naţionalizate.
Prin actul de naţionalizare nu s-a desfiinţat fosta fabrică, ca persoană juridică, ci doar a fost etatizată, respectiv transformată în proprietate de stat.
De asemenea, recurenta-reclamantă a prezentat succesiunea reorganizărilor fostei fabrici de hârtie, devenită societate comercială în 1990 şi, ulterior, în anul 2000, fiind privatizată prin metoda „vânzare acţiuni deţinute de F.P.S.";, arătând că actuala fabrică „este aceeaşi persoană juridică şi succesoare în drepturi a fabricii de hârtie B.C.& S.S. SA.
- Sunt eronate aprecierile instanţei, conform cărora acţiunea nu ar trebui admisă, deoarece terenul face parte din fondul forestier naţional, fiind proprietate publică a statului, inalienabil, insesizabil, neputînd fi restituit.
Aceasta, întrucât Statul nu are un titlu valabil, iar potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, astfel de bunuri pot fi revendicate.
În plus, cererea de revendicare trebuie considerată admisibilă şi din perspectiva art. 6, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, precum şi din perspectiva dispoziţiilor art. 21 şi 44 din Constituţia României, art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, texte care obligă la garantarea unui proces echitabil şi la protecţia dreptului de proprietate.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
- în primul rând, indicarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. s-a realizat în mod formal, în condiţiile în care reclamanta nu a dezvoltat argumente subsumabile acestui caz de modificare, pentru a putea face obiectul cenzurii de legalitate.
Astfel, recurenta-reclamantă nu a arătat, cu respectarea exigenţelor textului procedural menţionat, ca act juridic în înţelesul material al acestuia, de negotium iuris, având clauze clare şi neîndoielnice, ar fi fost denaturat în interpretarea lui de către instanţa de apel pentru a face incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Criticile vizând nelegalitatea soluţiei din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate. Astfel:
Contrar susţinerilor din recurs, instanţa de apel nu a reţinut că societatea reclamantă ar fi succesoarea şi continuatoarea societăţii naţionalizate în anul 1948 - pentru ca, raportat la acest moment, să se facă referire la activul şi pasivul care ar fi fost preluat de la fosta fabrică de hârtie B.C.&S.S., ceea ce ar fi justificat existenţa bunului revendicat în patrimoniul reclamantei.
Dimpotrivă, cu referire la şirul transformărilor (implicând şi transmiterea patrimoniului) care au avut loc în organizarea persoanei juridice ulterior etatizării, s-a constatat că reclamanta nu este succesor universal al fostei societăţi anonime B.C.&S.S., ci succesor al statului, cel care era acţionar unic în anul 1990 la fosta întreprindere de hârtie B. (cea care a fost transformată în anul 1990 în societate comercială, ulterior privatizată, prin vânzarea acţiunilor deţinute de F.P.S., către reclamantă).
Statuarea instanţei este corectă, având în vedere că, prin etatizare, fosta societate anonimă pe acţiuni a devenit proprietate de stat, ea continuând să funcţioneze, în această formă, ca întreprindere de stat până în anul 1990, când prin efectul H.G. nr. 1176/1990 (art. 6) şi-a încetat activitatea, activul şi pasivul acesteia fiind preluat de noua societate comercială (H. SA), privatizată integral în anul 2000, prin cumpărarea pachetului majoritar de acţiuni de către reclamantă.
Ca atare, instanţa nu se putea raporta, cum greşit se pretinde, la momentul naţionalizării - ca fiind cel care ar marca transmiterea activului şi pasivului fostei societăţi pe acţiuni către reclamantă, întrucât aceasta din urmă este, în realitate, succesoarea statului care fusese acţionar unic la SC H. SA.
Or, sub acest aspect, s-a reţinut corect că în patrimoniul SC H. SA nu s-au aflat Munţii B., câtă vreme, prin efectul naţionalizării, suprafeţele împădurite deveniseră proprietate de stat (bunuri ale întregului popor) care nu au fost afectate realizării obiectului de activitate al întreprinderii de hârtie (rezultate în urma naţionalizării).
Este motivul pentru care, aplicându-se dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, în patrimoniul SC H. SA nu au putut fi incluse şi aceste bunuri (textul de lege menţionat vizând dobândirea proprietăţii asupra bunurilor din patrimoniul acestora), pentru ca reclamanta să poată pretinde, ulterior, că le-ar fi dobândit cu ocazia privatizării.
- Susţinerea că judecata cauzei s-ar fi făcut prin reţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active este eronată, în măsura în care, în tranşarea fondului raportului juridic, instanţa a avut în vedere şi a analizat existenţa dreptului de proprietate a cărui sancţionare juridică, prin intermediul acţiunii promovate, a urmărit-o reclamanta.
Împrejurarea că, într-o asemenea acţiune petitorie, fondul dreptului se suprapune cu chestiunea legitimării procesuale (neputând avea câştig de cauză decât cel care este titularul dreptului afirmat) nu înseamnă că ar fi fost soluţionată cauza prin reţinerea unei excepţii procesuale.
- Critica vizând greşita apreciere a instanţei că acţiunea trebuie respinsă întrucât terenul face parte din fondul forestier naţional, este nefundamentată juridic, raportat la considerentele deciziei din
apel.
În realitate, considerentele justificative ale soluţiei au constat în aceea că reclamanta nu a demonstrat existenţa în patrimoniul ei a dreptului asupra bunului revendicat.
Aceasta, întrucât Statul - ale cărui acţiuni, deţinute majoritar, prin F.P.S., au fost cumpărate de reclamantă - nu a afectat noii întreprinderi de hârtie (create în urma naţionalizării) şi terenurile împădurite, în vederea realizării obiectului de activitate al acesteia.
Acesta a fost argumentul pentru care s-a reţinut că în patrimoniul societăţii reclamante nu putea ajunge bunul revendicat ulterior, prin efectul privatizării, iar nu cel legat de natura imobilului, de fond forestier naţional, care ar fi inalienabil şi insesizabil.
- Referirea recurentei la dispoziţiile constituţionale şi convenţionale vizând procesul echitabil şi respectarea dreptului de proprietate, nu se pot constitui în critici de nelegalitate a deciziei.
Astfel, în ce priveşte procedura echitabilă, recurenta face în mod greşit aprecieri în legătură cu „admisibilitatea revendicării, chiar şi în situaţia în care există o procedură obligatorie cum ar fi Legea nr. 10/2001";, în condiţiile în care o asemenea problemă de admisibilitate nu s-a pus în speţă, nu a făcut obiect al dezbaterii judiciare, iar cauza nu a fost soluţionată prin reţinerea acestui aspect.
De asemenea, nu se poate susţine că ar fi fost nesocotit art. 1 din Protocolul nr. 1 sau dispoziţiile din legile interne ori din legea fundamentală referitoare la protecţia dreptului de proprietate, câtă vreme reclamanta nu a demonstrat că deţine în patrimoniul său un bun a cărui protecţie să o poată obţine prin intermediul acţiunii promovate.
Pentru toate aceste considerente, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC O.H. SA împotriva deciziei nr. 154 din 28 septembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 593/2012. Civil. Dizolvare persoana juridică.... | ICCJ. Decizia nr. 5936/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
