ICCJ. Decizia nr. 6094/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6094/2012
Dosar nr. 3/102/2004
Şedinţa publică din 9 octombrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Tribunalul Mureş, secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 623 din 1 aprilie 2010 a admis în parte contestaţia formulată la 27 mai 2004 de reclamantul contestator M.I. împotriva pârâtei SC D. SA. S-a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a cotei de ½ din imobilul teren intravilan în suprafaţă de 2545 mp situat în Sibiu cu nr. topo X/2, condiţionat de restituirea de către reclamant a sumei de 1.145 RON (încasată în anul 1979), actualizată cu indicele de inflaţie. A fost obligată pârâta la 2.822 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.
Reclamantul M.I. a solicitat printr-o acţiune introdusă pe rolul Tribunalului Sibiu la 27 mai 2004), obligarea pârâtelor Primăria municipiului Sibiu şi D. SA Târgu Mureş să anuleze Decizia nr. 1493 din 7 mai 2004 emisă de SC D. SA şi să-i restituie în natură imobilul situat în Sibiu, Str. Ş. (teren de 2545 m2 CF Sibiu 20354) sau la despăgubiri reprezentând contravaloarea de piaţă a imobilului.
Tribunalul Sibiu şi-a declinat prin Sentinţa civilă nr. 653 din 9 septembrie 2004 competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş.
În motivarea soluţiei Tribunalul Mureş a constatat următoarele:
Imobilul în discuţie a fost dobândit prin cumpărare în 1950 de M.P. şi soţia M.C., iar în anul 1982 terenul a fost dezmembrat în două parcele, prima compusă din loc de casă cu casă de locuit cu două corpuri şi teren de 1106 m2 (nr. topo nou X/1) şi parcela a doua compusă din teren de 2545 mp (nr. topo nou X/2).
Imobilul din prima parcelă topo (X/1) a fost stăpânit de coproprietarii M.P. (în cotă de ½ şi respectiv de M.M. şi M.L.M. (în cotă de ½). Cota acestora a fost, ulterior dezmembrării, dobândită în 1994 de reclamantul M.I.
Parcela 2 (nr. top. X/2) care formează obiectul cauzei a fost expropriată prin Decretul nr. 74/1978 de la coproprietarii M.P. (1/2) şi M.M. împreună cu M.L.M. (1/2) şi dreptul de proprietate a fost transcris în favoarea Statului Român iar dreptul de administrare în favoarea Direcţiei de Drumuri şi Poduri Braşov, antecesoarea pârâtei SC D.
În urma exproprierii M.P. a primit 1.145 RON cu titlu de despăgubiri.
S-a reţinut din raportul de expertiză efectuat în cauză că terenul este situat în perimetrul intravilan al oraşului Sibiu pe Str. Ş. fiind în cea mai mare parte betonat (cu excepţia a 350 m2).
Pârâta SC D. SA foloseşte din totalul de 2545 m2, o suprafaţă de 1550 m2, diferenţa de 955 m2 fiind situată în afara incintei societăţii şi folosită ca grădină de legume de diferite persoane fizice.
S-a reţinut că pe terenul de 1550 m2 au fost ridicate mai multe construcţii: corpul 2 format din punct de control, cabină portar, wc; corpul 3 format din 2 cabine pentru pompe de alimentare cu carburanţi; corpul 4 format din două rezervoare metalice de combustibil; corpul 6 format din rampa de reparaţii şi spălare auto.
Expertul a estimat anul 1978 ca dată a ridicării acestor construcţii (pentru care nu au fost prezentate autorizaţii) şi care au fost caracterizate drept demontabile sau uşoare.
S-a reţinut că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ca moştenitor al lui M.P.; că imobilul se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, art. 2 alin. (1) lit. h) şi că pârâta SC D. SA Târgu Mureş are calitatea de unitate deţinătoare a imobilului asupra căruia, la data formulării notificării Statul era acţionar, această pârâtă fiind obligată să soluţioneze notificarea.
S-a apreciat că acţiunea reclamantului formulată la instanţă în raport de nesoluţionarea notificării, nu este prematură, această atitudine a pârâtei îndreptăţind pe reclamant să sesizeze instanţa.
Nu au fost reţinute concluziile expertului tehnic asistent, constatându-se că acesta nu are dreptul să depună un raport separat ci numai de a asista partea pe parcursul efectuării expertizei.
Reţinând că starea tehnică a construcţiilor este nesatisfăcătoare, mare parte din acestea nefiind folosite, s-a admis în parte acţiunea şi s-a dispus restituirea în natură a cotei de ½ din terenul intravilan de 2545 m2.
S-a apreciat ca fiind fără relevanţă faptul că 955 m2 din terenul de 2545 m2 sunt situaţi în afara incintei unităţii, câtă vreme în înscrierile în cartea funciară pârâta are calitate de unitate deţinătoare a întregului imobil iar pârâta a întreprins demersuri pentru obţinerea certificatului de atestare al dreptului de proprietate pentru întreaga suprafaţă de teren.
S-a constatat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001 pentru stabilirea obligaţiei de rambursare a sumei primite drept despăgubire în sarcina reclamantului.
Tribunalul a mai constatat că acţiunea formulată împotriva Primăriei Municipiului Sibiu este inadmisibilă, această pârâtă neavând nici atribuţie în soluţionarea notificării, iar depunerea notificării într-o primă fază la Primărie nu îi conferă acesteia dreptul de a o soluţiona. Primăria a trimis notificarea la unitatea deţinătoare a terenului.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Târgu Mureş, prin Decizia civilă nr. 92/A din 11 noiembrie 2011 a admis apelurile declarate de reclamantul M.I. şi pârâta SC D. S.A.
A schimbat în parte sentinţa Tribunalului Mureş, a admis în parte contestaţia şi a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a cotei de ½ din imobilul teren de 2545 m2 nr. topo. X/2, respectiv a suprafeţei de 1.272,50 m2, identificată prin varianta 1 din completarea la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul F.M., condiţionată de restituirea de către reclamant a sumei de 1145 RON (încasată în 1979) actualizată cu indicele de inflaţie.
A fost înlăturată din cuprinsul hotărârii Tribunalului dispoziţia privind respingerea contestaţiei împotriva pârâtei Primăria municipiului Sibiu.
Instanţa de apel a ordonat la cererea pârâtei o contraexpertiză - în specialitatea construcţii formată din 3 experţi şi a dispus din oficiu completarea expertizei topografice pentru delimitarea terenului de 1.272,50 mp.
În motivarea acestei soluţii curtea de apel a reţinut în esenţă următoarele:
Soluţia primei instanţe cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român a fost apreciată greşită deoarece pârâta SC D. SA este doar proprietara construcţiilor de pe terenul revendicat, dreptul de proprietate asupra terenului aparţinând statului fiind şi înscris în acest fel în CF, ceea ce face ca potrivit art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 unitatea administrativ-teritorială să fie obligată să soluţioneze notificarea reclamantului.
Au fost apreciate ca fondate criticile reclamantului numai cât priveşte neindividualizarea pe teren a amplasamentului parcelei la a cărei restituire în natură este îndreptăţit reclamantul (1/2 din 2545 m2, adică suprafaţa de 1272,50 m2 expropriată).
S-a observat că diferenţa de 455 m2 aflată în afara incintei societăţii pârâte este folosită fără titlu de diferite persoane fizice (ca grădini de legume) ceea ce impunea constatarea că această suprafaţă este liberă în sensul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi prin urmare restituirea în natură cu precădere.
De asemenea, împrejurarea că aceeaşi suprafaţă de 955 mp teren este liberă din punct de vedere juridic s-a confirmat şi pe parcursul judecăţii în apel - respectiv prin depunerea la dosar a Sentinţei civile nr. 8051 din 13 decembrie 2002 a Judecătoriei Sibiu (Dosar nr. 4067/2002) şi a Sentinţei civile nr. 3289 din 06 aprilie 2010 a aceleiaşi instanţe (Dosar nr. 5798/306/2007), precum şi a raportului de expertiză topografică întocmit în acest din urmă dosar, înscrisuri din care rezultă că suprafaţa menţionată s-a încercat a fi inclusă - pe calea unei acţiuni în rectificare de carte funciară respinsă prin Sentinţa civilă nr. 8051/2002 - în terenul aparţinând parcelelor învecinate, având nr. top. X/1/1 - fostă proprietate a reclamantului M.I., respectiv nr. top. X/1/2 - fostă proprietate a lui M.M. şi L.M., parcele care au fost dobândite de cei menţionaţi în anul 1995, cu titlu de dezmembrare şi ieşire din indiviziune, iar în prezent formează un singur corp de proprietate - ca efect al comasării dispuse prin Sentinţa civilă nr. 3289/2010 şi formează proprietatea lui S.I.M., drept dobândit prin cumpărare.
Raportat la situaţia anterior descrisă, Curtea a dispus din oficiu completarea expertizei topografice administrate în faţa primei instanţe, în sensul delimitării suprafeţei de 1.272,50 mp, pornind de la coordonatele C - D ale parcelei cu nr. top. X/2, astfel cum aceasta a fost evidenţiată pe planul de situaţie reprezentând Anexa nr. 1 la raportul de expertiză aflat la dosarul primei instanţe.
În urma acestei solicitări, au fost identificate de către expertul tehnic topograf două variante, dintre care Curtea a optat pentru cea expusă în Anexa nr. 1, deoarece prezintă cele mai puţine inconveniente din punct de vedere al afectării construcţiilor existente pe teren şi permite, totodată, accesul direct de la calea publică, spre deosebire de varianta expusă în Anexa nr. 2 - care nu are asigurat un astfel de acces şi afectează mai multe construcţii.
Astfel, instanţa de apel a avut în vedere faptul că aplicarea variantei nr. 1 presupune doar mutarea rampei pentru autovehicule notată cu C 6 şi a două bazine pentru combustibil, îngropate, notate cu C 4, în timp ce aplicarea variantei nr. 2 presupune ridicarea în plus şi a staţiei de alimentare carburanţi, notată cu C 3.
De asemenea, Curtea de apel a apreciat că aplicarea variantei nr. 1 răspunde şi exigenţelor impuse de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care sunt susceptibile de restituire în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile, situaţia dedusă judecăţii încadrându-se în cea de-a doua ipoteză a normei legale evocate.
Astfel, sub aspectul menţionat s-a observat că deşi prin contraexpertiza tehnică în specialitatea construcţii, administrată în apel, s-a concluzionat în sensul că ar fi demontabilă doar construcţia rampă pentru autovehicule, o asemenea caracteristică se impune a fi atribuită şi celor două bazine pentru carburanţi care, fiind îngropate în pământ, pot fi mutate pe un alt amplasament, corespunzând chiar descrierii expuse în cuprinsul raportului de expertiză menţionat, în conformitate cu care - în absenţa pe plan naţional a unei clasificări standardizate a construcţiilor (clădirilor) în uşoare sau grele, respectiv demontabile sau nedemontabile, specialiştii în domeniu au inclus în categoria aşa-ziselor construcţii uşoare "acele construcţii (clădiri) la care elementele structurale, închiderile, compartimentările, planşeele au fost realizate din materiale care au necesitat sau necesită secţiuni reduse de elemente sau materiale uşoare (lemn, oţel, aluminiu, plastic) îmbinate cu elemente de tip tije (buloane, şuruburi)", - construcţii care după demontare pot fi remontate pe un alt amplasament.
Având în vedere aceste considerente s-a optat pentru aplicarea variantei nr. 1 din completarea la expertiza topografică administrată în apel, reţinând că prima instanţă a apreciat în mod greşit că şi celelalte construcţii amplasate pe parcela de teren aflată în litigiu ar fi demontabile sau uşoare, în sensul prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/200, respectiv: cabină poartă - notată cu C 2 şi staţie alimentare carburanţi - notată cu C 3. S-a constatat că o atare concluzie se află în contradicţie cu caracteristicile tehnice ale construcţiilor menţionate, care sunt executate din panouri prefabricate de beton cu grosimea de 15 - 30 centimetri, pe platformă de beton şi cu planşeu de beton armat (astfel cum acestea au fost descrise în cuprinsul raportului de expertiză în specialitatea construcţii.
Pentru aceleaşi considerente, s-a apreciat că nu se poate da curs solicitării exprimate în apel de către reclamant, prin apărătorul său, care a optat pentru aplicarea variantei nr. 2 din completarea la expertiza topografică.
În ceea ce priveşte restul criticilor invocate în apel de către pârâta SC D. S.A., instanţa de apel a reţinut următoarele:
Excepţia prematurităţii acţiunii este nefondată deoarece nu îi poate fi imputată reclamantului pasivitatea societăţii pârâte care, în calitate de unitate deţinătoare a terenului revendicat, a omis să soluţioneze notificarea acestuia în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, apreciind în mod cu totul nejustificat că, faţă de dispoziţiile art. 21 alin. (1) din legea menţionată, nu ar avea competenţa de a se pronunţa asupra respectivei notificări, în contextul în care la data formulării acesteia statul avea calitatea de acţionar al societăţii pârâte.
Susţinerea conform căreia reclamantul şi-a îndreptat în mod greşit acţiunea împotriva aceleiaşi societăţi, în loc de a fi acţionat în instanţă Ministerul Transporturilor, ca reprezentant al statului, este nefondată în raport de dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care conferă calitate procesuală pasivă unităţii deţinătoare, în mod evident pârâta SC D. S.A. care se află în posesia faptică a terenului revendicat, precum şi Statului Român, în calitate de proprietar al aceluiaşi teren.
Critica vizând soluţia primei instanţe cu referire la constatarea îndreptăţirii reclamantului de a dobândi restituirea în natură a terenului din litigiu - în loc de acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent - a fost apreciată ca eronată deoarece Legea nr. 10/2001 instituie principiul restituirii în natură, dispoziţiile art. 7 alin. (2) negând chiar dreptul persoanei îndreptăţite de a opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent în situaţia în care este posibilă restituirea în natură.
Tot nefondată a fost apreciată şi susţinerea conform căreia soluţia primei instanţe este nelegală prin prisma ignorării prevederilor art. 494 alin. (3) C. civ., care ocrotesc dreptul de proprietate al constructorului de bună-credinţă, sub aspectul menţionat observându-se faptul că o atare apărare nu a fost invocată în faţa primei instanţe şi nici nu s-a formulat vreo cerere pentru stabilirea de despăgubiri în sarcina reclamantului, astfel că aceasta nu a putut fi supusă examinării pentru prima dată în apel, în caz contrar fiind încălcate dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Pentru motivele arătate, au fost admise în limitele arătate ambele apeluri şi, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., a fost schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul admiterii în parte a contestaţiei formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Primăria municipiului Sibiu şi SC D. S.A. şi, drept consecinţă, s-a constatat calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului pentru restituirea în natură a cotei de 1/2 părţi din imobilul revendicat, respectiv în privinţa suprafeţei de 1.272,50 mp, astfel cum aceasta a fost identificată prin varianta nr. 1 din completarea la expertiza topografică administrată în apel, condiţionat de restituirea sumei primite ca despăgubire cu prilejul exproprierii, actualizată cu indicele de inflaţie.
Pârâţii au fost obligaţi în solidar la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată stabilite în primă instanţă, urmând a fi înlăturată dispoziţia privind respingerea contestaţiei în contradictoriu cu Primăria municipiului Sibiu.
3. Recursurile
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs formulat în termen legal de reclamant şi pârâţii Primăria Municipiului Sibiu şi SC D. SA.
Recursul reclamantului M.I. a fost întemeiat în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În fapt s-a criticat greşita admitere a apelului pârâtei SC D. SA sub aspectul neindividualizării suprafeţei de teren la care este îndreptăţit recurentul a-i fi restituit în natură conform variantei 1 din raportul de expertiză.
S-a susţinut că în mod nelegal s-a apreciat de cele două instanţe că nu sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Opinia instanţei - că o parte din construcţii nu se pot ridica este contrazisă chiar de expertiza efectuată la fond care a constatat că toate construcţiile sunt demontabile în înţelesul Legii nr. 10/2001.
Faţă de această probă recurentul reclamant a susţinut că trebuie să se opteze pentru varianta 2 din expertiză prin atribuirea în proprietate a terenului din varianta 2.
Rezervoarele şi pompa de deservire fac parte din categoria utilajelor deci ridicarea acestora nu poate fi asimilată cu ridicarea clădirilor neautorizate sau uşoare.
Recursul pârâtei SC D. SA a fost motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În fapt s-au formulat următoarele critici:
Într-o primă critică recurenta a susţinut că în patrimoniul societăţii nu este înregistrat terenul de 2545 mp - asupra căruia în mod corect s-a stabilit cota de proprietate a lui M.I. de ½. În proprietatea societăţii există doar construcţiile ridicate în temeiul dreptului de administrare pe care aceasta îl are asupra terenului, dreptul de proprietate al terenului aparţinând Statului Român.
Deşi instanţa de apel, contrar instanţei de fond, a apreciat că pârâta Primăria municipiului Sibiu are calitate procesuală pasivă şi a statuat că în virtutea prevederilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, primarul are obligaţia soluţionării notificării persoanei îndreptăţite, greşit a fost respinsă excepţia prematurităţii acţiunii. Recurenta a reiterat aceeaşi excepţie şi în recurs, având în vedere că reclamantul nu a întreprins demersurile necesare la această autoritate locală dar nici la Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii.
Legea nr. 10/2001 prevede în mod obligatoriu ca subiect pasiv în acţiunea de retrocedare să fie statul sau diferite instituţii ori organe ale statului, iar în speţă recurenta a opinat că reprezentantul Statului român ar fi Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, nefiind chemat în judecată, acţiunea de retrocedare în natură urmează a fi respinsă.
O a doua critică a privit întinderea suprafeţei de teren. Parcela cu nr. top. X/2 are o suprafaţă totală de 2545 mp, aşadar corespunzător cotei de ½ parte reclamantului i-ar reveni 1272,50 mp.
Deoarece din întreaga suprafaţă de 2545 mp recurenta foloseşte doar 1550 mp care sunt împrejmuiţi cu gard, pentru diferenţa de 995 mp (notată cu B-C-D-106 pe raportul de expertiză topografică), ar fi posibilă restituirea în natură. Restul de 277,50 mp - evidenţiat prin varianta nr. 1 din completarea la raportul de expertiză, care se regăseşte în perimetrul împrejmuit al societăţii pârâte - nu este liber, motiv pentru care reclamantului urmează a i se acorda măsuri reparatorii prin echivalent pentru această din urmă suprafaţă.
Suprafaţa de 1550 mp din terenul în litigiu nu este liberă, ci formează o parte din curtea societăţii folosită ca punct de lucru. Restituirea în natură este imposibilă datorită existenţei construcţiilor edificate pe bază de autorizaţie şi nedemontabile, situaţie constatată şi de expertul ing. M.F. şi de expertul consultant ing. Z.H. care au stabilit că aceste construcţii sunt nedemontabile (cu excepţia rampei autovehicule C6).
Recurenta a adus unele critici referitoare la greşita interpretare de către instanţa de apel a rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, împrejurare care a condus la reţinerea unei greşite stări de fapt, în sensul stabilirii că terenul aflat în perimetrul împrejmuit al societăţii pârâte este liber.
Recurenta a mai susţinut că nu s-a avut în vedere faptul că foloseşte aceste construcţii şi are calitatea de constructor de bună-credinţă, aspecte care împiedică obligarea sa la ridicarea construcţiilor conform art. 494 alin. (2) C. civ. - pentru că proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea construcţiilor, făcute de către o a treia persoană de bună-credinţă - având obligaţia de a despăgubi constructorul de bună-credinţă. S-a precizat că Direcţia Drumuri şi Poduri Braşov S.A. de la care recurenta a preluat în patrimoniu imobilele, este cea care a ridicat construcţiile.
S-a mai susţinut că nefiind stabilită contravaloarea construcţiilor, în cazul restituirii în natură a terenului fără stabilirea obligaţiei de despăgubire din partea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii şi a reclamantului M.I., dreptul de proprietate al SC D. S.A. ar fi grav vătămat.
Recursul pârâtului primarul municipiului Sibiu a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., art. 21, 68 din Legea nr. 10/2001.
În fapt s-a criticat Decizia nr. 92/A/2011pentru atribuirea calităţii procesuale pasive Primăriei municipiului Sibiu alături de SC D. SA.
Au fost evocate două aspecte esenţiale, omise de către instanţa de control.
În primul rând s-a invocat încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 215/2001 potrivit cărora orice primărie, şi prin urmare şi Primăria municipiului Sibiu, reprezintă numai o structură funcţională subordonată unei alte structuri, care nu are personalitate juridică proprie şi care nu poate sta singură în judecată. (art. 91); primarul este cel care emite dispoziţii (art. 68 alin. (1)), inclusiv în baza Legii nr. 10/2001, cu această atribuţie expresă fiind învestit legal, prin art. 21 alin. (4) din Legea specială nr. 10/2001.
S-a mai arătat că în soluţionarea celor două excepţii se impune respectarea dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. conform cărora instanţa este îndatorată să se pronunţe cu prioritate asupra excepţiilor, uzând de dispoziţia care îi permite unirea cu fondul doar dacă pentru judecarea lor ar fi necesar să se administreze probe în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.
În al doilea rând, s-a invocat împrejurarea că în situaţia în care unicul titular al dreptului de proprietate asupra terenului nr. top. X/2 este Municipiul Sibiu, este lipsită de suport legal admiterea acţiunii reclamantului îndreptată atât împotriva Primăriei municipiului Sibiu cât şi SC D. SA, societate care, în opinia instanţei de apel, nu ar fi unitatea deţinătoare şi nici entitatea investită cu soluţionarea notificării contestatorului.
Calitatea procesuală pasivă a Primăriei municipiului Sibiu, nu se justifică nici sub aspectul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 care reglementează sensul noţiunii de "entitate deţinătoare". Decizia nr. 999/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie tranşează problematica referitoare la calitatea de unitate deţinătoare a unui imobil notificat statuând că este vorba despre "acea entitate cu personalitate juridică care are imobilul înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat".
După cum se recunoaşte de către apelanta-pârâtă SC D. SA Târgu Mureş este o societate comercială cu capital mixt (privat şi de stat) înfiinţată în urma reorganizării prin divizare parţială a Administraţiei Naţionale a Drumurilor Bucureşti, care a preluat în patrimoniu bazele de producţie din Târgu Mureş, Sibiu, Rupea, etc. În patrimoniul noii societăţi a fost inclus dreptul de administrare operativă asupra terenului nr. top. X/2, drept înscris în evidenţele CF. Mai mult decât atât, acest teren este indispensabil bunei funcţionări a activităţii societăţii, pe acesta fiind edificate atelierul mecanic, clădire cu birouri, etc.
Ca urmare, recurenta a arătat că instanţa de fond în mod corect a reţinut calitatea pârâtei SC D. SA, de unitate deţinătoare a imobilului notificat.
În situaţia în care cele dispuse prin Decizia nr. 92/A/2011 în sarcina Primăriei Municipiului Sibiu ar fi juste şi legale, recurenta a apreciat că este necesar să se stabilească competenţa materială şi teritorială de soluţionare a prezentei contestaţii, aşa cum a fost formulată prin acţiunea introductivă de instanţă. În atare situaţie instanţa de control, în temeiul art. 2973 alin. (2) din C. proc. civ. ar fi trebuit să anuleze hotărârea instanţei de fond şi să trimită contestaţia reclamantului spre competentă soluţionare Tribunalului Sibiu.
În contextul legal în care sensul noţiunii de "unitate deţinătoare" produce efecte mai energice/largi decât art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, deoarece prin "unitatea deţinătoare" se înţelege nu doar entitatea care deţine sub nume de proprietar un imobil ci produce efecte şi asupra titularului unui drept de administrare, Decizia civilă nr. 92/2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş este nelegală, sub aspectul obligării Primăriei municipiului Sibiu la emiterea dispoziţiei de restituire.
S-a mai criticat modul greşit în care atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au considerat că restituirea în natură este condiţionată de rambursarea "sumei de 1145 RON (încasată în anul 1979), actualizată cu indicele de inflaţie". În temeiul O.U.G. nr. 184/2002 despăgubirile încasate la momentul preluării abuzive se actualizează cu coeficientul de actualizare şi nu cu indicele de inflaţie. "Pentru actualizarea despăgubirilor acordate în perioada cuprinsă între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 se va utiliza un coeficient de actualizare aferent fiecărui an prin raportarea cursului leu/dolar S.U.A. din anul preluării, la cursul leu/dolar S.U.A. din anul emiterii deciziei/dispoziţiei prin care se soluţionează notificarea. Acest coeficient de actualizare se va utiliza şi pentru calculul valorii estimative a construcţiilor şi terenurilor preluate în mod abuziv în intervalul de referinţă al legii".
În subsidiar, în situaţia în care se va considera că Primăria municipiului Sibiu are calitate procesuală pasivă, recurentul a arătat că terenul revendicat nu se poate restitui în natură.
Raportul de expertiză întocmit de către ing. G.D., ing. H.V. şi ing. H.T. depus în data de 31 martie 2011 la dosarul cauzei coroborat cu textele legale care interzic restituirea în natură a terenurilor ocupate de construcţii şi destinate desfăşurării unor activităţi de interes şi de utilitate publică demonstrează neîndoielnic că terenul nr. top. X/2 nu se poate restitui în natură şi prin urmare, acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale reprezintă unica măsură reparatorie aplicabilă speţei deduse judecăţii.
4. Analiza instanţei de recurs
Examinând decizia atacată sub aspectul criticilor formulate se constată că aceasta este neîntemeiată pentru considerentele ce urmează:
Criticile formulate de recurenţi sunt fondate sub aspectul referitor la neindividualizarea suprafeţei de teren de 955 m2 cu privire la care instanţele nu s-au preocupat să determine natura juridică a acestei întinderi de teren situată în afara suprafeţei ocupată de societatea comercială şi înscrisă în cartea funciară şi despre care prin expertiză s-a constatat că este folosită de persoane fizice pentru grădinărit.
Este de reţinut că instanţa de apel nu a indicat argumentele de fapt şi de drept pentru care au fost însuşite concluziile noii expertize în raport de împrejurarea că situaţia de fapt stabilită de prima expertiză, la instanţa de fond nu a fost contestată.
Cât priveşte calitatea procesuală pasivă a Primăriei în reprezentarea Statului, potrivit Legii nr. 10/2001, este de observat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei a fost respinsă prin încheierea şedinţei publice de la 3 februarie 2005 pronunţată în Dosarul nr. 5381/2004 al Tribunalului Mureş, constatându-se că acţiunea a fost îndreptată împotriva pârâţilor SC D. şi Statul Român reprezentat de Primăria municipiului Sibiu. Dosarul instanţei de fond, primind un număr nou (3/102/2004), a fost soluţionat prin Sentinţa nr. 623 din 1 aprilie 2010, prin care nu s-a schimbat hotărârea luată în privinţa calităţii procesuale pasive a Primăriei care stă în proces în reprezentarea Statului Român Măsura dispusă prin încheierea interlocutorie a devenit definitivă, ea nefiind atacată potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ.
Se observă însă faptul că în cauză nu instanţa nu a fost preocupată să răspundă împrejurării că prin acţiune a fost chemat în judecată şi Statul Român faţă de care nu au fost stabilite raporturile juridice cât priveşte preluarea imobilului. Clarificarea obligaţiilor statului chemat în judecată - din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 invocate ca temei de drept al acţiunii - se impune cu atât mai mult cu cât nu s-a determinat natura juridică a terenului situat în afara perimetrului societăţii comerciale, conform celor mai sus reţinute.
Critica formulată în recursul primarului municipiului Sibiu referitoare la necompetenţa teritorială a Tribunalului Mureş de a judeca cauza cât priveşte stabilirea unor obligaţii în sarcina Primăriei municipiului Sibiu, nu poate fi primită. Această critică este formulată omisso medio, iar competenţa teritorială invocată nu este o excepţie de ordine publică neîncadrându-se în ipotezele limitativ prevăzute de art. 159 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă se impune casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se identifica situaţia juridică a terenului de 955 m2 din terenul revendicat, situaţie în raport de care se va stabili persoana îndreptăţită să aplice măsurile reparatorii care se vor impune potrivit legii în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii.
Cu această ocazie se vor analiza şi celelalte aspecte aduse în discuţie prin cererile de recurs cu privire la individualizarea bunului şi, corespunzător aplicarea măsurilor reparatorii incidente.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamantul M.I. şi de pârâţii SC D. SA şi Primarul Municipiului Sibiu împotriva Deciziei nr. 92/A din data de 11 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6093/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6095/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
