ICCJ. Decizia nr. 6231/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6231/2012
Dosar nr. 159/3/1999
Şedinţa publica din 15 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 18 aprilie 1997, sub nr. 8033/1997, reclamantul R.E. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea acestuia să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
În motivare, reclamantul a arătat că este proprietarul imobilului revendicat, care i-a fost preluat de stat în mod nelegal, fără plată, în anul 1989, ca urmare a plecării din ţară, printr-o decizie administrativă ce nu i-a fost comunicată niciodată.
În drept, a invocat prevederile art. 480 şi urm. C. civ.
La data de 28 octombrie 1997, reclamantul a depus o cerere modificatoare, prin care a solicitat şi constatarea nulităţii oricărui act de înstrăinare a imobilului revendicat, după trecerea acestuia în proprietatea statului.
La data de 16 martie 1999, reclamantul a precizat că solicită constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 în favoarea numitului V.A.G., pe care înţelege să-l cheme în judecată ca pârât.
Prin sentinţa civilă nr. 14664 din 28 septembrie 1999, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 159/3/1999.
La cererea reclamantului, s-a dispus introducerea în cauză, ca pârâtă, şi a celeilalte cumpărătoare din contractul de vânzare-cumpărare atacat, numita V.S.C.E.
Pârâţii V. au formulat cerere de chemare în garanţie a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, solicitând obligarea acestora la restituirea preţului plătit pentru imobilul revendicat, în ipoteza admiterii acţiunii.
Prin încheierea din data de 20 aprilie 2001, la solicitarea reclamantului, Tribunalul a dispus suspendarea judecăţii, conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar prin încheierea din data de 23 februarie 2010, a dispus repunerea cauzei pe rol, având în vedere opţiunea reclamantului de continuare a judecăţii acţiunii promovate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în raport de care procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 a fost suspendată până la soluţionarea prezentului litigiu.
Urmare a decesului pârâtului V.A.G., în cauză a fost introdus moştenitorul acestuia, V.S.
Prin cererea precizatoare formulată la data de 04 iunie 2010, reclamantul a indicat că pârâtul chemat în judecată ca reprezentant al statului este Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, în loc de Consiliul Local al Municipiului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1117 din 08 iunie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată şi cererea de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut că potrivit certificatului de moştenitor din 13 noiembrie 1985, reclamantul a dobândit prin succesiune, alături de numita N.A., dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, deţinut de autorul său conform contractului de construire a locuinţei în baza H.C.M. nr. 4015/1953.
Prin sentinţa civilă nr. 4033 din 21 iulie 1984 pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti, definitivă, întregul imobil a fost atribuit în exclusivitate reclamantului.
Prin decizia nr. 2283 din 17 noiembrie 1989 emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti - Comitetul Executiv, imobilul revendicat a fost trecut, în temeiul prevederilor Decretului nr. 223/1974, de la reclamant în proprietatea statului, fără plată. Această decizie nu a fost comunicată reclamantului.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, în calitate de vânzător, şi V.A.G. şi V.S.C.E., în calitate de cumpărători, dreptul de proprietate asupra imobilului a fost transmis acestora din urmă conform prevederilor Legii nr. 112/1995.
Tribunalul a apreciat că, deşi în cuprinsul cererilor sale, reclamantul nu a indicat cauzele de nulitate a acestui contract de vânzare-cumpărare, examinarea cererii în nulitate se impune a fi făcută prin raportare la prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Astfel, imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare atacat a fost trecut în proprietatea statului fără plată, în temeiul Decretului nr. 223/1974 şi cum decizia de preluare nu a fost comunicată reclamantului, trecerea imobilului în proprietatea statului s-a realizat fără titlu valabil.
Din economia prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, rezultă că legiuitorul a înţeles să salveze de la sancţiunea nulităţii acele contracte de vânzare-cumpărare vizând imobile a căror preluare în proprietatea statului s-a realizat în lipsa unui titlu valabil, dacă actul a fost încheiat cu bună-credinţă.
În speţă, actul de vânzare-cumpărare atacat a fost încheiat cu bună-credinţă, ceea ce îl exceptează de la sancţiunea nulităţii.
În acest sens, s-a reţinut că perfectarea vânzării-cumpărării s-a făcut la data de 23 septembrie 1996, anterior formulării acţiunii în revendicare, care a avut loc la data de 18 aprilie 1997, iar reclamantul nu a produs dovezi precum că ar fi notificat vânzătorului şi chiriaşilor cumpărători intenţia sa de a redobândi imobilul şi nici nu a formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii în revendicare, tribunalul a apreciat ca fiind incidentă hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României şi decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport de care a verificat dacă reclamantul este titularul unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, s-a reţinut că, urmare a schimbării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului prin hotărârea dată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, nu se mai poate recunoaşte existenţa în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi a unui ”bun”, ci este adusă în discuţie existenta unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul legislaţiei adoptate de stat, prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate anterior (parag. (136) din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României).
Drept urmare, aprecierea că în patrimoniul fostului proprietar se naşte un nou drept, Curtea Europeană a hotărât că acesta nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are un drept la despăgubire, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă şi dacă a urmat calea deschisă de legislaţia internă, respectiv Legea nr. 10/2001. De asemenea, instanţa europeană a considerat că prin constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului se naşte un interes patrimonial, care intră sub protecţia art. 1 pct. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi care naşte un drept de indemnizaţie, iar nu unul la restituirea efectivă a bunului în natură.
Raportând aspectele rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene la situaţia de fapt dedusă judecaţii, tribunalul a apreciat ca reclamantul nu este îndreptăţit la restituirea în natură a imobilului revendicat, ci doar la acordarea de despăgubiri, în condiţiile în care imobilul a fost preluat în mod abuziv, iar potrivit dispoziţiilor legii speciale restituirea în natură nu este posibilă, deoarece bunul a fost înstrăinat şi actul de înstrăinare nu a fost anulat.
În consecinţă, s-a concluzionat că acţiunea în revendicare este neîntemeiată, iar în aceste condiţii, cererea de chemare în garanţie formulată de pârât a rămas fără obiect.
Prin decizia civilă nr. 900A din 13 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei susmenţionate, pentru următoarele considerente:
Capătul de cerere privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între pârâţi, în legătură cu imobilul din litigiu, just a fost soluţionat în raport de dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Conform acestui text, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.
În speţă, este de necontestat că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, atâta vreme cât statul nu a plătit reclamantului nicio despăgubire pentru bunul preluat.
Reclamantul însă nu a reuşit sa răstoarne prezumţia bunei-credinţe a cumpărătorilor (autorii pârâţilor persoane fizice), cât timp, până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu a formulat o cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995, o acţiune în revendicare sau vreo notificare privind intenţia sa de recuperare a imobilului.
Or, pentru a putea opera sancţiunea nulităţii absolute era necesară dovada fraudei ambelor părţi contractante.
De asemenea, până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nicio instanţă nu constatase preluarea la stat a imobilului fără titlu. Dimpotrivă, în evidenţele administraţiei era consemnat faptul trecerii imobilului în proprietatea statului în baza Legii nr. 223/1974.
Aşa fiind, just prima instanţa a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind revendicarea, Curtea a constatat că ambele părţi invocă titluri de proprietate asupra imobilului din litigiu, respectiv reclamantul pretinde că a dobândit prin moştenire de la autorul său R.E., decedat la 06 mai 1983, în baza sentinţei civile nr. 4033 din 21 iulie 1984 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, iar pârâţii exhibă contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorii lor cu statul, în baza Legii nr. 112/1995. La rândul său, autorul reclamantului a devenit proprietar deplin asupra imobilului prin contractul de construire şi recepţie încheiat în baza H.C.M. nr. 4015/1953.
Aflându-ne în situaţia existenţei a două titluri de proprietate asupra aceluiaşi imobil, urmează a se stabili care dintre părţi este deţinătoarea unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Iniţial, în cauzele Katz contra României, Ruxandra Ionescu contra României, Matache şi alţii contra României, dar şi Brumărescu contra României, Străin şi alţii contra României, Răţeanu contra României, Păduraru contra României, Jujescu contra României, Huber contra României şi Porţeanu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că, în speţele respective, reclamanţii din acţiunile în revendicare erau beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, astfel încât instanţele în mod greşit le-au respins acţiunea în revendicare.
Instanţa europeană a conchis că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului nr. 1.
Spre deosebire însă de prezenta cauză, în acele speţe, reclamanţii erau beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a faptului că obţinuseră, în prealabil, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială, ca reprezentant al statului, constatarea că sunt proprietarii bunului printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Mai mult, unitatea administrativ-teritorială fusese obligată la predarea către respectivii reclamanţi a imobilului.
În speţă, reclamantul nu a obţinut o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care să i se reconfirme dreptul de proprietate, iar Statul Român să fi fost obligat la restituirea în natură a imobilului.
Într-o cauză recentă, cu caracter de hotărâre pilot, respectiv în hotărârea din 12 octombrie 2010 - cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la bunurile sale. Noţiunea de bunuri poate cuprinde atât bunuri actuale, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
Curtea a reamintit că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o valoare patrimonială, decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor.
Existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Aceste constatări cu caracter de principiu, înscrise în hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului menţionate mai sus, nu conferă reclamantului calitatea de titular al unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât el nu este beneficiarul unei hotărâri judecătoreşti prin care să i se fi restituit imobilul din litigiu.
În altă ordine de idei, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
Curtea Europeană a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Curtea a observat că în condiţiile în care nicio instanţă sau o autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamanţilor în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu, chiar dacă hotărârile constată în conţinutul lor ilegalitatea naţionalizării, reclamanţii nu sunt beneficiarii unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceste hotărâri judecătoreşti nu constituie un titlu executor pentru restituirea imobilului în natură.
Totuşi, dacă constatarea juridică a naţionalizării ilegale a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, curtea a observat că ea dă dreptul la o despăgubire în baza legii de reparaţie.
În raport de aceste statuări, se impune concluzia că prin simplul fapt al constatării în considerentele hotărârii judecătoreşti apelate a preluării imobilului în litigiu fără titlu la stat, reclamantul nu devine titularul unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, pentru a putea obţine restituirea în natură a acestuia.
Reclamantul nu poate obţine restituirea în natură a imobilului nici în baza legislaţiei interne, atâta vreme cât imobilul a fost înstrăinat în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar cumpărătorul este protejat prin dispoziţiile art. 18 lit. c) şi art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, conform art. 18 lit. c) din lege, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Reclamantul poate valorifica constatarea nevalabilităţii titlului statului în cadrul procedurii instituite în baza Legii nr. 10/2001, care îi conferă un drept patrimonial constând în creanţe.
Creanţele se valorifică la fel ca şi în cazul foştilor chiriaşi care şi-au pierdut imobilul în cadrul acţiunii în revendicare, la nivelul valorii de circulaţie a imobilului, astfel cum rezultă din dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005, aşa încât nu se poate concluziona că prin respingerea acţiunii în revendicare, reclamantul ar fi privat de dreptul său în condiţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
În plus, Statul Român s-a obligat să adopte măsurile necesare şi să implementeze o legislaţie care să permită acordarea efectivă a unor despăgubiri tuturor beneficiarilor legilor de reparaţie, astfel cum rezultă din considerentele hotărârii în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României din 12 octombrie 2010.
Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este dată în spiritul acestei interpretări, de vreme ce s-a decis că „concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale”.
Decizia Curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care a criticat-o ca fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, pentru următoarele motive:
În mod nelegal, instanţa de apel şi-a argumentat soluţia doar prin referire la cauza Atanasiu, reţinând greşit că hotărârea pronunţată în această cauză reflectă o schimbare a jurisprudenţei Curţii Europene cu privire la drepturile foştilor proprietari de a obţine restituirea în natură a imobilelor confiscate în perioada comunistă.
Aprecierea instanţei în sensul că, după pronunţarea hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, reclamantul nu mai deţine un „bun” în sensul Convenţiei, este eronată.
Prin această hotărâre, Curtea Europeană nu a dat semnalul schimbării jurisprudenţei sale, ci doar a acordat României un termen limită de 18 luni pentru a rezolva problema restituirilor în materia proprietăţii.
În cauza Atanasiu, instanţa europeană reiterează jurisprudenţa anterioară cu privire la noţiunea de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, sens în care la parag. 134 se menţionează: „Curtea reaminteşte că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la «bunurile» sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea de «bunuri» poate cuprinde atât «bunurile actuale», cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o «speranţă legitimă» de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzinegorova împotriva Republicii Cehe (dec.) nr. 39.794/98 CEDO 2002-VII”.
Drept urmare, în viziunea Curţii Europene, noţiunea de „bun” are două accepţiuni, respectiv bun actual şi valoare patrimonială - echivalentul unui drept de creanţă în temeiul căruia un reclamant poate pretinde că are speranţa legitimă de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
Este incontestabil că interesul reclamantului de a se restitui apartamentul în natură este un interes patrimonial. În jurisprudenţa împotriva României generată de cauza Păduraru şi reiterată în cauzele repetitive ce i-au urmat, finalizată cu condamnări ale României pentru încălcări ale art. 1 din Protocol nr. 1, interesul patrimonial al restituirii în natură a unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 se constituia în „speranţa legitimă” la restituirea în natură, dată fiind jurisprudenţa instanţelor române de admitere, în condiţiile dreptului comun, a acţiunilor în revendicare împotriva chiriaşilor cumpărători (chiar şi de bună-credinţă) ai bunului altuia, coroborată şi cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care nu distingea între ipoteza înstrăinării bunului către chiriaş şi cea în care bunul se mai afla în deţinerea unei autorităţi, respectiv a „unităţii deţinătoare în terminologia Legii nr. 10/2001”.
Nu există în textul hotărârii Atanasiu niciun argument din care să rezulte că reclamantul nu ar deţine un „bun” în sensul Convenţiei - premiza de la care porneşte raţionamentul instanţelor anterioare.
Dimpotrivă, în hotărârea menţionată, Curtea Europeană a constatat că „respingerea acţiunii în revendicare de drept comun, având în vedere necesitatea asigurării unei coerente aplicări a legilor cu caracter reparator, nu relevă în sine o problemă prin prisma dreptului de acces la instanţă, cu condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se dovedească a fi o cale efectivă” - parag. 118.
Instanţa europeană a concluzionat însă că procedura instituită prin legea specială nu a fost una eficientă, având în vedere nerespectarea termenelor de soluţionare a notificărilor, inexistenţa unei căi de atac, absenţa oricărui răspuns din partea autorităţilor administrative - parag. 119-122.
În hotărârea Atanasiu, Curtea extinde aplicarea jurisprudenţei anterioare privind efectele constatării caracterului ilegal al naţionalizării asupra existentei „bunului”. Astfel, până la cauza Atanasiu, Curtea considera că simpla constatare a caracterului ilegal al naţionalizării, în considerentele hotărârii, reprezenta un „bun” în sensul Convenţiei, abordare care nu a fost schimbată în cauza Atanasiu, ci extinsă la o altă ipoteză, aceea a soluţionării cererilor privind acordarea de despăgubiri băneşti.
Respingerea de plano a unei acţiuni în revendicare, pe considerentul existenţei căii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, fără a verifica, în concret, caracterul efectiv al acestei proceduri, în situaţia particulară a reclamantului, conduce la încălcarea dreptului garantat de art. 6 din Convenţie.
De altfel, în decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se arată că instanţele de judecată învestite cu o cerere de revendicare imobiliară în baza dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, au îndatorirea de a asigura reclamantului dreptul de acces la instanţa, sens în care trebuie să cerceteze în ce măsură procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 este una eficientă în sensul jurisprudenţei Curţii Europene şi în ce măsură reclamantul are fie un bun actual, fie o speranţă legitimă de a dobândi un bun, în sensul pe care Curtea Europeană l-a dat acestor noţiuni autonome.
Caracterul eficient al procedurii speciale trebuie examinat de instanţa naţională în funcţie de starea legislaţiei şi a practicilor administrative, mai ales modul de funcţionare a Fondului Proprietatea, de la momentul pronunţării hotărârii, şi de situaţia particulară a reclamantului. Pentru trecut, Curtea Europeană a decis, în mod constant, în jurisprudenţa sa, de la cauza Străin până la prezenta cauză pilot, că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este eficientă, pe baza a două elemente: absenţa despăgubirilor şi incertitudinea cu privire la data la care ar urma să fie plătite şi cuantumul acestora.
În funcţie de demersurile anterioare administrativ-jurisdicţionale urmate de reclamant, acesta va putea invoca fie un bun actual,când are o hotărâre irevocabilă ce recunoaşte caracterul nelegal al naţionalizării şi, eventual, dispune restituirea imobilului, fie o speranţă legitimă, în măsura în care există constatări făcute de instanţe sau de administraţie cu privire la calitatea de moştenitor, legalitatea naţionalizării sau dreptul de a primi despăgubiri.
Hotărârea pilot nu poate fi interpretată ca temei pentru respingerea, în bloc, a acţiunilor în revendicare pe un termen de 18 luni.
Interpretarea contrară neglijează caracteristicile mecanismului hotărârii pilot, care vizează doar cauzele aflate pe rolul Curţii Europene, nu şi cele în curs de judecată în faţa instanţelor interne, şi principiul subsidiarităţii, conform căruia judecătorul intern este primul chemat să aplice dispoziţiile convenţionale şi jurisprudenţa Curţii şi care, alături de celelalte autorităţi ale statului, trebuie să apere imperativele Convenţiei în materia dreptului de proprietate.
Raţionamentul folosit de instanţa de apel pentru a respinge acţiunea în revendicare, întemeiat pe parag. 143-144 din hotărârea pilot Atanasiu, este greşit. Pe de o parte, respingerea automată a acţiunii în revendicare şi indicarea mecanismului procedural prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru obţinerea despăgubirii conduce la încălcarea dreptului de acces la o instanţă, având în vedere ineficienţa respectivului mecanism de despăgubire. Pe de altă parte, argumentul instanţei de apel, potrivit căruia simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului litigios nu conferă reclamantului calitatea de titular al unui bun în sensul Convenţiei, nu poate fi primit, întrucât scoate din context paragrafele în discuţie. Argumentul ar fi valabil doar în situaţia în care nu se constată, în considerentele unei hotărâri judecătoreşti, caracterul ilegal al naţionalizării. Altfel spus, dacă există o hotărâre prin care se constată caracterul ilegal al naţionalizării, jurisprudenţa anterioară a Curţii va fi aplicată şi reclamantul va avea un bun în sensul Convenţiei, în legătură cu imobilul respectiv. Dacă, în schimb, o asemenea constatare nu există şi instanţa sesizată ajunge la concluzia că naţionalizarea a fost legală, atunci se naşte un drept la despăgubire ce reprezintă, la rândul său, un „bun” în sensul Convenţiei. Pe fond, indiferent dacă interesul protejabil este de tipul „bunului actual” sau al „speranţei legitime” şi indiferent dacă se raportează la imobil sau la despăgubiri, analiza Curţii este neschimbată: o privare de bun nu este conformă cu Convenţia decât dacă este legală, proporţională şi urmăreşte un scop legitim.
Cu alte cuvinte, fie că vorbim de nerestituirea imobilului, fie că reclamantul nu a beneficiat de despăgubiri, ineficienţa mecanismului instituit de Legea nr. 10/2001 va produce aceeaşi consecinţă - constatarea încălcării art. 1 din primul Protocol adiţional în situaţia nerestituirii bunului sau a neachitării în timp util a despăgubirii aferente bunului.
În speţă, s-a reţinut corect că imobilul litigios a fost preluat de stat fără titlu valabil.
Cum Legea nr. 112/1995 nu permitea vânzarea către chiriaşi decât a imobilelor preluate cu titlu valabil, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza acestei legi este un act lovit de nulitate absolută, statul neavând calitatea de proprietar al imobilului la data înstrăinării.
În ipoteza respingerii capătului de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, instanţa trebuie să procedeze la compararea titlului reclamantului cu titlul pârâţilor V. şi să acorde preferinţă titlului reclamantului, cu consecinţa admiterii capătului de cerere în revendicare.
Compararea celor două titluri de proprietate impune aplicarea normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, premisă impusă de altfel şi prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie .
În condiţiile în care ambele părţi deţin un „bun” în sensul Convenţiei, soluţionarea cauzei depinde în mod esenţial de modalităţile concrete pe care fiecare parte le are la dispoziţie în dreptul intern pentru obţinerea unei compensaţii efective pentru pierderea bunului său.
Or, intimatul-pârât are în prezent la dispoziţie, în dreptul intern, mijloace mult mai eficiente decât recurentul-reclamant de a obţine o despăgubire efectivă, prin intermediul acţiunii izvorâte din dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, aşa cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Noua reglementare schimbă ipoteza avută în vedere de Curtea Europeană în cauza Raicu contra României, deoarece în prezent permite chiriaşilor-cumpărători să pretindă nu numai preţul de vânzare actualizat, ci chiar valoarea de circulaţie a imobilului.
Spre deosebire de pârât, proprietarul deposedat de bun înainte de 1989, şi care a suferit o nouă privare prin vânzarea operată în temeiul Legii nr. 112/1995, nu are perspectiva unei asemenea despăgubiri, fără a mai lua în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor o perioadă atât de lungă de timp, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii.
În concluzie, nu se poate reţine că prin admiterea acţiunii în revendicare, chiriaşilor-cumpărători li s-ar crea un prejudiciu disproporţionat.
În schimb, pentru vechiul proprietar al imobilului, legea specială, în lipsa posibilităţii de restituire în natură, prevede acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, dar cum deja s-a constatat, Fondul Proprietatea nu funcţionează, ceea ce însemnă că despăgubirile sunt iluzorii şi deci reparaţia efectivă a încălcării dreptului de proprietate nu se produce.
Pe de altă parte, deşi se vorbeşte de posibilitatea transformării acţiunii în revendicare într-o acţiune personală îndreptată împotriva vânzătorului, în momentul de faţă nu se poate vorbi de o reglementare legală sau de o practică cristalizată a instanţelor interne pentru a se putea conchide că, în concret, în afară de procedura administrativă şi de acţiunea în revendicare de drept comun, ar mai exista şi o a treia cale de reparare a prejudiciului cauzat adevăratului proprietar, care să ofere o soluţie previzibilă.
Şi d ecizia în interesul legii nr. 33 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie stabileşte prevalenţa dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care aceasta nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Or, în prezent, pârâtul are la îndemână mai multe mijloace în dreptul intern pentru a obţine o reparaţie corespunzătoare valorii dreptului său de proprietate, aşa încât nu se poate susţine că, prin admiterea acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar, i s-ar aduce atingere dreptului la bun ori securităţii raporturilor juridice.
Nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu confirmă preferabilitatea titlului chiriaşilor, chiar cumpărători de bună-credinţă, faţă de cel al adevăraţilor proprietari.
Dimpotrivă, Curtea Europeană continuă să aplice şi în prezent raţionamentul potrivit căruia vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995 reprezintă o ingerinţă, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în exerciţiul dreptului de proprietate al titularului, ingerinţă care este nejustificată, chiar dacă terţii cumpărători sunt de bună-credinţă.
În ce îl priveşte pe reclamant, acesta deţine un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, întrucât imobilul litigios nu a ieşit niciodată în mod legal din patrimoniul său.
Totuşi, potrivit legii speciale interne, acesta nu ar mai putea obţine restituirea în natură în situaţia în care bunul a fost înstrăinat către un cumpărător de bună-credinţă.
În aceste condiţii, rămâne de analizat în ce măsură privarea de proprietate a reclamantului, prin înstrăinarea bunului său de către stat către chiriaş, corespunde cerinţelor primului parag. al art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv dacă această ingerinţă a statului, care este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică şi dacă există un just echilibru între cerinţele protejării unui interes general al comunităţii şi imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensaţii rezonabile şi efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.
Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene, vânzarea de către stat unor terţi de bună-credinţă a bunului altuia, chiar dacă este anterioară confirmării în instanţă a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (cauza Străin, parag. 39 şi 59).
Pe de altă parte, în jurisprudenţa mai recentă, Curtea Europeană a constatat că nici în prezent Guvernul României nu a demonstrat că sistemul de indemnizare creat prin Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să primească, conform unei proceduri şi unui calendar previzibile, o indemnizaţie în raport cu valoarea de piaţă a bunurilor de care au fost lipsiţi (cauza Bone contra României).
Curtea a considerat că, chiar dacă partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă şi/sau contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive privind acordarea de despăgubiri se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 şi, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea (Faimblat contra României). Or, Curtea a stabilit deja ca acest fond nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri (Ruxandra Ionescu contra României şi Matache şi alţii contra României).
Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire.
Curtea a conchis că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Toate aceste argumente, deduse din practica instanţei europene în domeniul restituirii imobilelor preluate în mod abuziv, justifică concluzia că reclamantul este în imposibilitate de a-şi recupera bunul. În lipsa unei despăgubiri, singura soluţie pentru a înlătura privarea de proprietate la care este supus în mod continuu este înlăturarea dispoziţiilor legii speciale interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi aplicarea directă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei instanţei europene.
Cum în prezenta cauză, reclamantul se găseşte în situaţia similară din jurisprudenţa Curţii, deoarece deţine un „bun” în sensul Convenţiei, există o ingerinţă în dreptul la respectarea bunului său, manifestată prin vânzarea de către stat a imobilului către chiriaşi, această ingerinţă a rupt echilibrul just între protecţia proprietăţii reclamantului şi cerinţele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparaţie, restituirea în natură a imobilului către reclamant fiind unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriaş.
Intimatul-pârât V.S. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Recursul este fondat, potrivit celor ce succed:
În speţă, instanţa a fost învestită la data de 18 aprilie 1997, cu o acţiune în revendicare de drept comun, având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada comunistă, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
La data de 28 octombrie 1997, reclamantul şi-a întregit acţiunea cu un capăt de cerere în constatarea nulităţii oricărui act de înstrăinare de către stat a imobilului revendicat, obiectul acestui capăt de cerere fiind precizat la data de 16 martie 1999, ca vizând contractul de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1996, încheiat de stat cu chiriaşii, în baza Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, acţiunea dedusă judecăţii este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care a avut loc la data de 14 februarie 2001, ceea ce exclude aplicarea la speţă a acestei legi.
Astfel, unul din principiile care guvernează aplicarea legii în timp este cel al neretroactivităţii legii civile noi, potrivit cu care o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc ori se nasc în practică după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare, trecute.
Acest principiu are o consacrare constituţională şi civilă, fiind prevăzut atât de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, cât şi de art. 1 C. civ.
Raportat la principiul enunţat, cât timp sesizarea instanţei a avut loc anterior intrării în vigoare a legii speciale, acţiunea dedusă judecăţii este guvernată de dispoziţiile de drept comun ale C. civ., iar nu de cele ale Legii nr. 10/2001, care nu poate fi aplicată retroactiv.
Or, instanţa de apel nu şi-a fundamentat soluţia pe legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, şi anume pe dispoziţiile C. civ., ci a făcut analiza validităţii contractului de vânzare-cumpărare atacat şi a cererii în revendicare prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ceea ce este greşit.
Incidenţa legii speciale în soluţionarea cererii în revendicare a fost reţinută de instanţa de apel prin aplicarea la speţă a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care statuează asupra rezolvării concursului dintre legea specială şi legea generală în favoarea legii speciale. Faţă de aceeaşi decizie în interesul legii, care consacră prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, Legea nr. 10/2001, şi Convenţie, instanţa de apel a analizat şi care dintre părţile litigiului are un bun în sensul art. 1 din Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform jurisprudenţei actuale a Curţii Europene, reflectată în cauza Atanasiu contra României.
Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie statuează asupra regulilor de soluţionare a acţiunilor în revendicare de drept comun având ca obiect imobile preluate de stat în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi, ca atare, ea nu este aplicabilă în cauza de faţă, care vizează o acţiune în revendicare anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Pe cale de consecinţă, în mod greşit Curtea de apel a rezolvat acţiunea în revendicare formulată de reclamant după regulile stabilite prin decizia în interesul legii nr. 33/2008.
În ce priveşte cauza Atanasiu contra României, este de observat că aceasta a avut ca premisă o acţiune în revendicare de drept comun a unui imobil preluat de stat în perioada comunistă, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că analiza din această cauză asupra noţiunii de bun în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, realizată în contextul aplicabilităţii Legii nr. 10/2001, nu putea fi avută în vedere în prezenta cauză, unde Legea nr. 10/2001 nu este incidentă.
Aşa cum s-a arătat deja, în raport de data sesizării instanţei - 18 aprilie 1997, acţiunea în revendicare dedusă judecăţii este guvernată de dispoziţiile de drept comun ale art. 480 C. civ., ceea ce obliga instanţa să o soluţioneze prin compararea titlurilor părţilor, după criteriilor create de doctrină şi jurisprudenţă în aplicarea art. 480 C. civ., sens în care curtea de apel nu a procedat.
În concluzie, reţinând că judecata pricinii nu s-a făcut cu aplicarea legii incidente, respectiv a dispoziţiilor de drept comun ale C. civ., ceea ce echivalează cu necercetarea fondului, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 312 alin. (1)-(3) şi (5) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să admită recursul reclamantului, să caseze decizia recurată şi să trimită cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul R.E. împotriva deciziei civile nr. 900A din 13 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6235/2012. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6224/2012. Civil → |
|---|
