ICCJ. Decizia nr. 6192/2012. Civil
| Comentarii |
|
Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința civilă nr. 2011 din 23 martie 2011, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților: Statul Român, C.M. și C.C. și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanta F.D.M.L. în contradictoriu cu pârâta Primăria T., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință; a respins acțiunea formulată de reclamanta F.D.M.L., în contradictoriu cu pârâții G.E.E. și Teatrul de Vară T., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
A respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta F.D.M.L., în contradictoriu cu pârâții: Consiliul Local al orașului T. și Orașul T., prin Primar, M.C., C.M. și C.C. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut următoarele:
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1924, I.M.S. a vândut numiților I.M. și G.G. vila situată în vatra satului T. împreună cu terenul de 1.000 m.p. din cei 2.000 pe care îi stăpânea.
Prin actul de vânzare autentificat în 1924 același I.M.S. vinde acelorași I.M. și G.G. terenul de 1.000 m.p. din comuna T.
La data de 13 aprilie 1929, numitul I.M. a vândut lui G.G. tot dreptul indiviz de jumătate din imobilul din comuna T. compus din vilă și circa 2.000 m.p.
După decesul lui G.G. au rămas moștenitorii G.A. și F.Z.A. (certificat de moștenitor nr. X/1972), iar după decesul lui G.A. a rămas unica moștenitoare F.Z.A. (certificat de moștenitor nr. Y/1972).
Reclamanta este unica moștenitoare a numitei F.Z.A. conform certificatului de moștenitor din 1998.
Terenul de 2.000 m.p. în acte, 1.932 m.p. din măsurători și construcție ce a aparținut autorului reclamantei a fost preluat de către stat prin Decretul nr. 52/1950.
Pe o parte din acest teren a fost edificat Teatrul de Vară al Orașului T.
Prin titlul de proprietate din 1998 s-a reconstituit pe numele lui G.M. dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren de 700 m.p. ce face parte din suprafața de 1.932 m.p. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 2001, G.E.E. în calitate de moștenitoare a lui G.M. a vândut pârâtei M.C. terenul de 700 m.p.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 1999 s-a vândut către pârâții C.M. și C.C., în baza Legii nr. 112/1995, construcția în suprafață de 82,21 m.p., iar prin contractul de închiriere din 2001 completat și modificat prin actele adiționale nr. 1/2005, 2/2005 și 3/2009 s-a închiriat acelorași pârâți terenul în suprafață de 146,79 m.p. reprezentând curte aferentă construcției.
Prin dispoziția din 23 martie 2005 s-a respins parțial notificarea nr. a/2001 și nr. b/2001 a reclamantei F.D.M.L., în sensul că s-a restituit în natură terenul de 581,30 m.p. din care construcții de 66,41 m.p. din totalul de 1.932 m.p. și s-a propus plata despăgubirilor pentru suprafața de 1.350,70 m.p. și partea de construcție în suprafață de 99,21 m.p. Prin decizia din 24 martie 2005 s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent despăgubiri bănești reclamantei pentru imobilul teren și construcție nerestituite în natură. Prin procesul-verbal de punere în posesie din data de 08 iunie 2005 reclamanta a preluat în stăpânire terenul de 581,30 m.p. La data de 21 octombrie 2005 s-a emis dispoziția de rectificare a dispoziției din 2005 în sensul că s-a respins parțial notificarea nr. a/2001 și b/2001 în sensul restituirii în natură a suprafeței de 632 m.p. din care construcții 72 m.p. din totalul de 1.932 m.p., iar pentru suprafața de 1.300 m.p. și partea de construcție în suprafață de 105 m.p. ce nu poate fi restituită în natură urmează a se propune plata despăgubirilor. La aceeași dată s-a emis decizia prin care s-a modificat și completat decizia din 2005 în sensul că se acordă măsuri reparatorii prin echivalent despăgubiri bănești reclamantei pentru terenul și construcție nerestituite în natură, valoarea despăgubirilor acordate fiind de 150 euro/m.p. și 100.000 euro pentru clădire.
Prin dispoziția din 15 februarie 2006 s-a revocat decizia din 2005 iar prin decizia din 16 februarie 2006 s-a propus acordarea de despăgubiri bănești în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. La data de 01 martie 2006 s-a emis dispoziția prin care s-a modificat decizia din 2006.
în vederea plății despăgubirilor s-a format dosar ce a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor, însă până la data de 12 noiembrie 2009 nu se luase în lucru dosarul reclamantei, așa cum rezultă din adresa din 12 noiembrie 2009.
Imobilul a aparținut autorului reclamantei G.G. și a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, fiind preluat pe numele altei persoane, I.M.S.
în ceea ce privește preluarea imobilului de către stat, instanța apreciază că naționalizarea a fost abuzivă, fiind făcută cu încălcarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la data preluării imobilului.
Conform disp. art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului o privare de proprietate trebuie să răspundă unui scop de utilitate publică și să fie realizată în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale din dreptul internațional, și, totodată, atrage după sine obligația de despăgubire.
în cauză, instanța apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 481 C. civ. pentru ca privarea de proprietate să fie legitimă.
Mai mult, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: a) imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare".
în cauză, reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a actelor de preluare pentru cauza falsă și ilicită și pentru fraudă.
Or, atâta timp cât chiar legea arată că preluarea în baza Decretului nr. 92/1950 este o preluare abuzivă nu se mai impune constatarea nulității absolute a actului de preluare.
Față de cele expuse, instanța apreciază că cererea de constatare a nulității absolute a actelor de preluare a imobilului este nefondată.
Reținând că naționalizarea imobilului s-a făcut nelegal, abuziv, urmează ca instanța să soluționeze revendicarea având în vedere ipoteza în care ambele părți au titluri asupra imobilului, iar titlurile provin de la autori diferiți.
în această ipoteză se vor compara drepturile autorilor de la care provin cele două titluri, urmând să se dea prioritate părții care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.
în cauză, reclamanta a dobândit imobilul de la G.G., în calitate de moștenitoare prin retransmitere, de pe urma numitei F.Z.A.
Așa cum a arătat, G.G. a dobândit imobilul prin actele de vânzare-cumpărare autentificate în 1924 și actul de vânzare autentificat în 1929.
Pârâții C.M. și C.C. au dobândit imobilul prin cumpărare de la Orașul T. prin contractul de vânzare-cumpărare din 1999, iar pârâta M.C. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 2001.
Reținând că preluarea imobilului de către stat a fost abuzivă, rămâne de analizat valabilitatea titlului pârâților.
Atât în practică, cât și în doctrină, s-a apreciat că în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună-credință al bunului sau imobil, este preferat cel din urmă.
Prevalența interesului subdobânditorului de bună-credință s-a impus ca urmare a preocupării pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice, soluția aceasta având, deci suport în rațiuni de ordin pragmatic, concretizate într-un principiu - validitatea aparenței în drept - principiu ce se regăsește în adagiul "error communis facit jus".
Pentru a se aplica acest principiu este necesară îndeplinirea cumulativa a două condiții, și anume: eroarea subdobânditorului cu privire la calitatea de proprietar a vizatorului trebuie să fie o eroare comună și invincibilă, iar buna-credință a subdobânditorului trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestuia.
în ceea ce privește buna-credință a terțului subdobânditor, aceasta trebuie să fie lipsită de orice culpă sau îndoială neavând nicio relevanță dacă proprietarul aparent, vizatorul, este de bună sau de rea-credință.
Analizând cele două condiții, rezultă că pentru a se da prioritate acestui principiu al validității aparenței în drept trebuie ca dreptul titularului aparent să aibă caracter de notorietate publică, și anume toți să creadă că vizatorul este proprietar, iar convingerea să fie persistentă, să se perpetueze în timp și să fie neechivocă, fără cea mai mică îndoială.
Instanța reține că cele două condiții arătate au fost îndeplinite în persoana pârâților.
Astfel, pârâții C.M. și C.C. au fost chiriașii imobilului cu 2 camere + dependințe situat în T., iar după apariția Legii nr. 112/1995 au cumpărat acest imobil conform contractului de vânzare-cumpărare din 1999.
Pârâta M.C. a cumpărat terenul de 700 m.p. de la G.E.E., moștenitoarea lui G.M. ce a dobândit terenul în baza Legii nr. 18/1991.
Instanța apreciază că cea de-a doua condiție este îndeplinită, pârâții comparatori fiind de bună-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Astfel, instanța reține că pârâții, la data încheierii contractului au avut reprezentarea că tranzacționează cu adevăratul proprietar al bunului. Din probele administrate de către reclamantă nu rezultă că aceștia au fost înștiințați înainte de a cumpăra, că pentru imobil s-a formulat cerere de restituire de către reclamantă.
Buna-credință a subdobânditorilor rezultă din faptul că prin diligențe minime au luat la cunoștință de faptul că statul era un verus dominus, statut ce rezulta din împrejurarea că titlul invocat de stat își avea consacrarea într-un act normativ din perioada 06 noiembrie 1945-22 decembrie 1989, anume Decretul nr. 92/1950.
Mai mult, instanța a reținut că pârâții, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu aveau nicio calitate în baza căreia să analizeze valabilitatea titlului statului, iar prin diligențele lor minime au cunoscut că statul era proprietarul imobilului.
Reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte reaua-credință a pârâților, or, conform art. 1899 C. civ. "cel ce alege reaua credință trebuie să o dovedească".
Prin urmare, prezumția de bună-credință a chiriașilor comparatori C.M. și C.C. și a pârâtei M.C. nu a fost răsturnată în cauză.
Față de cele expuse mai sus, instanța a apreciat că în cauză era aplicabil principiul validității aparenței în drept, pârâții fiind, la data cumpărării imobilului, într-o eroare comună și invincibilă și de bună-credință.
în ceea ce privește terenul de 146,79 m.p. reprezentând curte aferentă construcției, teren închiriat de către pârâții C.M. și C.C., precum și terenul de sub construcție, instanța a reținut că acesta nu s-a putut restitui reclamantei întrucât formează o unitate locativă unitară cu construcția dobândită prin cumpărare și este necesar pentru buna și normala folosire a construcției. Prin urmare, răspunzând unei necesități firești de utilizare a construcției, terenul de sub construcție, cât și curtea de 146,79 m.p. nu puteau fi obținute de către reclamantă ca urmare a revendicării.
în ceea ce privește terenul de 333,28 m.p. aferent Teatrului de Vară, instituție de utilitate publică, acesta face parte din domeniul public al Orașului T. potrivit Anexei nr. 12 din M. Of. nr. 645 bis/2002, pentru acest teren fiind depusă și notificarea în baza Legii nr. 10/2001 de către C.M.
Potrivit art. 11 din Legea nr. 213/1998, "Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, după cum urmează: a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condițiile legii; b) nu pot fi supuse executării silite și asupra lor nu se pot constitui garanții reale; c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credință asupra bunurilor mobile. (2) Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută".
Noțiunea de inalienabilitate, în accepțiunea ei de drept civil, constă în aceea că dreptul de proprietate publică nu poate fi înstrăinat și dobândit prin mijloace de drept privat, respectiv prin fapte juridice în sens restrâns și prin acte juridice de drept privat.
Apreciem că odată ce în baza Legii nr. 10/2001 nu s-a restituit în natură terenul de 1.350,70 m.p., iar reclamanta nu a contestat dispoziția primarului făcând demersuri în vederea obținerii despăgubirilor, acțiunea în revendicarea terenului era nefondată.
Altfel, se putea ajunge ca reclamanta să fie despăgubita de două ori, odată în bani (în temeiul dispoziției din 2005) și odată în natură.
Prin urmare, alegând una din căile legale, anume procedura Legii nr. 10/2001 și necontestând dispoziția din 2005 prin care pentru o parte din terenul notificat s-au propus despăgubiri, instanța a apreciat acțiunea în revendicare ca nefondată.
Faptul că reclamanta a apreciat că despăgubirile ce pot fi obținute pe calea Legii nr. 247/2005 nu au fost suficiente și au fost acordate cu întârziere nu a avut nicio relevanță în cauză.
Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 420 din 07 noiembrie 2011, a respins apelul declarat de apelanta F.D.M.L., împotriva sentinței civile nr. 1711 din 22 martie 2011, în contradictoriu cu intimații pârâți: Consiliul Local al Orașului T., Primăria T., prin Primar, și Orașul T., prin Primar, M.C., C.M. și C.C., G.E.E., Teatrul De Vară T. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
Pentru ordonarea argumentelor deduse judecății în calea de atac se va avea în vedere că apelanta evocă:
1. "părăsirea" de către instanța de fond a procedeului juridic clasic al comparării de titluri, specific acțiunii în revendicare și atribuirea prevalenței principiului validității aparenței în drept (incluzând aici și problematica bunei-credințe);
2. greșita respingere a cererii în constatarea nulității actului de preluare de către stat a bunului;
3. greșita înlăturare din proces a unora dintre pârâții care au deținut sau dețin acest imobil, prin mijlocirea titlului statului;
4. încălcarea principiului tempus regit actum, prin evocarea și aplicarea în speță a Legii nr. 1/2010 (în fapt, Legea nr. 1/2009, publicată în M.Of., Partea I, nr. 63/03.02.2009).
Asupra primei critici, instanța de apel a reținut că în materia imobilelor naționalizate (preluate cu sau fără titlu ori abuziv de stat), atât în jurisprudența națională, cât și în cea a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a conturat pe parcurs opinia că trebuie garantat faptul că atenuarea prejudiciilor vechi nu generează noi prejudicii disproporționate (cauza Pincova și Pinc, precum și cauza Velikovi și alții împotriva Bulgariei, cauza Tudor Tudor c. României).
Astfel, dacă vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (cauza Străin c. României, cauza Porteanu c. României) în special atunci când este combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, nu este mai puțin adevărat că atenuarea prejudiciului creat fostului proprietar nu implică în mod exclusiv restituirea în natură a bunului, ci acordarea unor despăgubiri proporționale și efective. Curtea Europeană a statuat însă că legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (cauza Raicu contra României).
Această viziune, care nu exclude, astfel cum a susținut apelanta-reclamantă, compararea titlurilor, ci doar stabilirea în cadrul acestei proceduri, în raport de circumstanțele faptice individuale, care titlu este favorabil, nu neagă de plano dreptul fostului proprietar (ca bun în înțelesul dat de art. 1 din primul Protocol al Convenției), dar nici nu deschide în orice situație premisa restituirii imobilului indiferent de actele juridice translative operate asupra lui. Ea a fost cu claritate enunțată în decizia nr. 33/2008 a secțiilor unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, în sensul că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că instanțele judecătorești sunt cele chemate ca într-o acțiune în revendicare, atunci când ambele părți se prevalează de existența unui bun în sensul Convenției, să dea preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a acestui principiu.
Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.
Revenind la speță, Curtea a avut în vedere că nicio probă nu a fost administrată în sensul dovedirii relei-credințe a terților dobânditori, iar prezumția evocată ca fiind de notorietate, a dobândirii bunurilor de către stat în mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950, nu a putut constitui un argument juridic pertinent în înlăturarea efectelor create prin actele terților dobânditori de bună-credință. Așa cum corect a stabilit judecătorul fondului, buna-credință este cea care se prezumă, iar cei care au dobândit părți ale imobilului în temeiul legilor în vigoare la acea dată (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 112/1995) nu aveau niciun motiv - în absența unei notificări efective a fostului proprietar - să nu se încreadă în titlul aparent și necontestat al statului.
Motivarea instanței de fond nu conține astfel nicio contradicție în construcția raționamentului juridic, pentru că este evident că părților le-au fost comparate titlurile, însă titlul mai vechi nu este în acest caz și cel preferabil, câtă vreme titlurile terților subdobânditori nu au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile. în aceeași ordine de idei instanța supremă - în secțiile unite - a arătat că noțiunea de "bun" se circumscrie, în cazul acțiunii în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, și situației în care s-a recunoscut dreptul printr-o hotărâre judecătoreasă anterioară apariției legii noi, ceea ce nu este cazul în speță.
Sub un ultim aspect, instanța de apel a reținut că în mod corect judecătorul fondului a constatat că, deși a avut deschisă calea procesuală reglementată prin Legea nr. 10/2001, apelanta-reclamantă nu a înțeles să conteste dispozițiile ce i-au recunoscut definitiv și irevocabil dreptul la despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru partea de imobil înstrăinată, fiind pusă în discuție așadar regula electa una via, care împiedică abordarea unui alt mijloc procesual pentru a se obține ceea ce în chip irevocabil s-a negat în procedura specială.
Acesta a fost și argumentul pentru care a fost apreciată ca irelevantă cererea de completare a probelor în apel.
în ce privește respingerea petitului din cererea completatoare, referitor la nulitatea actului de preluare de către stat a bunului de la autorul apelantei, instanța de fond a stabilit corect că după intrarea în vigoare a legii speciale, care declară ope legis orice preluare în temeiul Decretului nr. 92/1950 ca fiind abuzivă, nu se justifică reevaluarea din punct de vedere juridic a modalității de apropriere a bunului de către statul uzurpator.
în egală măsură, asupra acestui aspect este creată deja prezumția absolută a preluării bunului din patrimoniul autorului, câtă vreme prin dispozițiile de primar i-a fost recunoscută apelantei reclamante calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru acest bun.
Asupra negării calității procesuale pasive a pârâtei G.E.E., care la data formulării acțiunii nu mai deținea bunul urmare înstrăinării lui către pârâta M.C., instanța de apel a avut în vedere că la fond a fost pronunțată o soluție corectă, devreme ce nu s-a pretins în acțiunea în revendicare și constatarea nulității actelor translative interpuse.
Nefiind pusă în discuție valabilitatea titlului acestei pârâte decât prin prisma prezumției postulate de reclamantă potrivit cu care toate actele translative care succed preluării abuzive sunt nule de drept (apărare care tinde însă să ignore excepțiile de la regula nulității actului subsecvent față de cea a actului principal) și întrucât s-a stabilit că terții subdobânditori au fost de bună-credință, o asemenea critică nu putea fi reținută - G.E.E. neavând nicio calitate în cadrul acestei acțiuni, calitatea sa fiind preluată de succesorul cu titlu particular.
Nefondată a fost și critica referitoare la calitatea procesuală a Teatrului de Vară, în măsura în care în speță s-a probat că această entitate nu deține bunul ca posesor neproprietar, iar împrejurarea că art. 41 alin. (2) C. proc. civ. permite entităților cu organe proprii de conducere să stea în judecată ca pârâte nu justifica poziția lor procesuală într-o acțiune în revendicare care opune un drept real unui simplu administrator al bunului aparținând domeniului public.
în același timp, primăria nu are capacitate de folosință astfel cum rezultă din art. 77 din Legea nr. 215/2001, republicată, fiind irelevantă trimiterea la exercitarea autorității publice de către primar și de aparatul administrativ al acestei structuri, făcute de apelanta-reclamantă; singurele entități cu personalitate juridică sunt astfel consiliul local și orașul, care întrunesc atributele necesare de a sta în judecată în acțiunea în revendicare.
Una dintre ultimele critici evocate s-a referit la invocarea în speță a Legii nr. 1/2009, despre care în mod greșit apelanta a susținut că ar fi intrat în vigoare după promovarea prezentei acțiuni.
Afirmațiile legate de contradicția generată de prevederile acestui act normativ cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu au avut niciun suport juridic, legea națională nefiind declarată neconformă cu Constituția, după cum cazuistica instanței de contencios european nu neagă (ci dimpotrivă, lasă în atributul instanțelor naționale să analizeze) dreptul terțului dobânditor născut asupra aceluiași bun. Curtea Europeană nu se ocupă de problematica comparării de titluri, apreciind constant că aceasta ține de aplicarea legii naționale; principiile desprinse din jurisprudența acesteia converg doar către interpretarea unitară a dispozițiilor Convenției. Recunoașterea în legislația națională a unui drept al chiriașului cumpărător al spațiului locativ la dobândirea corelativă a unui drept și asupra terenului aferent acestui spațiu nu poate fi așadar apreciată a fi contradictorie art. 1 din Protocolul nr. 1, câtă vreme - astfel cum corect a reținut și prima instanță - circumstanțele factuale au condus deja la recunoașterea în favoarea apelantei, în procedura legii speciale, a unui drept de creanță, valorificabil însă în procedura Legii nr. 247/2005.
împotriva deciziei civile mai sus menționată, a declarat recurs F.D.M.L., criticând-o ca fiind nelegală, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- Greșit instanța de apel a respins acțiunea înlăturând compararea titlurilor care este esența acțiunii în revendicare.
- Greșit instanța a făcut aplicarea Legii nr. 1/2009 de modificare a Legii nr. 10/2001, lege ce este contrară Convenției Europene a Drepturilor Omului.
- Decizia de apel este nelegală nu numai pentru partea de imobil cumpărată, ci și pentru partea de imobil asupra căreia s-a constituit un drept de proprietate, conform Legii nr. 18/1991, ca și pentru partea de teren atribuit Teatrului de Vară.
- Greșit instanța de apel a considerat că, Teatrul de Vară T. nu are calitate procesuală pasivă.
- Instanța de apel greșit a considerat că terenul în suprafață de 333,28 m.p. face parte din domeniul public.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin actul de vânzare-cumpărare, I.M.S. a vândut numiților I.M. și G.G. vila situată în vatra satului T. împreună cu terenul de 1.000 m.p. din cei 2.000 care îi stăpânea.
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1924 același I.M.S. vinde acelorași I.M. și G.G. terenul de 1.000 m.p, din comuna T.
La data de 13 aprilie 1929, numitul I.M. a vândut lui G.G. tot dreptul indiviz de jumătate din imobilul din comuna T. compus din vila de circa 2.000 m.p. După decesul lui G.G., au rămas moștenitorii G.A. și F.Z.A., iar după decesul lui G.A. a rămas unică moștenitoarea F.Z.A.
Terenul de 2.000 m.p. în acte, 1.932 m.p. din măsurători a fost preluat de către stat în temeiul Decretul nr. 92/1950. Pe de o parte, din acest teren a fost edificat Teatrul de Vară al orașului T.
Prin titlul de proprietate din 1998 s-a restituit, pe numele lui G.M., dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren de 700 m.p. ce face parte din suprafața de 1.932 m.p. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 2001, G.E.E., în calitate de moștenitoare a lui G.M., a vândut pârâtei M.C. terenul de 700 m.p.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 1999 s-a vândut către pârâții C.M. și C.C., în baza Legii nr. 112/1995, construcția în suprafață de 82,21 m.p., iar prin contractul de închiriere din 2001, completat și modificat prin actele adiționale din 2005 și 2009, s-a închiriat acelorași pârâți terenul în suprafață de 146,79 m.p., reprezentând curte aferentă construcției.
Instanța de apel în mod judicios a reținut că, în materia imobilelor naționalizate preluate cu sau fără titlu ori abuziv de stat, atât în jurisprudența națională, cât și în cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a conturat pe parcurs opinia că trebuie garantat faptul că atenuarea prejudiciilor vechi nu generează noi prejudicii disproporționate (cauza Pincova și pinc, precum și cauza Velikovi și alții împotriva Bulgariei, cauza Tudor c. României).
Așa de pildă, dacă vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (cauza Străin c. României, cauza Porteanu c. României), în special atunci când este combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, nu este mai puțin adevărat că atenuarea prejudiciului creat fostului proprietar nu implică în mod exclusiv restituirea în natură a bunului, ci acordarea unor despăgubiri proporționale și efective. Curtea Europeană a statuat însă că legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi certificat cândva aceste bunuri (cauza Raicu contra României).
Această viziune care nu exclude, astfel cum susține recurenta-reclamantă, compararea titlurilor, ci doar stabilirea în cadrul acestei proceduri, în raport de circumstanțele faptice individuale, care titlu este favorabil, nu neagă de plano, dreptul fostului proprietar (ca bun în înțelesul dat de art. 1 din primul Protocol al Convenției), dar nici nu deschide în orice situație premisa restituirii imobilului, indiferent de actele juridice translative operate asupra lui. Ea a fost cu claritate enunțată în decizia nr. 33/2008 a secțiilor unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, în sensul că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că instanțele sunt cele chemate ca, într-o acțiune în revendicare, atunci când ambele părți se prevalează de existența unui bun, în sensul Convenției, să dea preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a acestui principiu.
Se reține faptul că nicio probă nu a fost administrată în sensul dovedirii relei-credințe a terților dobânditori, iar prezumția evocată, ca fiind de notorietate, a dobândirii bunurilor de către stat în mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui un argument juridic pertinent în înlăturarea efectelor create prin actele terților dobânditori de bună-credință. Buna-credință este cea care se prezumă, iar cei care au dobândit părți ale imobilului în temeiul legilor în vigoare la acea dată (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 112/1995) nu aveau niciun motiv, în absența unei notificări efective a fostului proprietar, să nu se încreadă în titlul aparent și necontestat al statului.
Motivarea instanței de apel nu conține astfel nicio contradicție în construcția raționamentului juridic, pentru că este evident că părților le-au fost comparate titlurile, însă titlul mai vechi nu este în acest caz cel preferabil, câtă vreme titlurile terților subdobânditori nu au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile.
în aceeași ordine de idei, instanța supremă, secțiile unite, a arătat că noțiunea de "bun" se circumscrie, în cazul acțiunii în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, și situației în care s-a recunoscut dreptul printr-o hotărâre anterioară apariției legii noi, ceea ce nu este cazul în speță.
De asemenea, instanța apelului a reținut în mod corect că, deși a avut deschisă calea procesuală, reclamanta-recurentă nu a înțeles să conteste dispozițiile ce i-au recunoscut, definitiv și irevocabil, dreptul la despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru partea de imobil înstrăinată, fiind pusă în discuție, așadar, regula electa una via, care împiedică abordarea unui alt mijloc procesual pentru a se obține ceea ce, în chip irevocabil, s-a negat în procedura specială. Acesta a fost și argumentul pentru care a fost apreciată ca irelevantă cererea de completare a probelor în apel.
în ce privește respingerea petitului din cererea completatoare referitor la nulitatea actului de preluare de către stat a bunului în litigiu de la autorul reclamantei F.D.M.L., instanța de apel a stabilit corect că după intrarea în vigoare a legii speciale, care declară ope legis orice preluare în temeiul Decretului nr. 92/1950 ca fiind abuzivă, nu se justifică reevaluarea din punct de vedere juridic a modalității de apropriere a bunului de către statul uzurpator.
în egală măsură, asupra acestui aspect este creată deja prezumția absolută a preluării bunului din patrimoniul autorului, câtă vreme, prin dispozițiile date de primar, i s-a recunoscut reclamantei calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru acest bun.
Asupra negării calității procesuale pasive a pârâtei G.E., care la data formulării acțiunii nu mai deținea bunul, urmare înstrăinării lui către pârâta M.C., instanța de apel corect a statuat că pârâta nu mai avea calitate procesuală pasivă.
De asemenea, în speță, s-a probat lipsa calității procesuale a Teatrului de Vară al orașului T., această entitate nu deține bunul în litigiu, ca posesor-neproprietar, iar împrejurarea că art. 41 alin. (2) C. proc. civ. permite entităților, ca organe proprii de conducere, să stea în judecată ca pârâte, nu justifică poziția lor procesuală într-o acțiune în revendicare, care opune un drept real unui simplu administrator al bunului aparținând domeniului public.
De asemenea, primăria nu are capacitate de folosință, așa cum rezultă din art. 77 din Legea nr. 215/2001, singurele entități cu personalitate juridică sunt: consiliul local și orașul care întrunesc atributele necesare de a sta în judecată, în acțiunea în revendicare.
Așadar, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.D.M.L., împotriva deciziei nr. 42 din 07 noiembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.
Recurenta F.D.M.L. a fost obligată la plata sumei de 1.000 RON către intimații C.M. și C.C., reprezentând cheltuieli de judecată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6228/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6184/2012. Civil → |
|---|
