ICCJ. Decizia nr. 5977/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5977/2012
Dosar nr. 7575/3/2010
Şedinţa publică din 4 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10 februarie 2010 la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta Z.R.M.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca prin hotărârea ce se va pronunţa acesta să fie obligat la plata de despăgubiri morale în valoare de 150.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său urmare arestării la data de 15 aprilie 1952 şi efectuării a 24 luni de închisoare pentru „vina” de a fi fost secretar general al Partidului Naţional Liberal.
În drept şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1073 din 21 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea şi a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 60.000 euro în echivalentul lei la data plăţii cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral suferit.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut faptul că tatăl reclamantei a fost deputat liberal în Gruparea T. cu prilejul alegerilor parlamentare din anul 1946, după care a fost înscris în Partidul Naţional Liberal, în cadrul căruia a ocupat funcţia de Secretar General, astfel că activitatea politică a acestuia a fost calificată de organele de represiune ale regimului comunist ca fiind contrară ideologiei promovate la acea vreme.
Tatăl reclamantei a fost arestat în perioada 15 aprilie 1952 - 15 iulie 1954.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public.
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a arătat că legiuitorul nu a reglementat posibilitatea acordării daunelor morale în cazul aplicării măsurilor administrative abuzive, ci numai în situaţia condamnărilor cu caracter politic. S-a mai arătat că descendenţii celui condamnat, respectiv soţul acestuia ar avea dreptul să solicite despăgubiri numai dacă decesul condamnatului ar fi intervenit după intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009. În subsidiar a învederat că, faţă de împrejurările concrete ale speţei, cuantumul despăgubirii este prea mare prin raportare şi la dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010.
Ministerul Public a criticat sentinţa apelată sub aspectul necesităţii de a constata caracterul politic al măsurii luate împotriva tatălui reclamantei, în condiţiile în care nu se încadrează în dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009 cât şi aspectul cuantumului daunelor acordate de prima instanţă, prin prisma modificărilor aduse de prevederile O.U.G. nr. 62/2010, cu luarea în considerare a jurisprudenţei C.E.D.O., care statuează în cauza Varnava şi alţii contra Turciei că simpla constatare a nerespectării drepturilor constituie în sine o satisfacţie suficientă pentru prejudiciul moral reclamat de petenţi.
Reclamanta a criticat sentinţa atacată pentru reţinerea eronată a unor chestiuni de fapt, care au determinat stabilirea daunelor morale într-un cuantum insuficient.
Apelanta reclamantă a depus la dosar unele precizări prin care a invocat ca temei pentru acţiunea promovată dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ.
Prin decizia nr. 297 A din 17 martie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul reclamantei şi a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. Ulterior, prin încheierea din data de 12 mai 2011 a dispus din oficiu îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul acestei decizii şi s-a menţionat „Dispune îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei nr. 297/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, în sensul că, din eroare, s-a menţionat respingerea apelului Ministerului Finanţelor Publice în loc de respingerea apelului declarat de Ministerul Finanţelor Publice şi de către Ministerul Public: Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti”.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut, structurând motivele de apel formulate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public cu privire la prima problemă invocată de apelanţi, referitoare la necesitatea constatării caracterului politic al măsurii administrative aplicate tatălui reclamantei, în condiţiile în care a fost privat de libertate în perioada anilor 1952-1954, că deşi susţinerile Ministerului Public sunt corecte, măsura neîncadrându-se în dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, chiar dacă s-ar face de către instanţă această constatare prin interpretarea extensivă a prevederilor art. 4 alin. (2), din perspectiva dispoziţiilor art. 5 din acelaşi act normativ, nu poate fi obţinută finalitatea urmărită de reclamantă şi anume acordarea despăgubirilor solicitate, în actualul context legislativ raportat la O.U.G. nr. 62/2010 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect invocat, referitor la posibilitatea acordării daunelor morale în cazul măsurilor administrative, în condiţiile în care dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 în forma în vigoare la data promovării acţiunii reglementa posibilitatea obţinerii daunelor morale exclusiv pentru prejudiciul suferit prin condamnări cu caracter politic, precum şi la posibilitatea solicitării acestor daune de către soţ sau descendenţi, pentru a răspunde acestor critici, au fost examinate modificările legislative intervenite ulterior formulării acţiunii şi pronunţării sentinţei apelate.
Astfel, la data de 30 iunie 2010 Legea nr. 221/2009 a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, în sensul că se recunoştea expres posibilitatea celor care au fost supuşi unor măsuri administrative cu caracter politic să obţină despăgubiri în temeiul acestui act normativ, plafonându-se totodată cuantumul daunelor morale în funcţie de categoria din care fac parte.
Aceste modificări aduse Legii nr. 221/2009 au fost cenzurate sub aspectul constituţionalităţii de către instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 1354/2010, care a statuat că plafonarea despăgubirilor contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, care dau expresie principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor precum şi prevederilor art. 15 alin. (2) din legea fundamentală care consacră principiul neretroactivităţii.
Ulterior Deciziei nr. 1354/2010, Curtea Constituţională, sesizată fiind din nou cu o excepţie de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a pronunţat prin Decizia nr. 1358/2010 şi Decizia nr. 1360/2010 în sensul constatării unei neconcordanţe cu legea fundamentală a prevederilor acestui text de lege, motivat de faptul că la edictarea sa legiuitorul nu a respectat regulile de tehnică legislativă, dând astfel naştere unor reglementări paralele şi a unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, aducându-se atingere valorii supreme de dreptate, aşa cum este consacrată de dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie.
Concluzionând, faţă de cele statuate cu forţă obligatorie de către Curtea Constituţională, în condiţiile în care a expirat termenul de 45 de zile în care dispoziţiile legale declarate neconstituţionale sunt suspendate de drept, iar legiuitorul are posibilitatea de a interveni legislativ pentru remedierea deficienţelor, s-a reţinut că prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale atât sub aspectul acordării de daune morale titularului (celui care a fost condamnat politic în timpul regimului comunist sau celui care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter administrativ abuzive) cât şi sub aspectul îndreptăţirii la obţinerea acestor despăgubiri de către soţul şi descendenţii de gradul I şi II ai titularului.
Faţă de cele de mai sus s-a constatat inutilitatea examinării ultimului motiv de critică referitor la cuantumul prea mare al despăgubirilor stabilite de prima instanţă, în condiţiile în care, actualmente, atât cel care a fost condamnat politic în perioada regimului comunist sau cel care a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic, cât şi soţul sau descendenţii lor nu mai pot obţine nici un fel de daune morale pentru prejudiciul suferit.
În ceea ce priveşte apelul reclamantei, prin care aceasta critică în esenţă insuficienţa daunelor morale acordate de prima instanţă, faţă de cele reţinute anterior cu privire la efectele declarării neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, susţinerile au fost respinse ca nefondate.
În apel reclamanta apelantă a mai invocat, ca temei juridic şi prevederile art. 504 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ. Faţă de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., care instituie una dintre limitele efectului devolutiv al apelului interzicând în faţa instanţei de apel schimbarea părţilor, a obiectului şi a temeiului juridic al acţiunii, precum şi orice alte cereri noi, cu câteva excepţii limitativ stabilite de legiuitor, s-a apreciat că invocarea acestor texte de lege în apel reprezintă o schimbare a cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, care intră sub incidenţa interdicţiei statuate de dispoziţiile anterior menţionate.
Apelanta reclamantă a mai susţinut că existenţa prevederilor art. 1 şi 2 din Legea nr. 221/2009, care nu au fost declarate neconstituţionale, reprezintă un temei juridic suficient pentru recunoaşterea dreptului său la despăgubiri. Faţă de situaţia de fapt care a rezultat din materialul probator administrat în cauză, s-a reţinut că tatăl reclamantei a fost privat de libertate în perioada anilor 1952-1954, fără să existe o hotărâre de condamnare, care să constituie temeiul încarcerării sale. Pe cale de consecinţă, instanţa de apel reţine că tatăl reclamantei a fost victima unei măsuri administrative abuzive iar prevederile art. 1 şi 2 din Legea nr. 221/2009 se referă la condamnările cu caracter politic, clasificate în două categorii cele ale căror caracter politic este de drept recunoscut de lege [art. 1 alin. (2)] şi cele pentru care este necesară recunoaşterea acestui caracter prin hotărâre judecătorească [art. 1 alin. (3)], precum şi la înlăturarea de drept a tuturor efectelor hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic (art. 2). Prin urmare, aceste dispoziţii legale nu-şi găsesc aplicarea în speţă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta şi Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Recursurile reclamantei Z.R.M.E.:
1. cu privire la încheierea de îndreptare a erorii materiale din 12 mai 2011 - se susţine că este nulă, deoarece trebuia dată cu citarea părţilor [art. 2812 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ.].
2. cu privire la decizie sunt invocate dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
În critici se susţine că:
- lucrarea depusă de reclamant la data de 8 martie 2011 nu este o modificare a temeiului de drept al acţiunii şi trebuia comunicată pârâtului;
- declararea neconstituţională a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu poate crea un vid legislativ; materia daunelor morale este reglementată de art. 504 C. proc. pen.
- decizia recurată se limitează la conţinutul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nu a analizat motivele de apel; în speţă nu poate fi avută în vedere această decizie, deoarece aplicarea ei vine în contradicţie cu:
- art. 147 alin. (4) din Constituţie care statuează că Deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of., sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor
- art. 11 alin. (2) din Constituţie menţionează că Tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, iar art. 20 alin. (1) statuează că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi în caz de neconcordanţă cu legile interne au prioritate reglementările internaţionale;
- se încalcă art. 6 din Convenţie, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (prin adoptarea Legii nr. 221/2009 s-a creat o speranţă legitimă) şi art. 14 combinat cu Protocolul 12 care garantează dreptul la nediscriminare;
- intervenţia statului în proces prin unul din organele sale încalcă principiul egalităţii armelor, ingerinţa puterii legiuitoare în administrarea justiţiei;
- trebuia analizată situaţia de fapt, care îndreptăţeşte la acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi-a întemeiat recursul împotriva încheierii din 12 mai 2011 pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În critici s-a arătat: Curtea de Apel Bucureşti sesizându-se din oficiu cu privire la faptul că în dispozitivul deciziei civile nr. 297 A din 17 martie 2011 a acestei instanţe s-a strecurat eroarea materială constând în lipsa menţiunii privind admiterea apelului Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti - prin dispozitivul încheierii din 12 mai 2011 prin care s-a admis sesizarea din oficiu s-a dispus „respingerea apelului declarat de Ministerul Finanţelor Publice şi de către Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti” deşi soluţia a fost de admitere a apelurilor pârâtului şi Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Analizând cu prioritate excepţia tardivităţii recursului declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva încheierii de şedinţă din 12 mai 2011, invocată de reclamantă cu ocazia dezbaterilor se constată ca nefondată, urmând a fi respinsă ca atare.
Încheierea de şedinţă a fost comunicată la data de 23 iunie 2011, iar recursul a fost primit la data de 8 iulie 2011, în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
Cu privire la recursul pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva încheierii de şedinţă din 12 mai 2011, se constată că este fondat şi va fi admis. Examinând considerentele deciziei nr. 297 A din 17 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, se constată că se menţionează: „Pentru toate aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., Curtea va admite apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public”. Cu toate acestea în dispozitivul deciziei exprimarea este: „Admite apelul declarat de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice”, iar încheierea de îndreptare a erorii materiale, dată din oficiu, dispune: „Dispune îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei nr. 297/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, în sensul că, din eroare, s-a menţionat respingerea apelului Ministerului Finanţelor Publice în loc de respingerea apelului declarat de Ministerul Finanţelor Publice şi de către Ministerul Public: Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti”.
Aşa fiind, faţă de considerentele deciziei, se constată că sunt îndeplinite cerinţele art. 281 alin. (1) C. proc. civ., eroarea materială strecurată fiind evidentă şi, pe cale de consecinţă, impunându-se îndreptarea ei în sensul: că se va trece corect în dispozitivul deciziei:„admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti” în loc de „admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti”.
Cu privire la recursurile reclamantei
În recursul declarat împotriva încheierii din 12 mai 2011 - se susţine că încheierea este nulă, deoarece trebuia dată cu citarea părţilor.
Recursul este nefondat şi va fi respins ca atare.
Faţă de dispoziţiile art. 281 alin. (2) C. proc. civ., care statuează: „Instanţa se pronunţă prin încheiere dată în camera de consiliu. Părţile vor fi citate numai dacă instanţa socoteşte că este necesar să dea anumite lămuriri”, se constată că acestea au caracter de recomandare şi nu poate fi reţinută încălcarea de către instanţa de apel a vreunei norme legale.
Recursul declarat împotriva deciziei nr. 297 A din 17 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, este nefondat şi va fi respins ca atare.
Cu prioritate este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 7 C. proc. civ. au fost invocate formal deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie acestor ipoteze: când prin hotărârea dată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) şi când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Cu privire la criticile încadrate în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei Decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/1020 nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării deciziei respective.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii art. citat.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câştigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Totodată, se constată că, în condiţiile în care reclamanta şi-au fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, prevederile de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală - art. 998-999 C. civ., sau cele ale art. 504 C. proc. pen., care presupun alte verificări decât cele impuse de aplicarea legii speciale de reparaţie, nu puteau constitui pentru instanţa de apel cadrul normativ în care să judece pricina, deoarece aceasta ar echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru interzis de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de reclamantă, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge recursurile reclamantei ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia tardivităţii recursului formulat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva încheierii de şedinţă de 12 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, invocată de recurenta reclamantă Z.R.M.E.
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva încheierii din 12 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Dispune îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 297 A din 17 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în sensul că se va trece corect „admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti” în loc de „admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti” .
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge recursurile declarate de reclamanta Z.R.M.E. împotriva aceleiaşi decizii şi încheieri.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5972/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5978/2012. Civil. Expropriere. Obligaţie de a... → |
|---|
