ICCJ. Decizia nr. 6219/2012. Civil. Pretenţii. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 6219/2012

Dosar nr. 6035/1/2011

Şedinţa publică din 12 octombrie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, la data de 30 martie 2006, sub nr. 2812/C/2006, reclamantul C.I. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român pentru despăgubiri băneşti, şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, în calitate de reprezentant al Statului Român pentru activităţile desfăşurate de organele de represiune, solicitând instanţei:

1. să constate că în perioada 17 aprilie 1987-31 ianuarie 1988 a fost privat de libertate în arestul Miliţiei Judeţului Caraş-Severin şi apoi în Penitenciarul Timişoara, pentru cercetări de către organele de represiune;

2. să constate că în acea perioadă a fost supus unor tratamente medicale cu droguri împotriva voinţei sale;

3. să constate că i s-a înscenat un proces de drept comun, întrucât nu s-a dovedit că ar fi săvârşit vreo infracţiune politică;

4. să constate că timpul petrecut în detenţie reprezintă vechime în muncă, vechime neîntreruptă în muncă şi în aceeaşi unitate, fiecare an de detenţie fiind considerat vechime în muncă un an şi şase luni;

5. să constate că beneficiază, în mod gratuit, de asistenţă medicală şi de medicamente în unităţile sanitare de stat;

6. să oblige Statul Român la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 11 miliarde ROL, reprezentând câştigul nerealizat din cauza detenţiei, în timpul ei şi ulterior, când nu s-a putut angaja;

7. să oblige Statul Român la plata a 5 miliarde ROL daune morale;

8. să oblige Statul Român la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2215 din 07 septembrie 2006, Tribunalul Caraş-Severin a admis excepţiile de necompetenţă generală şi de prescripţie, invocate din oficiu şi, în consecinţă, a respins acţiunea.

Prin decizia civilă nr. 162 din 14 martie 2007, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de reclamant împotriva sentinţei sus-menţionate, pe care a casat-o, cu trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Caraş-Severin, secţia civilă, privind petitele 6-8 din acţiune; a respins celelalte capete de cerere, ca inadmisibile.

În motivare, instanţa de recurs a reţinut că primele cinci petite ale acţiunii se încadrează în prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 şi că în privinţa lor acţiunea este inadmisibilă, întrucât nu a fost îndeplinită procedura administrativă prealabilă sesizării instanţei.

Pentru celelalte petite, referitoare la acordarea de despăgubiri materiale şi morale pentru detenţie nelegală, s-a reţinut că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi Tribunal, ca instanţă civilă, deoarece respectivele petite vizează drepturi reglementate de art. 504-506 C. proc. pen., care intră în sfera de competenţă a instanţei sesizate.

În rejudecarea cauzei, s-a formulat cerere de intervenţie în interes propriu de către soţia reclamantului, C.C., care a solicitat pe această cale obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să-i restituie suma de 86.047 RON reactualizată cu rata inflaţiei, reprezentând contravaloarea unui libret CEC confiscat în procesul penal intentat soţului său, dar al cărei titulară era ea.

Prin sentinţa nr. 898 din 25 iunie 2008, Tribunalul Caraş-Severin, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea principală şi cererea de intervenţie în interes propriu formulate împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi în consecinţă:

A obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 1.023.693 RON cu titlu de daune morale, cu o dobândă de 6% pe an începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a debitului.

A obligat pe pârât să restituie reclamantului 677 RON cu titlu de cheltuieli de judecată achitate şi nedatorate, 26.208 RON pentru zilele de arestare nelegală, şi 22.383 RON cu titlu de câştig nerealizat pe perioada detenţiei.

A obligat pe pârât să restituie intervenientei suma de 27.039 RON, confiscată pe nedrept de pe libretul CEC, cu o dobândă de 6% pe an de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la restituirea integrală a sumei.

A obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 51.485 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 409 din 18 martie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva susmenţionatei sentinţe, dispunând casarea ei şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Caraş-Severin, secţia civilă.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a avut în vedere că, în ciclul procesual anterior, s-a stabilit irevocabil şi cu caracter obligatoriu în sensul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că secţia civilă a Tribunalului este competentă să soluţioneze în primă instanţă cererea şi nu secţia de contencios administrativ.

În rejudecare, Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 1186 din 04 noiembrie 2009, prin care a respins acţiunea principală şi cererea de intervenţie în interes propriu, reţinând că, faţă de dispoziţiile art. 504-506 C. proc. civ., ambele cereri sunt prescrise, dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 şi ale Legii nr. 173/2006 nefăcând obiect al prezentului dosar.

Prin decizia civilă nr. 145/A din 13 mai 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelurile declarate de reclamant şi intervenientă împotriva acestei din urmă sentinţe, dispunând desfiinţarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Curtea a reţinut, în esenţă, că prima instanţă a schimbat temeiurile de drept ale acţiunii, reprezentate de dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. şi art. 21, 52 alin. (3) din Constituţie, cu dispoziţiile art. 504-506 C. proc. pen., încălcând astfel principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil şi care obligă instanţa să se pronunţe în limitele învestirii. Procedând în acest mod, prima instanţă nu s-a pronunţat pe temeiurile de drept cu care a fost legal sesizată, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

În rejudecare, Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 1687 din 20 octombrie 2010, prin care a admis acţiunea principală formulată de reclamantul C.I. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi prin Ministerul Internelor şi Reformelor în Administraţie, precum şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta C.C. împotriva aceluiaşi pârât, iar, în consecinţă:

A obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 1.023.693 RON cu titlu de daune morale, plus dobânda legală începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a debitului.

A obligat pe pârât să restituie reclamantului 677 RON reprezentând cheltuieli de judecată achitate şi nedatorate, 26.208 RON pentru zilele de arestare nelegală şi 22.383 RON cu titlu de câştig nerealizat pe perioada detenţiei.

A obligat pe pârât să restituie intervenientei suma de 27.039 RON confiscată pe nedrept de pe libretul CEC, a cărei titulară a fost, plus dobânda legală începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la restituirea integrală a sumei.

A obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 51.485 RON cheltuieli de judecată.

În motivarea soluţiei, Tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:

La data de 17 aprilie 1987, în vreme ce ocupa funcţia de director al Întreprinderii Balneare şi Tratament B.H., reclamantul a fost arestat în baza mandatului emis de Procuratura Judeţului Caraş-Severin şi a fost încarcerat în Arestul Poliţiei Caraş-Severin până la 28 noiembrie 1987, când a fost transferat la Penitenciarul Timişoara, unde a rămas până la 31 ianuarie 1988, fiind amnistiat prin Decretul nr. 11/1988.

Prin sentinţa penală nr. 36 din 03 decembrie 1987 a Tribunalului Caraş-Severin, reclamantul a fost condamnat la 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, trafic de influenţă, instigare la delapidare, fiind obligat şi la plata către O.J.T. Caraş-Severin a sumei de 300.970 ROL.

Prin decizia nr. 991 din 26 mai 1988, fostul Tribunal Suprem a casat această sentinţă, achitându-l pentru infracţiunea de abuz în serviciu şi exonerându-l de la plata despăgubirilor. Au fost amnistiate celelalte infracţiuni pentru care fusese anterior condamnat.

Modul în care a decurs ancheta, audierea, ameninţarea şi şantajarea martorilor şi a apărătorilor l-au convins pe reclamant că arestarea şi procesul intentat au fost o înscenare.

Organele de securitate au început urmărirea lui sistematică încă din anul 1980 şi, întrucât nu a fost dovedită activitatea duşmănoasă statului, i s-a înscenat un proces penal.

Din documentele primite la 23 octombrie 2001 de la C.N.S.A.S., reclamantul a aflat că i-au fost interceptate convorbirile telefonice şi corespondenţa.

Prin adresa din 10 mai 1994, Serviciul Român de Informații i-a comunicat că în 1987 a fost urmărit şi cercetat de organele de Securitate pentru relaţii neoficiale cu cetăţeni străini, reprezentanţi de firme străine şi alţi cetăţeni străini.

În urma condamnării, reclamantul şi-a pierdut funcţia de director al I.B.T.H. După eliberarea din penitenciar, nu a reuşit o perioadă lungă de timp să îşi găsească un loc de muncă corespunzător pregătirii sale, fapt ce i-a adus prejudicii materiale şi morale.

Traumele suferite ca urmare a arestării, ameninţărilor şi a tratamentului cu droguri l-au afectat în mod deosebit, astfel cum rezultă şi din expertiza de specialitate administrată în cauză. Această expertiză adoptă concluziile Comisiei pentru cercetarea abuzurilor politice în psihiatrie efectuată de Spitalul Clinic G.M. Bucureşti în 30 iulie 1990, care concluzionează ca extrem de probabilă drogarea reclamantului pe perioada detenţiei.

Din declaraţiile martorilor coroborate cu înscrisurile de la dosar, rezultă că urmărirea reclamantului de către fosta Securitate nu a încetat decât după căderea regimului comunist în decembrie 1989, deoarece există procese-verbale de urmărire inclusiv în luna octombrie 1989. Tot din declaraţiile martorilor rezultă că nu doar viaţa proprie i-a fost afectată, ci şi cea a familiei sale, casa de locuit fiind în mai multe rânduri răscolită, iar familia ameninţată pe parcursul acestor nouă ani.

Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 din cadrul Casei de Pensii a judeţului Caraş-Severin a eliberat în favoarea reclamantului decizia din 19 martie 2003, prin care i se stabileşte calitatea de beneficiar al Decretului-Lege nr. 118/1990, iar Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă din cadrul Ministerului Justiţiei a eliberat decizia din 02 august 2007, prin care se recunoaşte reclamantului calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă şi se stabileşte că a suferit măsuri administrative abuzive din motive politice.

Prin condamnarea politică suferită, dreptul la imagine al reclamantului şi al întregii sale familii a fost grav afectat, acesta fiind exclus din viaţa socială, politică a comunităţii, accesul la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viaţa persoanei condamnate şi a membrilor familiei sale în societate sub toate aspectele.

Este evidentă lipsirea reclamantului de libertate pe o perioadă de 9 luni şi jumătate, cu consecinţele suferite pe plan psihic, fizic, social, profesional, fiindu-i lezată libertatea individuală, demnitatea, onoarea, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite prin lege, fiind expus dispreţului public, cu un sentiment de frustrare şi dezumanizare ce i-a fost creat, deci o atingere gravă a valorilor care definesc personalitatea umană.

În ce priveşte cuantificarea prejudiciului moral, în absenţa unor criterii legale de determinare, aceasta se va face prin apreciere, raportat la consecinţele negative suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei erorii judiciare.

Astfel, prin aplicarea acestor criterii, urmează a se reţine că suferinţa morală a reclamantului provine din cei nouă ani de urmărire de către structurile de securitate ale statului, condamnarea la pedeapsa închisorii de zece ani pentru fapte pe care nu le-a săvârşit, arestarea preventivă în perioada aprilie 1987-ianuarie 1988 (284 zile de detenţie), boala TBC contactată în perioada detenţiei şi care a necesitat spitalizare în perioada februarie-aprilie 1988, apoi încă trei luni de chimioprofilaxie, ameninţările şi tratamentele la care a fost supusă întreaga familie.

Faţă de toate aceste considerente, raportat la principiile răspunderii civile delictuale stabilite prin dreptul intern şi la exigenţele art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, tribunalul a apreciat că reclamantul este îndreptăţit la 1.023.693 RON cu titlu de daune morale, cu dobândă legală începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a debitului, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile.

În ce priveşte despăgubirile materiale, reclamantul a dovedit atât cu înscrisuri, cât şi cu expertiza contabilă administrată în cauză, că i se cuvine restituirea sumei de 2.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată plătite nejustificat în cadrul procesului penal (deoarece reclamantul a dovedit că arestarea sa a fost o măsură abuzivă, aşa cum a fost definită în art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999), valoarea reactualizată fiind 677 RON, conform expertizei contabile.

De asemenea, reclamantului i se cuvine şi o sumă de 300 RON pentru fiecare zi de detenţie, în total 26.208 RON pentru cele 284 de zile cât a stat încarcerat (arestare nejustificată).

Conform art. 998 C. civ., ceea ce trebuie reparat nu este numai paguba produsă la data când a fost săvârşită fapta ilicită, ci şi cea care se prezintă ca o prelungire neîndoielnică şi directă a prejudiciului iniţial, iar în sensul art. 504 C. proc. pen., prin pagubă urmează a se înţelege nu numai venitul de care a fost lipsit pe timpul deţinerii, ci şi orice cheltuială derivată din faptul deţinerii şi în legătură directă cu ea.

De aceea, în ce priveşte câştigul nerealizat de reclamant datorită detenţiei şi imposibilităţii ulterioare de a mai ocupa funcţia avută, de director al I.B.T.H., expertul a calculat salariul reclamantului comparativ cu ultimele 12 luni lucrate, rezultând suma de 22.383 RON.

Cererea de intervenţie în interes propriu formulată de soţia reclamantului este, de asemenea, întemeiată, întrucât din probele administrate a rezultat că libretul CEC, a cărui contravaloare se solicită prin această cerere, a fost confiscat fără drept, intervenienta neavând nicio calitate în dosarul penal în care a avut loc confiscarea.

Împotriva sentinţei din urmă au declarat apel pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caraş-Severin.

Prin decizia civilă nr. 755 din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelurile pârâţilor şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea principală şi cererea de intervenţie în interes propriu, pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea în constatarea calităţii sale de persecutat politic înainte de 22 decembrie 1989 şi în despăgubiri, reclamantul a solicitat: să se constate că în perioada 17 aprilie 1987-31 ianuarie 1988 a fost privat de libertate în arestul Miliţiei Judeţului Caraş-Severin şi apoi în Penitenciarul Timişoara pentru cercetări de către organele de represiune; să se constate că în acea perioadă a fost supus unor tratamente medicale cu droguri împotriva voinţei sale; să se constate că i s-a înscenat un proces de drept comun, întrucât nu s-a dovedit că ar fi săvârşit vreo infracţiune politică; să se constate că timpul petrecut în detenţie reprezintă vechime în muncă, vechime neîntreruptă în muncă şi în aceeaşi unitate, fiecare an de detenţie fiind considerat vechime în muncă un an şi şase luni; să se constate că beneficiază în mod gratuit de asistenţă medicală şi de medicamente în unităţile sanitare de stat; să fie obligat Statul Român la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 11 miliarde ROL, reprezentând câştigul nerealizat din cauza detenţiei, în timpul ei şi ulterior, când nu s-a putut angaja; să fie obligat Statul Român la plata a 5 miliarde ROL daune morale şi să fie obligat la plata cu cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 162 din 14 martie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, primele cinci capete de cerere au fost respinse ca inadmisibile, urmând ca celelalte petite să fie soluţionate de Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă.

În acelaşi sens, tot irevocabil, şi tot cu caracter obligatoriu în sensul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a dispus Curtea de Apel Timişoara şi ulterior, prin decizia civilă nr. 409 din 18 martie 2009.

În consecinţă, instanţa a rămas investită să soluţioneze cererile reclamantului vizând obligarea Statului Român la plata de despăgubiri materiale şi morale suferite de acesta ca urmare a condamnării printr-o hotărâre penală.

Pe de altă parte, prin decizia civilă nr. 145/A din 13 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosar nr. 6982.1.1/59/2006 (irevocabilă prin nerecurare), s-a reţinut cu caracter obligatoriu pentru instanţa de trimitere că aceasta este ţinută să examineze cererea reclamantului (în limitele stabilite tot irevocabil, conform celor mai sus arătate) prin prisma temeiurilor de drept invocate de acesta, respectiv art. 1000 alin. (3) C. civ., art. 21 şi 52 alin. (3) din Constituţie.

În consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 129 alin. ultim C. proc. civ., art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a rămas învestită cu soluţionarea cererii în despăgubiri formulată de reclamant împotriva Statului Român „din cauza deţinerii”, în temeiul sus-menţionatelor norme.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a chemat în judecată Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, pentru despăgubiri băneşti şi de Ministerul Administraţiei şi Internelor pentru activităţile desfăşurate de organele de represiune.

Cu privire la calitatea procesuală a Ministerului Administraţiei şi Internelor, sunt de reţinut următoarele:

La termenul din 19 octombrie 2007, în Dosarul nr. 6982/115/2007 al Tribunalului Caraş-Severin, verbal şi în prezenta reclamantului, avocatul acestuia „arată că reclamantul renunţă la judecata cu Ministerul de Interne şi înţelege să se judece doar cu Statul Român”.

Instanţa nu se pronunţă în condiţiile art. 246 C. proc. civ., însă prin sentinţa civilă nr. 898 din 25 iunie 2008, pronunţată în dosarul sus-menţionat, obligă doar Ministerul Finanţelor Publice ca reprezentant al statului la plata de despăgubiri, nu şi Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Sentinţa nu este recurată sub acest aspect, astfel că ea ar fi rămas irevocabilă prin prisma calităţii procesual pasive doar a Ministerului Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român; în ciclurile procesuale ulterioare însă, această împrejurare nu a mai fost invocată, cu consecinţa obligării Ministerului Administraţiei şi Internelor – ca reprezentant al statului – la plata despăgubirilor dispuse prin sentinţa apelată.

Dincolo de aceste considerente, este de reţinut că Ministerul Administraţiei şi Internelor nu are calitatea de reprezentant al Statului Român în prezenta cauză.

În primul rând, reclamantul însuşi a învederat că Ministerul Finanţelor Publice reprezintă statul pentru cererea în despăgubiri, iar Ministerul Administraţiei şi Internelor pentru activităţile desfăşurate de organele de represiune.

Cum irevocabil s-a dispus că instanţa civilă va soluţiona doar petitele vizând plata despăgubirilor (materiale şi morale) şi a cheltuielilor de judecată de către Statul Român, rezultă că doar Ministerul Finanţelor Publice, cum chiar reclamantul a indicat, are calitate de reprezentant al statului şi, deci, calitate procesuală pasivă.

Pe de altă parte, intervenienta a chemat în judecată prin cererea de intervenţie, în mod expres, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel că nici sub acest aspect Ministerul Administraţiei şi Internelor nu justifică calitate procesuală în cauză.

În al doilea rând, potrivit dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Constituţie (articol invocat de reclamant), statul răspunde patrimonial pentru erorile judiciare. Cum legea nu stabileşte în mod expres un alt reprezentant, această calitate revine Ministerului Finanţelor Publice, conform dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954.

În fine, dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., de asemenea, temei al cererii reclamantului, instituie răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Nici această normă nu poate atrage calitatea procesuală a Ministerului Administraţiei şi Internelor, având în vedere că acesta a fost chemat în judecată ca reprezentant al statului, el neavând această calitate faţă de cele mai sus arătate şi nici pe cea de comitent, pentru aceleaşi considerente.

Pe de altă parte, deţinerea invocată de reclamant ca temei al cererii în despăgubiri a fost consecinţa măsurilor dispuse de fosta Procuratură, astfel cum reclamantul însuşi arată. În consecinţă, susţinerile Ministerului Administraţiei şi Internelor vizând lipsa calităţii sale procesuale pasive sunt întemeiate şi vor fi admise ca atare, iar dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. nu sunt incidente în cauză.

Un alt temei al cererii reclamantului îl reprezintă dispoziţiile art. 21 din Constituţie, dispoziţii ce consacră liberul acces la justiţie.

Nici din cererea de chemare în judecată şi nici din conţinutul dosarului nu rezultă că accesul la justiţie i-ar fi fost îngrădit reclamantului.

Nu s-a făcut dovada că, anterior prezentei cereri, acesta s-ar fi adresat instanţei cu vreo cerere vizând starea de fapt evocată în prezentul dosar şi că i s-ar fi refuzat soluţionarea ei.

Prin prisma art. 21 din Constituţie şi cu incidenţă în cauză, instanţa de apel reţine că dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Legea fundamentală (şi el temei al cererii reclamantului) consacră răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Repararea prejudiciului astfel cauzat este reglementată de dispoziţiile art. 504-506 C. proc. pen., însă incidenţa acestor dispoziţii nu poate fi examinată, dat fiind temeiul juridic invocat de reclamant şi stabilit prin decizia de desfiinţare nr. 145/A din 13 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara.

Mai mult, reclamantul a arătat expres că temeiul cererii sale nu îl reprezintă dispoziţiile C. proc. pen., ci doar articolele indicate în cererea introductivă.

Cum procedura specială guvernată de norma constituţională invocată de reclamant [art. 52 alin. (3) din Constituţie] a fost expres refuzată de acesta, iar temeiurile de drept pe care reclamantul a înţeles să-şi întemeieze pretenţiile sunt cele indicate mai sus, pretenţiile acestuia sunt neîntemeiate.

De reţinut sub acest aspect este şi faptul că dispoziţiile art. 998-999 C. civ. ca temei al răspunderii civile delictuale nefiind invocate, nici instanţa nu se poate referi la ele decât cu încălcarea principiului disponibilităţii părţii, principiu reflectat în temeiurile de drept invocate de reclamant.

Având în vedere cele mai sus reţinute, în acest cadru procesual stabilit de reclamant în condiţiile art. 112 C. proc. civ., raportat la art. 129 alin. ultim C. proc. civ., sunt nerelevante susţinerile acestuia referitoare la deciziile emise în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 şi, respectiv ale O.U.G. nr. 214/1999, modificată şi completată, reclamantul având posibilitatea de a se adresa instanţei în condiţiile prevăzute de aceste acte normative, în situaţia în care vreun drept aici recunoscut îi este încălcat.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu formulată în cauză, este de observat că prin aceasta intervenienta a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la restituirea sumei aflate pe un libret CEC ce i-a fost sechestrat şi, ulterior, confiscat. A justificat formularea cererii prin recunoaşterea în favoarea reclamantului, soţul său, a calităţii de beneficiar al Decretului-Lege nr. 118/1990 şi al Legii nr. 173/2006 şi a invocat, în drept, dispoziţiile art. 49 şi 50 C. proc. civ. raportat la art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 173/2006.

În sensul art. 49, 50 C. proc. civ., cererea de intervenţie în interes propriu este formulată de terţul ce invocă un drept propriu pe care îl opune părţilor din proces.

Solicitând restituirea sumei, intervenienta invocă un drept de creanţă propriu.

Dacă opunerea acestui drept pârâtului este evidentă, opunerea lui reclamantului ar putea fi raportată doar la precizarea de către acesta a cuantumului pretenţiilor proprii, pretenţiile noi vizând şi suma solicitată de intervenientă.

Chiar apreciind, conform acestor considerente, ca fiind admisibilă cererea de intervenţie, se observă că aceasta nu este întemeiată.

Astfel, Legea nr. 173/2006 modificată completează O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă.

Art. 7 alin. (1) lit. a) din ordonanţa modificată recunoaşte în mod expres doar persoanei care are calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă sau în rezistenţa armată posibilitatea de a solicita restituirea, în condiţiile legii, a bunurilor confiscate.

Or, intervenienta nu a făcut dovada că ar avea şi ea calitatea de luptător, astfel că nu poate beneficia de prevederile normei invocate.

Este adevărat că, aşa cum s-a arătat prin completarea de acţiune, reclamantul a solicitat personal restituirea sumei de 86.047 RON consemnată în libretul CEC confiscat, însă prin sentinţa apelată, pârâtul a fost obligat la restituire către intervenientă (reţinându-se calitatea acesteia de titular al libretului) şi nu către reclamant, iar acesta nu a formulat apel împotriva acestei dispoziţii a instanţei.

În consecinţă, dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 173/2006 nu sunt incidente în cauză.

Intervenienta ar fi putut invoca dreptul propriu pe alte căi procedurale (contestaţie la executare, acţiune în pretenţii, etc.), însă, chiar dacă s-ar da o atare calificare cererii de intervenţie, dreptul la acţiune ar fi prescris, faţă de dispoziţiile art. 1, art. 3 alin. (1), art. 6, art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Decizia Curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant şi intervenientă, care au formulat următoarele critici:

1. Instanţa de apel s-a limitat numai la analiza excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Administraţiei şi Internelor, fără a mai intra în cercetarea fondului cauzei.

2. În mod greşit, instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor are calitate procesuală pasivă numai în măsura opozabilităţii acuzelor formulate faţă de actele ilegale de represiune la care a participat ca autor direct.

Reclamantul nu a solicitat obligarea acestui minister la despăgubiri, ci a considerat că are calitate procesuală pasivă numai pentru a prezenta instanţelor de judecată care a fost adevărul în arestarea şi reţinerea sa, adică ce a stat în spatele acestui act ilegal de represiune. Stabilirea adevărului cu privire la evenimentele a căror victimă a fost reclamantul era necesar pentru a dovedi caracterul politic al reţinerii şi condamnării sale, element esenţial în dovedirea şi justificarea pretenţiilor ce fac obiectul acestui litigiu.

3. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii în ce priveşte soluţia dată acţiunii principale.

Pentru a respinge acţiunea principală, instanţa de apel a încercat să aducă argumente potrivit cărora prezentul litigiu nu îşi găseşte temeiul juridic în dispoziţiile art. 21 şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României şi respectiv art. 1000 alin. (3) C. civ., reţinând că acestea nu ar fi incidente în cauză.

Argumentele din motivarea deciziei recurate echivalează cu invocarea, din oficiu, a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, pe care instanţa trebuia să o pună în discuţia părţilor în timpul şedinţei de judecată.

Neprocedând în acest mod, instanţa de apel nu a dat posibilitatea părţilor să-şi susţină apărarea în justificarea temeiului juridic invocat prin acţiune, încălcând astfel principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare al părţilor, dreptul la un proces echitabil, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., deoarece nu a stăruit, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului.

4. Din întregul probatoriu administrat în cauză, rezultă fără echivoc următoarele:

În data de 17 aprilie 1987, reclamantul ocupa funcţia de director al Întreprinderii Balneare şi Tratament B.H., când a fost arestat în baza mandatului de arestare preventivă emis de Procuratura Judeţului Caraş-Severin; a fost încarcerat în arestul Miliţiei Caraş-Severin, unde a fost ţinut până în data de 28 noiembrie 1987, când am fost transferat la Penitenciarul Timişoara;

În timp ce reclamantul se afla în arest, a fost declanşat procesul penal împotriva sa, iar prin sentinţa penală nr. 36 din 03 decembrie 1987, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, a fost condamnat la 10 ani închisoare pentru „infracţiuni de drept comun”; după arestarea din 17 aprilie 1987, reclamantul a fost anchetat de miliţie, securitate şi procuratură, după care, la data de 28 noiembrie 1987, a fost transferat la Penitenciarul Timişoara, unde a stat închis până la data de 31 ianuarie 1988, fiind amnistiat în baza Decretului nr. 11/1988.

Rezultă astfel caracterul politic al condamnării de drept comun la care reclamantul a fost supus, iar faţă de traumele şi suferinţele la care a fost supus pe perioada detenţiei, dar şi după eliberarea din închisoare, respectiv faţă de prejudiciul material suferit, împrejurări dovedite cu probele administrate în cauză, se impunea, în baza principiilor răspunderii civile delictuale stabilite prin legislaţia internă şi a prevederilor art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, obligarea Statului Român la plata de daune morale şi materiale, în cuantumul solicitat prin acţiune.

5. În mod greşit instanţa de apel a respins cererea de intervenţie în interes propriu, având ca obiect restituirea sumei de 27.039 RON, în condiţiile în care s-a dovedit prin probele administrate în cauză că această sumă a fost confiscată fără drept de pe libretul CEC.

Prin cererea de intervenţie formulată, intervenienta a invocat un drept personal (propriu), cu respectarea dispoziţiilor art. 49-50 C. proc. civ., aşa încât respectiva cerere trebuia admisă.

Intimaţii-pârâţi au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel nu s-a limitat doar la analiza excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Administraţiei şi Internelor pe capetele de cerere opuse acestui pârât, vizând constatarea calităţii reclamantului de persecutat politic înainte de decembrie 1989, ci a analizat şi capetele de cerere din acţiunea principală vizând plata de despăgubiri morale şi materiale, formulate în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, cu a căror judecată a rămas învestită, conform dispoziţiilor obligatorii din decizia de casare nr. 162 din 14 martie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.

În analiza acestor capete de cerere, instanţa de apel s-a raportat la toate temeiurile de drept indicate de reclamant prin cererea de chemare în judecată - art. 21 şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României, respectiv art. 1000 alin. (3) C. civ.

În acest sens, a reţinut că art. 21 din Constituţie consacră liberul acces la justiţie, dar că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu s-a plâns că i-ar fi fost îngrădit accesul la justiţie, respectiv că anterior prezentului litigiu s-ar fi adresat instanţei cu vreo cerere vizând starea de fapt evocată în prezentul dosar şi că i s-ar fi refuzat soluţionarea ei.

În ce priveşte dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, a reţinut că acestea consacră răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, că repararea prejudiciului astfel cauzat este reglementată de dispoziţiile art. 504-506 C. proc. pen., dar că incidenţa acestor din urmă dispoziţii nu poate fi examinată, dat fiind temeiul juridic invocat de reclamant - art. 1000 alin. (3) C. civ.; întrucât procedura specială impusă de norma constituţională invocată de reclamant [art. 52 alin. (3) Constituţie] a fost expres refuzată de acesta, temeiurile de drept comun invocate prin acţiune nu-i pot justifica pretenţiile.

Altfel spus, instanţa de apel a considerat că dispoziţiile de drept comun pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea - art. 1000 alin. (3) C. civ. - sunt înlăturate de normele speciale care reglementează răspunderea statului pentru erori judiciare - art. 504-506 C. proc. pen., aspect ce nu se critică în recurs.

Or, în aceste condiţii, cât timp a analizat pretenţiile cu a căror judecată a rămas legal învestită în urma casării cu trimitere dispusă în recursul din primul ciclu procesual al cauzei, prin raportare la fiecare din temeiurile juridice ale cererii de chemare în judecată, nu se poate imputa instanţei de apel că nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, critica în acest sens nefiind fondată.

2. Recurenţii critică soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Administraţiei şi Internelor, susţinând că acest pârât are calitate procesuală pasivă în ce priveşte acuzele formulate faţă de actele ilegale de represiune la care a participat ca autor direct.

Prin decizia recurată, s-a reţinut că Ministerul Administraţiei şi Internelor nu are calitate procesuală pasivă întrucât reclamantul a chemat în judecată acest pârât pentru activităţile desfăşurate de organele de represiune, iar prin decizia de casare din primul ciclu procesual al cauzei, petitele vizând activităţile desfăşurate de organele de represiune au fost respinse ca inadmisibile, dispunându-se în mod irevocabil ca instanţa de trimitere să soluţioneze doar petitele privind plata despăgubirilor materiale şi morale, opuse Ministerului Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român; pe de altă parte, Ministerul Administraţiei şi Internelor nu are nici calitatea de comitent spre a se legitima procesual pasiv în raport de dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., invocate de reclamant ca temei al cererii sale. De asemenea, s-a reţinut că intervenienta a chemat în judecată prin cererea de intervenţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel că nici sub acest aspect Ministerul Administraţiei şi Internelor nu justifică legitimare procesuală pasivă în cauză.

Rezultă că, critica din recurs referitoare la greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Administraţiei şi Internelor, astfel cum a fost prezentată mai sus, nu vizează niciunul dintre argumentele pentru care instanţa de apel a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a acestui pârât, situaţie în care respectiva critică nu poate fi încadrată în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi, ca atare, nu poate fi analizată.

3. Recurenţii susţin că motivele legate de aplicabilitatea art. 21, art. 52 alin. (3) din Constituţie şi art. 1000 alin. (3) C. civ., reţinute în considerentele hotărârii pronunţate, echivalează cu invocarea din oficiu a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi cum instanţa nu a pus-o în discuţia părţilor, i-a privat de posibilitatea de a se apăra cu privire la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, încălcând astfel principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare al părţilor, dreptul la un proces echitabil, precum şi dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. referitoare la rolul activ al instanţei.

În primul rând, aşa cum s-a arătat deja în analiza primului motiv de recurs, instanţa de apel a examinat pretenţiile deduse judecăţii prin raportare la fiecare din temeiurile juridice invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată - art. 21, art. 52 alin. (3) din Constituţie şi art. 1000 alin. (3) C. civ., ceea ce echivalează cu o analiză pe fond, iar nu pe excepţia de inadmisibilitate.

În al doilea rând, asupra temeiului juridic al cererii de chemare în judecată părţile sunt avizate de la data sesizării instanţei şi, ca atare, au posibilitatea de a formula orice apărare pe acest aspect în cadrul dezbaterilor.

Prin urmare, nu se poate reţine că recurenţii au fost privaţi de posibilitatea de a se apăra cu privire la dispoziţiile legale pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia, cât timp aceste dispoziţii legale reprezintă temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, cu privire la care puteau formula orice apărare în dezbaterea pe fond a cauzei.

Din moment ce instanţa de apel le-a acordat cuvântul în dezbaterea cauzei, posibilitatea de a-şi expune punctul de vedere cu privire la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată le-a fost asigurată recurenţilor, situaţie în care nu se poate imputa instanţei de apel că ar fi încălcat principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare, criticile în acest sens nefiind fondate.

Pe de altă parte, cât timp temeiul juridic a fost clar individualizat prin cererea de chemare în judecată, iar reclamantul a stăruit pe tot parcursul procesului ca judecata să se facă în raport de dispoziţiile legale indicate de el prin acţiune, acesta fiind şi motivul pentru care s-a dispus ultima casare cu trimitere în cauză, nu se poate imputa instanţei de apel că nu a dat dovadă de rol activ în clarificarea temeiului juridic al acţiunii, critica în acest sens nefiind fondată.

De asemenea, nu este fondată nici critica privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, deoarece pronunţarea instanţei în limita temeiului juridic al cererii de chemare în judecată reprezintă tocmai o garanţie a procesului echitabil, din perspectiva egalităţii de tratament juridic pentru toate părţile, care nu pot fi expuse la o judecată în alte limite decât cele ale cererii de chemare în judecată.

4. Recurenţii au făcut o prezentare a situaţiei de fapt care, în opinia lor, ar rezulta din probele dosarului, situaţie în raport de care au susţinut că cererea privind acordarea de daune morale şi materiale trebuia admisă în baza legislaţiei interne privind răspunderea civilă delictuală şi a prevederilor art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Dispoziţiile de drept intern în materie de răspundere civilă delictuală, invocate de reclamant ca temei al cererii de chemare în judecată, sunt cele ale art. 1000 alin. (3) C. civ., or acestea nu pot fundamenta pretenţiile reclamantului, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat în analiza primului motiv de recurs, instanţa de apel a reţinut că respectivele dispoziţii de drept comun sunt înlăturate de normele speciale ale art. 504-506 C. proc. pen., iar recurenţii nu au formulat nicio critică în sensul că greşit s-ar fi reţinut înlăturarea dreptului comun de dispoziţiile art. 504-506 C. proc. pen.

În ce priveşte dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acestea nu au constituit temeiul cererii de chemare în judecată, fiind invocate direct în recurs, ceea ce este inadmisibil, întrucât reprezentă o schimbare a temeiului juridic, nepermisă de lege faţă de dispoziţiile art. 316 cu referire la art. 294 C. proc. civ.

5. Critica vizând greşita respingere a cererii de intervenţie în interes propriu este nefondată.

Prin cererea de intervenţie formulată, intervenienta C.C. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la restituirea sumei aflate pe un libret CEC confiscat în procesul penal al soţului său, reclamantul din proces, întemeindu-şi această cerere pe dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 173/2006.

Invocarea unui drept propriu de către intervenientă justifică doar admisibilitatea cererii de intervenţie în interes propriu, raportat la dispoziţiile art. 49 alin. (2) C. proc. civ.

Pe fond, însă, cererea de intervenţie nu putea fi primită, raportat la dispoziţiile de drept substanţial invocate de parte în justificarea pretenţiilor formulate.

Astfel, intervenienta a invocat dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 173/2006. Aceste dispoziţii dau persoanelor ce au calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă dreptul la restituirea bunurilor confiscate, or intervenienta nu întruneşte condiţia textului, neavând calitatea de luptător în rezistenţa comunistă, calitate recunoscută doar soţului său, reclamantul din proces.

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a respins cererea de intervenţie ca neîntemeiată, reţinând că intervenienta nu justifică condiţia textului legal pe care şi-a fundamentat cererea.

Faţă de considerentele prezentate, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului şi intervenientei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.I. şi intervenienta C.C. împotriva deciziei civile nr. 755 din 13 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 6224/2012. Civil		ICCJ. Decizia nr. 6188/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 6175/2012. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 6188/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 6224/2012. Civil ICCJ. Decizia nr. 6231/2012. Civil ICCJ. Decizia nr. 6235/2012. Civil. Anulare act. Recurs ICCJ. Decizia nr. 6272/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs