ICCJ. Decizia nr. 619/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 619/2012
Dosar nr.5400/30/2009
Şedinţa publică din 03 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 87 din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a admis apelurile declarate de ambele părţi şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 5400/30/2009 la Tribunalul Timiş, reclamanta D.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, ca instanţa să constate că bunicului său, defunct D.R., i se aplică de drept dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 şi să fie obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea acestuia în baza art. 2 lit. a) din Decret-lege nr. 183/1949, la plata sumei de 100.000 euro reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin sentinţa de condamnare din 30 august 1950 pronunţată de Tribunalul Timiş, precum şi la plata sumei de 600 lei actualizată reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată la care condamnatul a fost obligat şi a sumei de 10.000 lei actualizată reprezentând contravaloarea amenzii aplicate bunicului său.
Prin sentinţa civilă nr. 834/PI din 31 martie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 100.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit; au fost respinse în rest pretenţiile reclamantei.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că bunicul reclamantei a fost condamnat politic conform art. 1 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 221/2009 şi că, faţă de încadrarea situaţiei reclamantei în dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, aceasta este îndreptăţită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, însă într-un cuantum rezonabil.
Restituirea contravalorii amenzii aplicate excede dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, iar bunurile mobile confiscate nu se încadrează în dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, neavând natura unor imobile în sensul Legii nr. 10/2001.
Cu privire la apelurile formulate în cauză, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 au dreptul la despăgubiri şi descendenţii până la gradul II al persoanei ce a suferit o condamnare politică în perioada de referinţă a legii. În consecinţă, legea făcând trimitere la succesibili, în mod corect a reţinut prima instanţă calitatea procesual activă a reclamantei, chiar în lipsa dovezii că aceasta ar fi singurul succesibil al condamnatului, legea neprevăzând obligativitatea dovedirii calităţii de moştenitor. Din coroborarea înscrisurilor depuse la dosarul primei instanţe rezultă identitatea de persoană între D.R. şi D.A., diferenţa datorându-se transcrierii numelui antecesorului reclamantei. În consecinţă, excepţia lipsei calităţii procesual active invocată de pârât a fost respinsă ca neîntemeiată.
Dincolo de încetarea efectelor juridice a unor articole ale Legii nr. 221/2009 modificată prin OUG nr. 62/2010, încetare produsă ca efect al caracterului obligatoriu al deciziei nr. 1358 din 20 octombrie 2010 dată de Curtea Constituţională, legea a fost adoptată având ca scop repararea prejudiciilor suferite de persoanele (respectiv soţii/soţiile şi descendenţii acestora) ce au suferit condamnări politice şi măsuri asimilate acestora în perioada de referinţă a legii.
Este evident, în consecinţă, că legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte în favoarea persoanelor ce intră sub incidenţa ei şi aceasta cu atât mai mult cu cât, conform celor mai sus arătate, dispoziţii de substanţă ale legii au fost lăsate fără efecte juridice, ceea ce echivalează cu neaplicarea lor.
În cauză, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului şi la plata de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate prin sentinţa de condamnare, respectiv a unor utilaje agricole.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, (şi) descendenţii de gradul al doilea al persoanelor condamnate politic au dreptul la despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare, dacă bunurile nu au fost restituite în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005.
Câtă vreme prin hotărârea de condamnare a antecesorului reclamantei s-a dispus şi confiscarea unor bunuri (dosar primă instanţă) şi având în vedere considerentele mai sus arătate, interpretarea restrictivă dată de prima instanţei suscitate este contrară dispoziţiilor legii.
Aceasta, pentru că noua lege de reparaţie nu distinge după cum bunurile fac sau nu obiect al legilor reparatorii anterioare, ci după cum bunurile confiscate au fost sau nu restituite (în natură sau echivalent) în baza acestor legi; or, unde legea nu distinge, nici cel ţinut să o aplice nu poate să o facă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Se reiterează excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei motivat de faptul că în sentinţa penală nr. 2615 din 30 august 1950 D.R. apare ca fiind tatăl a 2 copii, iar aceasta nu a făcut dovada identităţii de persoane dintre D.R. şi D.A.
În condiţiile în care art. 5 alin. (1) din lege stabileşte calitate procesuală activă şi soţului supravieţuitor al persoanei condamnate decedate precum si descendenţilor acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, reclamanta nu a dovedit faptul că nu sunt descendenţi de gradul I al acestuia (fraţi/surori ai tatălui reclamantei) care au aceeaşi calitate procesuală activă pentru a promova acţiunea în acordarea despăgubirilor.
Pe de altă parte, despăgubirile se cuvin a fi acordate tuturor persoanelor îndreptăţite în sensul art. 5 alin. (1) din lege, respectiv soţului şi descendenţilor acesteia până la gradul al II-lea, iar nu numai unora dintre aceste persoane îndreptăţite.
În sentinţa penală nr. 2615 din 30 august 1950 se menţionează „D.R., de 47 ani, agricultor, cu 6 jugari de pământ, batoza, şi tractor, văduv, cu 2 copii.. ", de unde rezultă că bunicul reclamantei avea doi copii, adică pe tatăl reclamantei şi încă un copil, despre care reclamanta nu a făcut nici o menţiune în cererea de chemare în judecată.
2. Instanţa de apel apreciază că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu pot fi interpretate în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru ce se pot acorda despăgubiri în echivalent doar bunurile imobile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, cum a reţinut greşit prima instanţa, întrucât aceasta interpretare adaugă la lege, ceea ce nu poate fi admis.
Legiuitorul a înţeles a condiţiona acordarea despăgubirilor materiale de necesitatea ca persoana îndreptăţită sa fi uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, formulând notificare ori cerere de retrocedare a bunurilor imobile, căci doar la această categorie de bunuri se referă legile reparatorii in discuţie, în caz contrar neputând fi acceptată ideea că legiuitorul, prin instituirea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, a deschis beneficiarilor ei o cale suplimentară şi un nou termen de a solicita restituirea în echivalent bănesc a acestor bunuri.
Or, în speţă reclamanta a arătat că nu a uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, context în care o atare solicitare, în aceste condiţii, nu este întemeiată.
Analizând Decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed.
1. Sub aspectul calităţii procesuale active, instanţa de apel a reţinut ca situaţie de fapt, ce nu mai poate fi reapreciată de instanţa de recurs, în lumina dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., că este identitate de persoane între D.R. şi D.A., diferenţa datorându-se transcrierii numelui antecesorului reclamantei.
În ceea ce priveşte faptul că reclamanta nu a dovedit faptul că ar fi singurul moştenitor şi că nu sunt moştenitori de grad I, acest aspect urmează a fi sancţionat la cererea pârâtului recurent în eventuale alte litigii, o asemenea acţiune neputându-se judeca decât în contradictoriu cu acesta. Pe de altă parte, pârâtul putea să facă asemenea dovezi, contestând aceste aspecte.
2. Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, ceea ce face ca şi acest motiv de recurs să fie nefondat.
Potrivit acestui text legal, se pot primi despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare, dacă bunurile nu au fost restituite în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005, ceea ce înseamnă că singura distincţie făcută de norma legală este după cum bunurile confiscate au fost sau nu restituite (în natură sau echivalent) în baza acestor legi.
Constatând, prin urmare, că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Timiş împotriva deciziei civile nr. 87 din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 896/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 631/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
