ICCJ. Decizia nr. 5965/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5965/2012
Dosar nr. 6376.1/30/2006
Şedinţa publică din 4 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 430/PI din 26 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul Timiş a fost admisă în parte contestaţia formulată de către reclamanţii C.A. şi C.C. şi a fost anulat art. 1 din dispoziţia din 9 noiembrie 2006 emisă de Primarul Municipiului Timişoara. A fost îndreptăţită contestatoarea C.A. să primească despăgubiri pentru cota de ½ din construcţiile aferente imobilului situat în Timişoara, strada D., înscris în C.F. Timişoara, nr. top. YY, casă şi curte în suprafaţă de 352 m.p., nr. top. ZZ, grădină în suprafaţă de 385 m.p. A fost menţinută în rest dispoziţia atacată. A fost respinsă în rest contestaţia.
Tribunalul a reţinut că imobilul situat în Timişoara, strada D., înscris în C.F. Timişoara, nr. top YY, casă şi curte în suprafaţă de 352 m.p., nr. top. ZZ grădină în suprafaţă de 385 m.p., a fost proprietatea contestatorilor, imobilul fiind dobândit prin cumpărare.
Prin decizia nr. 1719 din 6 iunie 1984 imobilul a trecut în proprietatea Statului Român, în temeiul Decretului nr. 223/1974 după cum urmează: cota de ½ din construcţii proprietatea contestatoarei C.A. a trecut în proprietatea Statului Român cu aprobarea unor despăgubiri în cuantum de 40.000 RON; cota de ½ din construcţii aparţinând contestatorului C.C. a trecut în proprietatea Statului Român fără a se acorda despăgubiri, iar întreg terenul în suprafaţă de 737 m.p. a devenit proprietatea Statului Român fără plată.
Contestatorii au revendicat imobilul în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995, dar cererea de restituire în natură a fost respinsă prin hotărârea din 31 octombrie 1996 a Comisiei Judeţene Timiş de aplicare a Legii nr. 112/1995 pentru neîndeplinirea condiţiilor art. 2 din lege, respectiv, la acea dată imobilul era închiriat, iar contestatorii nu erau cetăţeni români şi nu locuiau în imobil.
Prin decizia civilă nr. 2487/R din 1 octombrie 2001 a Curţii de Apel Timişoara a fost respinsă irevocabil acţiunea contestatorilor privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de numiţii Ş., reţinându-se că în speţă, la data încheierii contractului, au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
În temeiul Legii nr. 10/2001, contestatorii au formulat notificarea din 25 iulie 2001 prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului identificat mai sus.
Prin dispoziţia din 9 noiembrie 2006 notificarea contestatorilor a fost soluţionată după cum urmează: a fost respinsă cererea contestatoarei C.A. pentru restituirea în natură a ½ din construcţii; pentru cota de ½ din terenul aferent s-a propus ca măsură reparatorie acordarea de despăgubiri şi a fost respinsă cererea contestatorului C.C. pentru restituirea în natură a întregului imobil pe motiv că acesta a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995; pentru celelalte cote de ½ din construcţii şi ½ din teren s-a propus ca măsură reparatorie acordarea de despăgubiri în condiţiile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În continuare, Tribunalul a reţinut că preluarea imobilului în proprietatea Statului Român dispusă în temeiul Decretului nr. 223/1974 a fost un act abuziv şi, ca atare, face obiectul Legii nr. 10/2001.
Prin notificarea formulată, contestatorii au solicitat restituirea în natură a întregului imobil în litigiu şi întrucât acesta a fost înstrăinat chiriaşilor în temeiul Legii nr. 112/1995, cererea de restituire în natură a fost respinsă şi s-a propus acordarea de despăgubiri.
S-a mai reţinut că cota de ½ aparţinând contestatoarei C.A., deşi a trecut cu plată în proprietatea Statului Român, aceasta nu este de natură a exclude caracterul abuziv al preluării întregului imobil.
Prin decizia nr. 1051 din 20 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanţi, iar sentinţa schimbată în parte, în sensul că îndreptăţeşte reclamanţii la 535.214 RON, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut următoarele:
Nu poate fi trecută cu vederea împrejurarea că încă de la apariţia Legii nr. 112/1995 reclamanţii au solicitat valorificarea dreptului lor de proprietate asupra imobilului în litigiu, drept ce nu a putut fi realizat datorită concepţiei politico-juridice de la acea vreme, cu privire la retrocedarea proprietăţilor, ocupate de către chiriaşii statului, foştilor cetăţeni români care au părăsit ţara înainte de anul 1989.
În această ordine de idei, se reţine că dreptul de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu, deşi a fost contestat de către proprietarul tabular iniţial (respectiv reclamanţii) a fost valorificat în temeiul Legii nr. 112/1995 în favoarea chiriaşului cumpărător, stabilindu-se astfel o situaţie juridică care ulterior, după apariţia Legii nr. 10/2001 a creat premizele unei imposibilităţi de restituire în natură a imobilului către reclamanţi.
Această imposibilitate a fost susţinută juridic inclusiv prin obţinerea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile de către chiriaşul cumpărător, împrejurare ce consolidează titlul de proprietate aparţinând acestuia.
Desigur, într-o astfel de înşiruire a faptelor reclamanţii îşi pot pune întrebarea în ce măsură caracterul reparator al Legii nr. 10/2001 poate trece dincolo de o declaraţie de principii, fiind ştiut că în materie de proprietăţi particulare cu destinaţia de casă de locuinţă, restituirea în natură este principiul care asigură o deplină satisfacţie persoanei prejudiciate.
Din acest punct de vedere, Curtea, analizând acum chestiunile formale juridice, ajunge la concluzia că în speţă, reclamanţii au dreptul de a beneficia de cele mai avantajoase posibilităţi de reparare a prejudiciului cauzat de confiscarea proprietăţii, pornind inclusiv de la restituirea în natură, dacă acest lucru este posibil, şi până la acordarea de despăgubiri la valoarea de circulaţie a imobilului.
S-a reţinut că Tribunalul nu a administrat toate probele, inclusiv proba cu expertiza tehnică topografică pentru a stabili cu exactitate ce anume parte din imobilul respectiv putea fi vândut în condiţiile Legii nr. 112/1995, şi ce anume parte, mai ales teren, nu a făcut obiectul Legii nr. 112/1995; care era la data formulării notificării natura juridică a acestui teren, şi în ce condiţii acesta poate sau nu eventual să fie restituit reclamanţilor.
În spiritul art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi al jurisprudenţei Curţii Europene în materie de proprietate privată, Tribunalul trebuia să stabilească valoarea de circulaţie a întregului imobil, pentru a putea trage o concluzie pertinentă în ipoteza în care restituirea parţială a imobilului nu mai este posibilă şi care ar putea fi cuantumul despăgubirilor reale la care reclamanţii sunt îndreptăţiţi.
Neprocedând în sensul celor arătate mai sus, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului acestuia, mai ales în condiţiile în care reclamanţii în mod detaliat prin acţiunea introductivă şi precizările formulate au făcut trimitere la cele menţionate.
Împotriva deciziei civile nr. 450 din 18 octombrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 6376/30/2006 au declarat recursuri, pârâtul Primarul Municipiului Timişoara şi reclamanţii C.C. şi C.A.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti prin decizia civilă nr. 1599 din 17 februarie 2009, a admis ambele recursuri şi a trimis cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel Timişoara.
Instanţa de casare a reţinut că Tribunalul Timiş s-a pronunţat pe fondul cauzei iar instanţa de apel are îndatorirea de a verifica hotărârea primei instanţe din această perspectivă, desfiinţarea cu trimitere neimpunându-se în speţă.
În rejudecarea apelului, instanţa a reţinut că reclamanţii au contestat dispoziţia din 01 noiembrie 2006, emisă de Primarul Municipiului Timişoara, în temeiul prev. Legii nr. 10/2001, sub aspectul modului în care a fost soluţionată cererea de revendicare, precizând în mod expres că nu sunt de acord cu modalitatea de stabilire a despăgubirilor; solicită restituirea în natură şi în cazul unei imposibilităţi absolute de restituire în natură solicită acordarea de despăgubiri reale, în bani, la valoarea de circulaţie a imobilului naţionalizat.
Apelanţii au susţinut în mod constant că, în speţă s-a efectuat o expertiză tehnică care a stabilit în mod judicios valoarea de circulaţie a imobilului, la suma de 535.214 RON, expertiza nefiind contestată cu argumente juridice convingătoare de către pârâtul Primarul Municipiului Timişoara.
Imobilul revendicat de către reclamanţi, situat în Municipiul Timişoara, compus din casă, curte şi grădină în suprafaţă totală de 737 m.p., a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului comunist în baza Decretului nr. 223/1974, la momentul la care reclamanţii au fost nevoiţi să părăsească România şi să plece în Germania.
După anul 1996 imobilul în discuţie a fost vândut de către Statul Român în temeiul, Legii nr. 112/1995, reclamanţii pornind proces de anulare a contractului de vânzare-cumpărare, împotriva pârâţilor Ş.A. şi Ş.M., şi evident, împotriva Statului Român.
Prin decizia civilă nr. 2487 din 1 octombrie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 5586/C/2001, a fost respins recursul reclamanţilor C., aceştia pierzând procesul ce a avut ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare.
În aceste condiţii în mod corect prima instanţă a reţinut că imobilul nu mai poate fi restituit în natură.
Reclamanţii apelanţi au arătat, în apel, prin trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului că mecanismul juridic de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 247/2005, este lipsit de efect concret, fondul proprietatea nefuncţionând în sensul prevăzut de lege.
Susţinerile apelanţilor au fost analizate în special din perspectiva hotărârii pilot Măria Atanasiu şi alţii contra României, din 12 octombrie 2010, hotărâre emisă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În sensul art. 145 din hotărârea menţionată instanţa a reţinut că imobilul abuziv naţionalizat nu mai poate fi restituit în natură, iar pentru repararea prejudiciului cauza reclamanţilor trebuie să li se consacre acestora dreptul la o justă despăgubire.
În temeiul art. 184 din aceiaşi hotărâre, instanţa a reţinut că şi în prezent nu există nici o garanţie cu privire la durata sau rezultatul procedura în faţa Comisiei Centrale, iar fondul proprietatea nu funcţionează într-o manieră care să permită acordarea efectivă a unei juste despăgubiri tuturor beneficiarilor legilor de reparaţii.
În aceste condiţii instanţa de apel, ţinând seama de prioritatea normelor Convenţiei Europene cu privire la protecţia bunurilor şi a proprietăţii, precum şi de conţinutul hotărârii pilot, a apreciat că este justă valoarea de circulaţie a imobilului, stabilită prin lucrările de expertiză de la dosar, iar această valoare va asigura acoperirea prejudiciului cauzat reclamanţilor prin naţionalizare abuzivă a imobilului de către autorităţile fostului stat comunist.
Ca atare, deşi cadrul juridic legislativ prevăzut în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, stabileşte doar în favoarea Comisiei Centrale atributul de stabilire a cuantumului despăgubirilor, instanţa în temeiul şi spiritul dispoziţiilor hotărârii pilot menţionate şi pentru respectarea dreptului ocrotit de art. 1 Protocolul 1 din Convenţia Europeană, s-a acordat prioritate normei juridice prevăzute în Convenţie, şi i-a îndreptăţit pe reclamanţi să primească o justă despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin naţionalizare abuzivă a imobilului, în cuantum de 535.214 RON, valoarea de circulaţie a imobilului, stabilită pe bază de expertiză tehnică.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Primarul Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara, solicitând casarea hotărârii judecătoreşti şi trimiterea cauzei spre rejudecare în faţa instanţei de apel, iar în subsidiar modificarea deciziei atacate cu consecinţa respingerii apelului formulat de reclamanţi şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile nr. 430/PI din 26 februarie 2007, pentru următoarele motive:
În mod nelegal instanţa de apel a obligat instituţia la plata sumei ce reprezintă despăgubiri la valoare actualizată când, în fapt, imobilul a fost vândut în numele Statului Român, iar banii din vânzarea imobilelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 au fost viraţi în mod exclusiv la bugetul de stat şi nu la bugetul local al municipiului, având în vedere faptul că suma aferentă imobilului vândut a ajuns la bugetul de stat, prin Legea nr. 247/2005 a fost stabilită posibilitatea de a primi despăgubiri de la Statul Român.
Având în vedere aceste aspecte, obligaţia instituită în sarcina instituţiei, de a plăti despăgubirile în baza Legii nr. 10/2001 este nelegală fiind încălcate prevederile Legii nr. 247/2005, dar şi ale principiului îmbogăţirii fără justă cauză în sensul că, deşi Statul Român a primit preţul pe imobilul vândut în baza Legii nr. 112/1995, despăgubirile pentru acelaşi imobil cad, în prezent, în sarcina Municipiului Timişoara.
Instanţa de judecată şi-a depăşit atributele puterii judecătoreşti stabilind o sumă cu titlu de despăgubire, când, în drept, întreaga plenitudine de competenţă aparţine Comisiei de stabilire a despăgubirilor din cadrul A.N.R.P. Bucureşti, aşa cum prevede Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007.
Acelaşi act normativ prevede că aceste sume se achită de către Statul Român prin Fondul Proprietatea şi nu de către unităţile administrativ - teritoriale din bugetele locale unde nici nu se pot prevedea, în mod legal, sume de bani cu această destinaţie.
Valoarea stabilită prin raportul de expertiză depus chiar de către reclamanţi la dosarul administrativ, este doar estimativă, cuantumul final al despăgubirilor fiind stabilit de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care va ţine cont de suma menţionată în raportul de evaluare.
Aşadar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, contravaloarea pretenţiilor de restituire în echivalent nu va mai fi stabilită în cursul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci după parcurgerea procedurii reglementate în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Având în vedere faptul că prin H.G. nr. 950/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, se prevede faptul că în ipoteza în care imobilul revendicat a fost înstrăinat legal către o terţă persoană se vor acorda măsuri reparatorii prevăzute de lege, pentru diferenţa dintre suma primită, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut de art. 1 alin. (1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002 şi valoarea de piaţă a locuinţei, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare, notificatorului care a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat imobilul către stat, consideră că soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală şi nu se impune schimbarea acesteia.
Analizând recursul din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce succed:
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent constau în compensare cu alte bunuri sau servicii aferente în echivalent de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Or, prevederile speciale care statuează asupra despăgubirilor ce pot fi acordate sunt cele cuprinse în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi constau în titluri de despăgubire stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În speţă, înlăturând dispoziţiile legii speciale, instanţa de apel a apreciat că, „deşi cadrul juridic legislativ prevăzut cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005, stabileşte doar în favoarea Comisiei Centrale atributul de stabilire a despăgubirilor, instanţa în temeiul şi spiritul dispoziţiilor hotărârii pilot Măria Atanasiu şi alţii contra României, din 12 octombrie 2010, hotărâre emisă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi i-a îndreptăţit pe reclamanţi să primească o justă despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin naţionalizarea abuzivă, în cuantum de 535.214 RON, valoarea de circulaţie a imobilului stabilită pe bază de expertiză tehnică";.
Soluţionând cauza într-o astfel de manieră, instanţa de apel a creat dreptul, neaplicând normele incidente, depăşind funcţia jurisdicţională care presupune aplicarea legii şi nu crearea acesteia.
Considerentele avute în vedere de instanţa de apel nu sunt în măsură să justifice acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru a pune în locul ei alta, creată de instanţă.
În consecinţă, hotărârea instanţei de apel este lipsită de fundament legal, astfel încât recursul declarat va fi admis.
Va modifica decizia atacată şi va menţine ca legală sentinţa civilă nr. 430/PI din 26 februarie 2007 a Tribunalului Timiş, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâţii Primarul Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara împotriva deciziei civile nr. 1051 din 20 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează decizia atacată şi menţine sentinţa civilă nr. 43 0/PI din 26 februarie 2007 a Tribunalului Timiş, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5964/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5972/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
