ICCJ. Decizia nr. 6235/2012. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6235/2012
Dosar nr. 408/119/2009
Şedinţa publică din 15 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, la data de 10 iulie 2008, sub nr. 1387/119/2008, reclamanta SC I.F. SRL a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Târgu Secuiesc, prin Primar, şi Prefectul judeţului Covasna, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea tuturor dispoziţiilor emise de primar prin care, în mod nelegal, s-a restituit către fostul proprietar o parte din suprafaţa de teren aferentă Complexului Băile F.
Prin sentinţa civilă nr. 1585 din 04 noiembrie 2008, Tribunalul Covasna a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a respins acţiunea pentru acest motiv, reţinând că reclamanta este un terţ faţă de raportul juridic de retrocedate în baza Legii nr. 10/2001 şi, ca atare, ea nu are calitatea de a ataca dispoziţiile emise în procedura acestei legi.
Prin decizia civilă nr. 18/Ap din 17 februarie 2009, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei sus-menţionate, pe care a desfiinţat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, sens în care a reţinut că reclamanta are calitate procesuală activă în acţiunea în nulitate de drept comun cu care a învestit instanţa.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, secţia civilă, sub nr. 408/119/2009.
Reclamanta şi-a completat şi precizat acţiunea, arătând că renunţă la judecată în contradictoriu cu pârâtul Prefectul judeţului Covasna şi că înţelege să cheme în judecată pe pârâţii Municipiul Târgu Secuiesc prin Primar, N.E., S.E.E., T.E.P., N.G. şi N.F.J., pentru ca în contradictoriu cu aceştia să se constate nulitatea dispoziţiilor din 12 iunie 2008 şi din 19 iulie 2007 emise de Primarul municipiului Târgu Secuiesc, prin care s-au restituit suprafeţele de teren de 28.767 m.p. şi respectiv 12.290 m.p., pe care este amplasat Complexul Balnear F.
Prin sentinţa civilă nr. 1441 din 04 noiembrie 2010, Tribunalul Covasna, secţia civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea aşa cum a fost completată şi precizată, pentru următoarele considerente:
Dispoziţiile atacate, din 19 iulie 2007 şi din 12 iunie 2008, au fost emise de Primarul municipiului Târgu Secuiesc pentru soluţionarea unor notificări depuse în baza Legii nr. 10/2001.
Prin dispoziţia din 19 iulie 2007 s-a restituit în natură lui N.L.D. (autorul pârâţilor N.E. şi S.E.E.), T.E.P., N.G. şi N.F.J. imobilul înscris în C.F. nr. A cu nr. top. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 şi 9, reprezentând teren în suprafaţă de 12.290 m.p., situat în municipiul Târgu Secuiesc, judeţ Covasna. Prin dispoziţia din 12 iunie 2008 s-a stabilit ca, în favoarea aceloraşi persoane îndreptăţite, în locul terenului imposibil de restituit în natură, să se acorde în compensare, ca măsură reparatorie, terenul înscris în C.F. nr. B cu nr. top. 10, 11, 12 şi C.F. nr. C cu nr. top. 13, 14, precum şi nr. top. 15, în suprafaţă totală de 28.767 m.p.
Este adevărat că prin decizia nr. 356/R din 23 septembrie 2004 a Curţii de Apel Braşov s-a stabilit că spaţiul comercial şi de prestări servicii Complexul Balnear F. cade sub incidenţa art. 16 din Legea nr. 550/2002, impunându-se obligaţia stabilirii preţului minim de vânzare potrivit art. 8 din aceeaşi lege, numai că această hotărâre judecătorească nu a fost pronunţată în contradictoriu cu persoanele îndreptăţite N.L.D., T.E.P., N.G. şi N.F.J., care notificaseră acel imobil cu destinaţia de complex balnear încă din anii 2001 şi 2002. Prin urmare, această hotărâre judecătorească nu le este opozabilă pârâţilor persoane fizice din prezentul proces.
În fapt, prin dispoziţia din 19 iulie 2007 s-a restituit în natură, adică pe vechiul amplasament, un teren de 12.290 m.p., care, potrivit planului de situaţie întocmit de expert M.E., corespunde nr. top. 1, 2, 3, 4, 5, 6/1, în timp ce suprafaţa de teren acordată în compensare prin dispoziţia din 12 iunie 2008 se referă la terenul de 28.767 m.p., care corespunde pe acelaşi plan de situaţie nr. top. 12/1, 11, 10, 12/2, 15/2, 6/2 şi 7/1.
Această suprafaţă de teren a fost acordată prin compensare deoarece deşi autorii pârâţilor, N.F. şi N.L.D., au avut în proprietate şi nr. top. 8 – arătură de 7.208 m.p. (din care s-a restituit doar nr. top. 8/1 prin dispoziţia din 12 iunie 2008), respectiv nr. top. 9 – arătură de 6.906 m.p. şi nr. top. 4 - arătură de 19.014 m.p., aşa cum s-a reţinut prin dispoziţia din 12 iunie 2008, vechile amplasamente ale acestor terenuri, vecine cu cele acordate prin compensare, nu au mai putut fi restituite, ele formând obiectul unor reconstituiri a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.
Potrivit expertizei topo, din terenul de 12.900 m.p. restituit prin dispoziţia din 19 iulie 2007, suprafaţa de 5.201 m.p. este ocupată de construcţii, căi de acces, bazin şi parcare auto, iar restul suprafeţei de 7.089 m.p. este amenajată ca spaţii verzi (parc) şi zonă pentru echitaţie, iar dacă se are în vedere şi zona necesară utilizării construcţiilor, atunci această zonă plus construcţiile efective au nevoie de o suprafaţă de teren de 6.743 m.p.
În ceea ce priveşte terenul de 28.767 m.p. acordat în compensare prin dispoziţia din 12 iunie 2008, construcţiile, căile de comunicaţie şi celelalte amenajări aflate pe acest teren ocupă suprafaţa de 4.525 m.p., iar restul terenului de 24.242 m.p. este amenajat ca zonă verde.
Pe terenul restituit prin dispoziţia din 19 iulie 2007, foştii proprietari au deţinut numai construcţia „casă de baie”, celelalte construcţii aflate în prezent pe acest teren fiind edificate de Statul Român. De asemenea, tot Statul Român a ridicat şi construcţiile edificate pe terenul acordat în compensare prin dispoziţia din 12 iunie 2008, la momentul naţionalizării terenurile ce fac obiectul acestei ultime dispoziţii fiind înscrise în cartea funciară cu destinaţia de „arătură”.
Cu toate acestea, nu se poate constata nulitatea parţială a celor două dispoziţii, pornind de la soluţia clasică a C. civ. român, aceea că bunul principal este terenul, iar bunul accesoriu este construcţia, soluţie care se traduce în adagiul „superficies solo cedit” – proprietarul terenului devine proprietarul construcţiei şi nu invers, aşa cum a prevăzut legiuitorul prin art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 când a stabilit că „în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”.
Soluţia legiuitorului din 2001 nu doar că încalcă concepţia tradiţională a dreptului civil român referitor la relaţia bun principal (teren) – bun accesoriu (construcţie), dar vine să creeze o adevărată privare de proprietate, care contravine prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme această privare este combinată cu absenţa unei indemnizaţii la valoarea reală a terenului ocupat de noile construcţii. Aceasta deoarece despăgubirile băneşti nu se mai plătesc, ci doar se acordă acţiuni la Fondul Proprietatea, fond care nu este funcţional, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin decizia civilă nr. 62/Ap din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelurile declarate de reclamantă şi de pârâtul Municipiul Târgu Secuiesc, prin Primar, împotriva sentinţei sus-menţionate.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe care se întemeiază acţiunea reclamantei, stabileşte principiul că nu se restituie terenurile pe care se află construcţii noi, edificate în baza unor autorizaţii legale, iar art. 10 alin. (3) reglementează cazuri particulare, care se referă la restituirea în natură a terenurilor pe care se află construcţii neautorizate, edificate chiar şi după data de 01 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demolabile.
Interpretarea coroborată, directă sau per a contrario, a celor două texte de lege conduce la concluzia că se restituie în natură terenurile pe care se află construcţii ridicate fără autorizaţie legală înainte sau după 01 ianuarie 1990. În acelaşi sens sunt şi reglementările din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
În speţă, imobilul teren a fost atribuit pârâţilor pentru că nu există nicio construcţie legal autorizată. Susţinerea reclamantei în sensul că nu era necesară existenţa unei autorizaţii de construire este contrazisă de către Decretul nr. 144/1958, care la art. 1-7 arată că orice lucrare de construcţie din orice zonă se poate realiza numai după îndeplinirea obligaţiei de obţinere a autorizaţiei prealabile de construire, fiind interzisă începerea finanţării până ce nu este eliberată autorizaţia.
Înscrisurile depuse în probaţiune vizează aspectul financiar şi tehnic a unor construcţii, acte prealabile şi necesare emiterii autorizaţiei, dar nu s-a ajuns la faza emiterii acestui act care rezultă din contextul legii menţionate.
Regimul juridic al construcţiilor noi neautorizate nefiind stabilit de Legea nr. 10/2001, pentru acestea rămân aplicabile normele dreptului comun în materia accesiunii imobiliare artificiale, care implică plata de despăgubiri către cei în detrimentul cărora operează, potrivit principiului că nimeni nu se poate îmbogăţi în dauna altei persoane. Astfel, dreptul la despăgubiri al constructorului poate fi stabilit, în condiţiile art. 492 şi art. 494 C. civ., pe calea unei acţiuni întemeiate pe prevederile acestor texte şi nu în cadrul procedurii stabilite de legea specială.
Din moment ce existenţa autorizaţiei de construcţie constituie elementul determinant ce se răsfrânge asupra situaţiei juridice a fondului imobiliar, iar dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu au fost încălcate prin cele două dispoziţii emise de primar, înseamnă că însăşi respectarea prevederii legale cu caracter imperativ nu reprezintă o cauză de nulitate absolută.
Norma juridică inclusă în art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a fost adoptată în contextul reglementărilor art. 1 alin. (1) din primul Protocol adiţional la Convenţie, prin raportare la dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol, care recunosc dreptul statelor de a adopta reglementările pe care le consideră necesare pentru a proteja folosinţa bunurilor proprietatea cetăţenilor lor.
Restituirea terenului pe vechiul amplasament şi acordarea în compensare a unui teren echivalent constituie o obligaţie a entităţii deţinătoare, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 10 şi art. 26 alin. (1), dispoziţii care intră în marja de apreciere a statului cu privire la adoptarea legii de reparaţie şi a condiţiilor în care această reparaţie se poate realiza.
Alegerea unei soluţii nefavorabile pentru apelanta-reclamantă este irelevantă din punct de vedere juridic, în raport cu calitatea de terţ pe care o are faţă de adevăraţii proprietari şi în condiţiile sistării procedurii de vânzare a construcţiilor aflate pe terenul atribuit pârâţilor.
Prin păstrarea imobilului în mâinile unui terţ, căruia i s-a recunoscut printr-o hotărâre un posibil drept de cumpărare pentru scopuri comerciale, s-ar înlătura efectele unor decizii emise legal şi de reîntoarcere la situaţia anterioară creată prin preluarea abuzivă de către regimul comunist.
Hotărârea judecătorească prin care s-a recunoscut dreptul apelantei de a cumpăra complexul, în condiţiile Legii nr. 550/2002, nu modifică ordinea juridică în sensul că ar fi opozabilă tuturor, pentru că în lipsa stabilirii unui drept real de proprietate produce efecte numai faţă de părţile care s-au judecat în acel litigiu.
Aspectele referitoare la modul de funcţionare a Fondului Proprietatea, în sensul întârzierii cu care ar putea interveni respectarea dreptului de proprietate în condiţiile aplicării O.U.G. nr. 62/2010, nu prezintă relevanţă în cadrul procesual al litigiului de faţă, însă toate argumentele reţinute de instanţa fondului evidenţiază de fapt problema executării obligaţiei impusă prin decizia emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001, precum şi împrejurarea că pârâţii sunt singurii care au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în timp ce statul şi societatea reclamantă nu au un drept real de protejat, ci doar un scop comercial.
Potrivit deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată în apel, legea specială este aplicabilă cu prioritate faţă de norma generală, potrivit principiului „speciala generalibus derogat”. Această decizie nu este obligatorie în speţă în privinţa raţionamentului pe care îl conţine, deoarece se referă la conflictul dintre legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi dreptul comun.
Pe de altă parte, nu se aduce nicio atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, pentru că apelanta-reclamantă nu se poate prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, ci de un drept de folosinţă a construcţiilor.
Acordarea în compensaţie a unui teren situat în imediata apropriere a terenului preluat abuziv şi nerestituibil datorită acordării greşite a acestuia unor terţe persoane în baza Legii fondului funciar, este o măsură legală, conformă dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în condiţiile edificării unor construcţii fără autorizaţie de construire, element determinant ce se răsfrânge asupra situaţiei juridice a întregului fond imobiliar.
Decizia Curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă şi pârâtul Municipiul Târgu Secuiesc, prin Primar.
I. Recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici:
1. Soluţia instanţei de apel nu este în acord cu regimul juridic al construcţiilor edificate de unitatea administrativ-teritorială Municipiul Târgu Secuiesc pe terenul restituit pârâţilor, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Pârâţii nu au invocat în apărare, prealabil acordării cuvântului pe fond, lipsa autorizaţiei de construire şi nici instanţa de judecată nu a pus în discuţia părţilor o astfel de chestiune, deşi în raport de dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., constatând că odată cu dezbaterea pricinii a fost invocat un regim juridic diferit de cel invocat în acţiune cu privire la construcţiile existente pe terenul în litigiu, instanţa trebuia să pună în dezbaterea părţilor această împrejurare hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii; mai mult, în virtutea rolului activ, instanţa trebuia să pună în discuţia părţilor, din oficiu, necesitatea administrării altor probe pe aspectul în discuţie.
Din înscrisurile anexate prezentului recurs rezultă că întregul complex balnear realizat pe terenul ce a format obiect al restituirii/compensării, ca reparaţie acordată pârâţilor persoane fizice, moştenitori ai foştilor proprietari, s-a executat în baza unor autorizaţii de construire, emise pe etape de construcţii, în perioade diferite, astfel:
- autorizaţia pentru executare lucrări din 10 septembrie 1974 emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular Judeţean Covasna, pentru realizarea studiului geotehnic în vederea executării Complexului Balnear F.;
- autorizaţia pentru executare lucrări din 17 iunie 1975 emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular Judeţean Covasna, pentru executarea lucrărilor de dezvoltare a Băii F., aviz tehnic din 16 iunie 1975, proiectul din 1974 ce a stat la baza emiterii autorizaţiei;
- autorizaţia pentru executare lucrări din 29 noiembrie 1983 emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular Judeţean Covasna, pentru autorizarea executării lucrărilor de realizare a spaţiilor de cazare cu parter de deservire;
- memoriu tehnic întocmit în cadrul proiectului din 1983, ce a stat la baza emiterii acestei autorizaţii.
Aşadar, regimul juridic al construcţiilor şi existenţa autorizaţiilor de construcţie, legal emise, atrăgeau incidenţa în speţă a dispoziţiilor cu caracter special invocate în acţiune - art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, norme speciale, cu caracter imperativ, aplicabile cu prioritate faţă de dispoziţiile cu caracter comun, cuprinse în art. 492 şi art. 494 C. civ.
2. In stanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 10 şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, atunci când a reţinut că măsura compensării cu terenurile acordate în echivalent persoanelor îndreptăţite constituia o obligaţie a unităţii deţinătoare (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Existenţa autorizaţiilor de construire şi, deci, edificarea legală a construcţiilor exclud terenul de la restituirea în natură, prin aplicarea normei imperative cuprinsă în art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Acelaşi raţionament trebuie urmat şi cu privire la compensare, ca măsură reparatorie în echivalent, în sensul că nu poate fi acordat în compensare un teren pe care sunt edificate în mod legal construcţii.
Or, suprafaţa de teren pentru care s-a solicitat a se constata nulitatea deciziilor de restituire este afectată de clădirea cu destinaţia hotel, restaurant şi anexe (parcarea hotelului, ştrandurile cu apă termală, terenul de tenis, terenul de agrement, terenul de joacă pentru copii ş.a.), cu alte cuvinte de amenajări absolut necesare pentru funcţionarea şi exploatarea acestui complex, în destinaţia stabilită prin autorizaţiile legal emise la data execuţiei şi constatată irevocabil prin decizia civilă nr. 672/R/C/2004 a Curţii de Apel Braşov, care a stabilit cu putere de lucru judecat că acest imobil intră sub incidenţa Legii nr. 550/2002, fiind un spaţiu comercial edificat din fondurile unităţii administrativ-teritoriale.
3. În mod greşit instanţa de apel a reţinut că, în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, pârâţii sunt singurii ce deţin un bun în sensul acestor reglementări (art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.).
Faţă de existenţa autorizaţiilor de construire, nu se poate reţine că doar pârâţii sunt deţinătorii unui bun.
Unitatea administrativ-teritorială Municipiul Târgu Secuiesc este, la rândul său, titulara dreptului de proprietate asupra clădirilor edificate, în mod legal, pe terenul în litigiu, dreptul său de proprietate fiind înscris în evidentele de publicitate imobiliară.
Cum art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabileşte că în cazul terenurilor ocupate de construcţii autorizate restituirea nu este posibilă şi cum aceste dispoziţii cu caracter special se aplică prioritar faţă de prevederile de drept comun privitoare la accesiunea imobiliară, municipiul Târgu Secuiesc este proprietarul Complexului balnear Târgu Secuiesc şi, deci, deţinător al unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că restituirea/compensarea cu terenul afectat de clădirile legal edificate nu poate să opereze în detrimentul proprietarului construcţiilor, al cărui drept trebuie să fie deopotrivă protejat.
În fapt, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu reprezintă altceva decât o aplicare a alin. (2) al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, realizând prin reglementarea ce o cuprinde un just echilibru între imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului - înţelese, în materia dreptului la respectarea proprietăţii, sub forma unei compensări rezonabile, proporţionale a deposedării - şi dreptul de proprietate al unităţilor deţinătoare care au edificat construcţii noi pe terenuri similare celui în speţă.
4. Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1 alin. (2) din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care recunosc dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general, precum şi prevederile cu caracter special ale legilor ce reglementează domeniul public şi administrarea acestuia (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Terenul în litigiu este grevat de izvoare de apă termală ce deservesc complexul balnear, astfel că Primarul municipiului Târgu Secuiesc nu putea să dispună asupra terenului afectat acestor amenajări, ele aflându-se în domeniul public al statului şi în administrarea Societăţii Naţionale a Apelor Minerale SA.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.
Or, instanţa de apel a ignorat situaţia juridică a terenului şi amenajărilor subterane existente şi nu a analizat dacă şi în ce măsură Municipiul Târgu Secuiesc este deţinător al acestor amenajări, dacă ele sunt de interes general şi dacă restituirea imobilului este posibilă, în raport nu numai de art. 10 din Legea nr. 10/2001, ci şi în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Protocolul la Convenţie şi dispoziţiile cu caracter special ale legilor ce reglementează domeniul public şi administrarea acestuia.
II. Recurentul-pârât Municipiul Târgu Secuiesc, prin Primar, a formulat următoarele critici:
1. Din analiza art. 10 al Legii nr. 10/2001 rezultă că nu se pot restitui în natură terenurile ocupate de construcţii noi, edificate înainte de 01 ianuarie 1990.
Alin. (3) al art. 10 prevede clar că „Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 01 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile”.
În speţă, construcţiile constând în centrul de tratament care cuprinde hotel, mofetă, restaurant, etc., au fost edificate înainte de 1990, aşa încât chiar de nu ar fi autorizate, terenul pe care ele sunt amplasate nu putea fi restituit.
Oricum, la dosarul de fond se regăsesc dovezi privind autorizarea edificării acestor construcţii noi, ce nu se regăseau la data naţionalizării.
2. Prin hotărârile pronunţate în cauză se încalcă însăşi esenţa şi sensul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului şi ale deciziei în interesul legii nr. 33/2008, conform cărora principiul restituirii în natură trebuie să nu aducă atingere principiului securităţii raporturilor juridice şi drepturilor terţilor, în speţă ale reclamantei şi cetăţenilor municipiului Târgu Mureş, care beneficiază de serviciile unei baze de tratament unice la nivel naţional.
Astfel, prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, făcându-se aplicarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate împotriva României, s-a arătat că „este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale statului să nu creeze noi neajunsuri disproporţionate” şi că trebuie „să nu se aducă atingere dreptului de proprietate, de asemenea, ocrotit, al unor terţi şi securităţii raporturilor juridice”.
3. Principiul accesiunii imobiliare, invocat de instanţele inferioare, nu are aplicabilitate în speţă, întrucât este vorba de construcţii noi edificate total, de utilităţi publice şi de spatii verzi ce reprezintă excepţia de la reconstituire, astfel că instanţele trebuiau să verifice dacă exista o interdicţie de restituire aplicabilă la speţă, interdicţie care rezulta nu numai din situaţia juridică a imobilelor, dar şi din situaţia de fapt constând în edificarea unei baze de tratament cu utilităţi publice: lumină, gaze, apă, canalizare, izvoare termale şi canalizare adiacentă absorbţiei acestora în baza de tratament, etc.
Prin soluţiile pronunţate în cauză se realizează şi o îmbogăţire fără justă cauză a pârâţilor, care devin beneficiarii şi proprietarii unei baze de tratament construită inclusiv pe terenuri pe care nu au avut niciodată vreun drept (acordându-se în compensare terenurile de sub baza de tratament). În acest fel, pârâţii vor beneficia de toate utilităţile publice, de toate construcţiile noi şi de toate beneficiile realizate ca urmare a edificării acestora, deşi autorii lor nu au avut niciodată vreun drept asupra terenurilor şi nu au deţinut niciodată Baza de tratament F.
Intimaţii-pârâţi persoane fizice nu au depus întâmpinare.
Pentru verificarea incidenţei în speţă a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, recurenta-reclamantă a solicitat şi instanţa a încuviinţat, în baza art. 305 C. proc. civ., proba cu înscrisuri, sens în care au fost depuse la dosar: autorizaţia pentru executare lucrări din 10 septembrie 1974 emisă de Comitet Executiv al Consiliului Popular Judeţean Covasna şi cererea care a stat la baza emiterii acestei autorizaţii; memoriul tehnic la proiectul din 1974 faza F.U. Dezv. Băile F. Tg. Secuiesc; memoriul de organizare a lucrărilor şi devizul general aferente proiectului din 1974; autorizaţia pentru executare lucrări din 17 iunie 1975 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular Judeţean Covasna şi cererea care a stat la baza emiterii acestei autorizaţii; avizul tehnic din 16 iunie 1975 asupra lucrării „Dezvoltarea Băii F. din oraşul Târgu Secuiesc” şi adresa de înaintare a acestui aviz către Consiliul Popular al oraşului Târgu Secuiesc; extras C.F. nr. A din 14 iunie 1975; proiectul din 1974, memoriul general şi fişa de respectare a avizelor aferente acestui proiect; autorizaţia pentru executare lucrări din 29 noiembrie 1983 emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular Judeţean Covasna; copie extras C.F. nr. A din 30 noiembrie 1983; memoriul general la proiectul din 1983.
Recursurile sunt fondate şi vor fi admise, în sensul celor ce se vor arăta în continuare:
În speţă, în raport de învestirea instanţei cu o acţiune în nulitatea unor dispoziţii de restituire emise în baza Legii nr. 10/2001, trebuie verificată legalitatea dispoziţiilor atacate din perspectiva normelor legale în baza cărora au fost emise, şi anume a normelor Legii nr. 10/2001.
Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată de recurentul-pârât, statuează asupra regulilor de soluţionare a acţiunilor în revendicare de drept comun având ca obiect imobile preluate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Ca atare, această decizie nu este aplicabilă în cauza de faţă, ce nu vizează o acţiune în revendicare, ci o acţiune în nulitatea a două dispoziţii emise în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001.
Aşa cum s-a arătat deja, acţiunea în nulitate dedusă judecăţii implică verificarea legalităţii dispoziţiilor atacate prin raportare la normele Legii nr. 10/2001, în baza cărora au fost emise.
În esenţă, recurenţii au invocat că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că dispoziţiile atacate au fost emise cu respectarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece construcţiile noi existente pe suprafeţele de teren restituite prin dispoziţiile atacate au fost edificate fără autorizaţie de construire.
Ambii recurenţi susţin că edificiile noi ce ocupă terenurile în litigiu sunt autorizate şi că, prin urmare, decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În plus, recurentul-pârât susţine că, fiind vorba despre terenuri ocupate de construcţii noi, edificate înainte de anul 1990, restituirea lor nu era posibilă chiar dacă construcţiile nu ar fi fost autorizate, sens în care a invocat prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „ În cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, (…) măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”, iar potrivit art. 10 alin. (3) din aceeaşi lege, „Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 01 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile”.
Interpretarea per a contrario a art. 10 alin. (2), coroborată cu art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu duce la concluzia că terenurile pe care au fost edificate construcţii fără autorizaţie înainte de 01 ianuarie 1990 nu se restituie în natură, cum greşit pretinde recurentul-pârât.
În realitate, art. 10 alin. (2) din lege stabileşte principiul că nu se restituie terenurile pe care se află construcţii noi, edificate în baza unor autorizaţii legale, iar art. 10 alin. (3) reglementează cazuri particulare, care se referă la restituirea în natură a terenurilor pe care se află construcţii neautorizate, edificate chiar şi după data de 01 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile.
Că interpretarea coroborată, directă sau per a contrario, a celor două texte de lege trebuie făcută în sensul că se restituie în natură terenurile pe care se află construcţii ridicate fără autorizaţie legală înainte sau după 01 ianuarie 1990 o dovedesc şi reglementările din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2005.
Astfel, pct. 10.4 din Normele metodologice prevede că dispoziţia din art. 10 alin. (3) din lege instituie obligativitatea restituirii în natură a terenurilor, în ipoteza în care pe acestea se află edificate ilegal fie construcţii, indiferent de destinaţia acestora, fie construcţii uşoare sau demontabile, fără a distinge după cum acestea au fost edificate înainte sau după 01 ianuarie 1990.
În concluzie, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 înlătură posibilitatea restituirii în natură a terenurilor pe care s-au edificat, după preluare, înainte sau după data de 01 ianuarie 1990, construcţii cu respectarea legii referitor la obţinerea autorizaţiei de construire.
În speţă, ca situaţie de fapt, stabilită pe bază de probe de prima instanţă şi menţinută de instanţa de apel, s-a reţinut că terenul în suprafaţă de 12.290 m.p., restituit în natură pârâţilor persoane fizice prin dispoziţia din 19 iulie 2007, este situat în incinta Complexului Balnear F., fiind ocupat de construcţii şi alte amenajări (căi de acces, bazin, parcare auto, parc, zonă pentru echitaţie) ale acestui complex, edificate de Statul Român după preluare.
Raportat la această situaţie de fapt şi la prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în verificarea legalităţii dispoziţiei de restituire în natură interesa dacă, construcţiile noi ce ocupă terenul foştilor proprietari au fost edificate în baza autorizaţiei de construire.
Instanţa de apel a confirmat soluţia fondului de respingere a acţiunii în nulitatea dispoziţiei din 19 iulie 2007, cu motivarea că construcţiile noi ce ocupă terenul restituit în natură foştilor proprietari nu sunt autorizate, fără însă ca pentru lămurirea acestei chestiuni esenţiale în dezlegarea cauzei să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru aflarea adevărului în cauză, aşa cum impun dispoziţiile imperative ale art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
În exercitarea rolului activ consacrat de dispoziţiile evocate, instanţa este obligată să dispună ca părţile să completeze probele dacă cele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, putând, de asemenea, să pună în discuţia părţilor, din oficiu, necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc, ceea ce, în speţă, nu s-a întâmplat.
Astfel, la dosarul de fond, se regăsesc proiectul din 1983 pentru lucrarea „Spaţii de cazare cu parter şi deservire Târgu Secuiesc”, memoriul tehnic pentru acest proiect de execuţie, avizul amplasamentului lucrării, proiectul din 1974 „Bază de tratament Băile F. Târgu Secuiesc”, avizul şi memoriul tehnic pentru acest proiect.
Faţă de aceste documente, care dovedeau parcurgerea etapei prealabile emiterii autorizaţiei de construire pentru construcţiile care afectează terenul în litigiu, instanţa trebuia să pună în discuţia părţilor necesitatea suplimentării probatoriului şi să ordone administrarea altor dovezi, pentru a se stabili cu certitudine dacă s-au emis sau nu autorizaţiile de construire cerute de lege.
Neprocedând în acest mod, instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt pe un aspect esenţial al cauzei, acela dacă, construcţiile noi de pe terenul restituit în natură foştilor proprietari au fost sau nu autorizate.
Pe aspectul în discuţie, au fost produse înscrisuri noi în recurs, însă evaluarea lor de către instanţa de recurs nu este posibilă, faţă de structura acestei căi extraordinare de atac, incompatibilă cu verificări de fapt.
Cum potrivit art. 314 C. proc. civ., în absenţa unei complete stabiliri a situaţiei de fapt, Înalta Curte nu poate verifica aplicarea în cauză a prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se impune admiterea căii de atac exercitate de reclamantă şi de pârâtul Municipiul Târgu Secuiesc, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru o completă stabilire a situaţiei de fapt în legătură cu caracterul autorizat/neautorizat al construcţiilor noi, edificate după preluare pe terenul restituit în natură prin dispoziţia din 19 iulie 2007.
Cât priveşte cealaltă dispoziţie atacată în cauză, respectiv dispoziţia din 12 iunie 2008, prin aceasta li s-au acordat foştilor proprietari, pentru terenul ce le-a fost preluat abuziv de stat, imposibil de restituit în natură, măsuri reparatorii prin echivalent sub forma compensării cu o suprafaţă de teren de 28.767 m.p.
Terenul acordat în compensare face parte din Complexul Balnear F., fiind ocupat de construcţiile, căile de acces şi alte amenajări ale acestui complex balnear realizat de Statul Român, conform situaţiei de fapt stabilită la fond şi menţinută în apel.
Raportat la această situaţie de fapt, în mod nelegal Curtea de apel a apreciat că terenul acordat în compensare putea face obiectul acestei forme de reparaţie prin echivalent.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”, iar potrivit art. 1 alin. (5) din aceeaşi lege, „Primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare”.
Tot astfel, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.”
Rezultă că, atribuirea în compensare a altor bunuri, ca formă de reparaţie prin echivalent, este obligatorie pentru unitatea deţinătoare, în cazul în care există bunuri disponibile, susceptibile de atribuire către cel interesat şi acceptate de acesta. Reparaţia în echivalent sub forma despăgubirilor acordate în condiţiile legii speciale de stabilire şi acordare a acestora, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005, este subsidiară atribuirii de bunuri sau servicii în compensare, urmând a fi dispusă numai atunci când măsura compensării nu este posibilă, deoarece nu există bunuri disponibile sau nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Deşi Legea nr. 10/2001 şi Normele metodologice de aplicare a acesteia nu definesc sintagma „bunuri disponibile”, este neîndoielnic că un teren care nu este liber în sensul legii nu reprezintă un bun disponibil, care să poată fi acordat în compensare.
Astfel, potrivit art. 10 din lege, terenurile ocupate de construcţii sau afectate servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale nu pot fi restituite nici când au aparţinut persoanelor îndreptăţite, aşa încât cu atât mai mult nu s-ar putea oferi în compensare, ca măsură reparatorie în echivalent, asemenea terenuri.
Spre deosebire de restituirea în natură, care se poate dispune pentru terenurile ocupate de construcţii noi, neautorizate, acordarea în compensare a unui teren ocupat de construcţii nu este posibilă, indiferent de caracterul autorizat/neautorizat al construcţiilor.
Restituirea în natură vizează terenul ce a aparţinut persoanelor îndreptăţite, pe când în obiectul compensării intră bunuri ce nu au aparţinut persoanelor îndreptăţite, aşa încât, în cazul compensării, nu mai subzistă raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut posibilitatea de restituire în natură a terenurilor ocupate de construcţii noi, neautorizate, aceea că terenul este chiar cel care a aparţinut persoanei îndreptăţite. Persoanele îndreptăţite nu se pot prevala de caracterul nelegal al edificării unor construcţii pe un teren ce nu le-a aparţinut niciodată şi, de aceea, forma de reparaţie în echivalent sub forma compensării nu poate fi justificată de caracterul neautorizat al construcţiilor edificate pe terenul acordat în compensare, cum eronat a apreciat instanţa de apel.
Întrucât terenul în suprafaţă de 28.767 m.p., atribuit în compensare pârâţilor persoane fizice prin dispoziţia din 12 iunie 2008 a Primarului municipiului Târgu Secuiesc, face parte din Complexul Balnear F., fiind ocupat de construcţiile, căile de acces şi alte amenajări ale acestui complex balnear realizat de Statul Român, este evident că acest teren nu este liber şi, pe cale de consecinţă, nu putea face obiectul măsurii compensării, nefiind un bun disponibil în sensul Legii nr. 10/2001.
Într-o atare situaţie, forma de reparaţie în echivalent ce putea fi acordată persoanelor îndreptăţite, pentru terenul imposibil de restituit în natură, era cea a despăgubirilor în condiţiile legii speciale de stabilire şi acordare a acestora, respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005, sens în care sunt prevederilor legale incidente în materie – art. 1 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere considerentele prezentate, în baza art. 312 alin. (1)-(3) şi (5) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 314 acelaşi Cod, Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru o completă lămurire a situaţiei de fapt pe aspectul caracterului autorizat/neautorizat al construcţiilor noi, edificate după preluare pe terenul restituit în natură prin dispoziţia din 19 iulie 2007, pe baza probelor administrate, inclusiv a înscrisurilor noi depuse în recurs şi, dacă va fi cazul, pe bază de probe suplimentare, ordonate chiar din oficiu.
În funcţie de rezultatul acestor verificări de fapt, instanţa de trimitere va aprecia asupra legalităţii măsurii de restituire în natură şi, implicit, a legalităţii dispoziţiei din 19 iulie 2007, raportat la prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care exceptează de la restituirea în natură suprafeţele de teren ocupate de construcţii noi, autorizate, edificate după preluare. De asemenea, instanţa de trimitere va stabili, pe baza probelor administrate, inclusiv, dacă este cazul, prin suplimentarea probatoriului, dacă din terenul restituit în natură, după excluderea suprafeţei ocupate de construcţii noi, autorizate şi a celei aferente bunei utilizări a acestor construcţii, rămâne vreo suprafaţă care să poată fi socotită liberă în funcţie de afectaţiunea sa concretă, respectiv care să nu fie utilă pentru buna funcţionare a Complexului Balnear F., în caz contrar urmând a se dispune asupra reparaţiei prin echivalent, sub forma propunerii de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (Titlul VII din Legea nr. 247/2005), conform art. 1 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, în rejudecare, se va avea în vedere dezlegarea dată prin prezenta decizie cu privire la caracterul nelegal al măsurii compensării dispuse prin dispoziţia din 12 iunie 2008, urmând ca instanţa de trimitere să dispună în consecinţă, inclusiv asupra formei de reparaţie prin echivalent cuvenită persoanelor îndreptăţite, conform art. 1 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanta SC I.F. SRL şi pârâtul Municipiul Târgu Secuiesc, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 62/Ap din 13 aprilie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6272/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6231/2012. Civil → |
|---|
