ICCJ. Decizia nr. 6236/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6236/2012
Dosar nr. 3479/62/2010
Şedinţa publică din 15 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29 aprilie 2009, reclamanţii L.A. şi L.S. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Braşov, reprezentat legal de Primar, solicitând instanţei ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunţe o sentinţă prin care să constate că după defuncta L.E.E., născută K., moştenitorii legali sunt ei, în calitate de fii, să constate că titlul cu care Statul Român şi-a întabulat dreptul de proprietate în C.F. nr. 25669 Braşov, sub nr. top. a/5/1/3/2 - a/b/1/3/2, privind apartamentul nr. 2 din imobilul situat în Braşov, str. M., este nul absolut şi, pe cale de consecinţă, să îl oblige pe pârâtul Statul Român să îi despăgubească cu valoarea acestui apartament, care nu mai poate fi restituit în natură, întrucât a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel cum această valoare a fost stabilită prin raportul de evaluare, ce a fost întocmit de expertul P.N. şi să îi oblige pe pârâţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
Prin Sentinţa civilă nr. 353/S/2010 Tribunalul Braşov a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii L.A. şi L.S. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Braşov şi, în consecinţă, a constatat că reclamanţii sunt moştenitori după defuncta L.E.E., în cote egale.
A constatat că titlul cu care Statul român şi-a întabulat dreptul de proprietate în CF 25669 Braşov, sub nr. top a/5/1/3/2 - a/b/1/3/2 privind apartamentul nr. 2 din imobilul situat în Braşov, str. M., nu este valabil.
A obligat pe pârâtul Statul Român să plătească reclamanţilor suma de 445.107 RON cu titlu de despăgubiri pentru imobilul mai sus identificat.
A obligat pe pârâtul Statul Român să plătească reclamanţilor suma de 6719,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 230/2009 a fost respinsă cererea de chemare în judecată, în condiţiile în care după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicarea imobilelor preluate fără titlu, formulată pe calea dreptului comun (art. 480 - 481 C. civ.; art. 6 din Legea nr. 213/1998) nu poate fi primită, câtă vreme reclamanţii nu au recurs la procedura prealabilă obligatorie instituită de acest act normativ.
Prin Decizia nr. 4/Ap/2010 a Curţii de Apel Braşov a fost admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi L.A. şi L.S. împotriva Sentinţei civile nr. 230/2009 a Tribunalului Braşov, a fost desfiinţată această sentinţă şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru motivul că prima instanţă nu a analizat fondul pretenţiilor reclamanţilor privind valabilitatea titlului Statului Român.
În rejudecare s-a invocat excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Braşov, faţă de valoarea imobilului stabilită prin raportul de expertiză.
Prin încheierea de şedinţă din 14 decembrie 2010 instanţa a respins excepţia de necompetenţă, reţinând incidenţa prevederilor art. 181 C. proc. civ.
Analizând cererea de chemare în judecată, raportat la actele şi lucrările dosarului şi indicaţiile instanţei de control judiciar, instanţa a reţinut următoarele:
Reclamanţii L.A. şi L.S. sunt moştenitori ai defunctei L.E.E., născută K., calitate ce rezultă din certificatele de moştenitor 53 VI 168/97 şi 5 VI 0639/08.
Antecesoarea reclamanţilor, L.E.E., a fost proprietara imobilului înscris în CF 25669 Braşov, nr. top a/5/1/3/2 - a/b/1/3/2, imobil care a fost preluat de Statul Român prin Decizia 1049/1987, în temeiul Decretului nr. 223/1974, reţinându-se că aceasta a părăsit în mod definitiv ţara.
Statul Român şi-a întabulat dreptul de proprietate, iar în temeiul Legii nr. 112/1995 a înstrăinat imobilul în litigiu către M.D. şi M.A.
Titlul Statului Român este întemeiat pe prevederile Decretului nr. 223/1974.
În decizia de preluare nu s-a menţionat că fosta proprietară nu a încasat vreo despăgubire pentru imobilul preluat.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, statul este proprietar asupra bunurilor dobândite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 numai în măsura în care acestea au fost preluate în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a legilor în vigoare la data preluării lor cât şi a tratatelor la care România era parte.
La data când imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974, era în vigoare Constituţia din 1965, iar potrivit art. 36, dreptul de proprietate era ocrotit. Mai mult, România ratificase Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, care, în art. 17 alin. (1) şi (2) prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur, cât şi în asociere cu alţii şi nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
Totodată, din interpretarea prevederilor art. 480 C. civ. rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de ai culege fructele şi de a dispune de el, iar potrivit art. 481 din acelaşi cod, nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Trecerea imobilului în proprietatea statului prin Decretul nr. 223/1974 s-a făcut încălcarea prevederilor legale menţionate, conferind caracter abuziv acestei măsuri, astfel că titlul nu poate fi considerat valabil.
Reclamanţii nu au apelat la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi, deoarece imobilul a fost înstrăinat în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995, au solicitat, raportat la prevederile art. 480 şi 481 C. civ., acordarea de despăgubiri.
Instanţa de control judiciar a desfiinţat în totalitate sentinţa pronunţată de prima instanţă, şi, deşi a reţinut că se impune analiza pe fond a cererii de constatare a nevalabilităţii titlului statului, a desfiinţat şi soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de acordare de despăgubiri, astfel că s-a analizat şi fondul acestei cereri.
Prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că în cadrul concurenţei dintre legea specială şi cea generală aceasta se rezolvă în favoarea legii speciale, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii rapoartelor juridice.
S-a reţinut că fosta proprietară nu a primit nicio despăgubire pentru imobilul preluat de stat şi ulterior înstrăinat astfel că reclamanţii în calitate de moştenitori ai acesteia, sunt îndreptăţiţi la despăgubiri pentru imobilul preluat în mod abuziv.
Imobilul a fost evaluat la valoarea de 445.107 RON, prin expertiza efectuată în cauză, iar reclamanţii şi-au restrâns pretenţiile iniţial formulate, la valoarea stabilită de expert.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov iar prin Decizia civilă nr. 59 din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Braşov s-a admis în parte apelul pârâtului, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii L.A. şi L.S. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov şi Municipiul Braşov, şi s-a respins cererea reclamanţilor L.A. şi L.S. privind obligarea pârâtului Statul Român la plata unei sume de 445.107 RON cu titlu de despăgubiri pentru imobilul înscris în CF 25669 Braşov sub nr. top. a/5/1/3/2 - a/b/1/3/2.
Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei cu privire la constatarea calităţii de moştenitori şi a nevalabilităţii titlului Statului Român.
A mai fost obligat pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov la plata către reclamanţi a sumei de 268 RON cheltuieli de judecată parţiale în toate instanţele.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Referitor la critica privind respingerea nejustificată de către instanţa de fond a excepţiilor invocate în apărare şi reiterate în apel, s-a înlăturat această critică pe considerentul că, potrivit notărilor din C.F. nr. 25669 Braşov, asupra imobilului ce face obiectul litigiului a fost întabulat dreptul de proprietate al Statului Român în baza Decretului nr. 223/1974, neexistând nicio menţiune care să ateste transferul dreptului de proprietate de la stat la unitatea administrativ-teritorială Municipiul Braşov.
Pe de altă parte, reclamanţii contestă valabilitatea titlului Statului Român şi critică modalitatea de preluare a imobilului de către acest pârât, motiv pentru care Statul Român are calitate procesuală pasivă.
Legală este şi reprezentarea Statului Român de către Ministerul Finanţelor Publice, având în vedere prevederile art. 12 pct. 5 din Legea nr. 213/1998 şi art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009.
Criticile formulate pe fondul cauzei au fost apreciate ca fiind fondate doar în parte pentru următoarele considerente:
Imobilul înscris în C.F. nr. 25669 Braşov sub nr. top a/5/1/3/2 - a/b/1/3/2 a constituit obiectul dreptului de proprietate al numitei L.E.E. - n. K., fiind preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974.
La data de 28 ianuarie 1988 a fost întabulat dreptul de proprietate al Statului Român, imobilul fiind vândut conform Legii nr. 112/1995 proprietarilor actuali, M.D. şi M.A.
Reclamanţii sunt moştenitorii fostei proprietare, defuncta L.E.E. născută K., situaţie ce rezultă din certificatele de moştenitor depuse la dosarul cauzei.
Critica formulată de apelant cu privire la constatarea nevalabilităţii titlului său, a fost înlăturată de instanţa de apel pe aceleaşi considerente reţinute corect de prima instanţă, în sensul că trecerea imobilului în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 s-a făcut cu încălcarea Constituţiei din 1965, cu încălcarea prevederilor art. 480, 481 C. civ., a prevederilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 ratificată de România, ceea ce a conferit o preluare abuzivă a imobilului, ce are drept consecinţă nevalabilitatea titlului.
Prin urmare, s-a reţinut că instanţa de fond a soluţionat corect petitele privind constatarea calităţii de succesori în drepturi a reclamanţilor (împrejurare ce rezultă de drept din certificatele de moştenitori în justificarea legitimităţii calităţii lor procesuale) şi a nevalabilităţii titlului Statului Român, petite pe care curtea le va păstra.
Ca o consecinţă a nevalabilităţii titlului Statului Român, reclamanţii solicită obligarea acestui pârât să îi despăgubească cu valoarea imobilului stabilită printr-un raport de expertiză, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.
În speţă, reclamanţii nu au urmat însă procedura specială prevăzută de legiuitor în Legea nr. 10/2001 republicată.
Prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 care reglementează revendicarea de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora a bunurilor preluate de stat fără titlu valabil dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie nu sunt aplicabile în speţă, respectiv nu pot constitui temei al acţiunii în revendicare întrucât după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 toate persoanele îndreptăţite pot obţine repararea prejudiciului cauzat numai în condiţiile acestei legi.
Cât priveşte incidenţa art. 480 - 481 C. civ., instanţa constată că imobilul nu se mai află în proprietatea statului ci în proprietatea unor persoane fizice, al căror drept de proprietate este ocrotit de lege, astfel că nu există temei legal pentru obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri băneşti.
De asemenea, instanţa reţine că reclamanţii nu şi-au întemeiat acţiunea pe existenţa unui conflict între legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că, acţiunea în revendicare promovată nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ocrotit de lege, ori securităţii raporturilor juridice.
Întrucât nu s-a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi deoarece acordarea despăgubirilor este prevăzută numai după parcurgerea acestei proceduri şi numai în baza acestui act normativ, solicitarea reclamanţilor de obligare a Statului Român la plata despăgubirilor băneşti este neîntemeiată.
Instituţia care acordă despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001 este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi nu instanţa în cadrul unei acţiuni pe dreptul comun.
De altfel, instanţa de control prin decizia pronunţată a trimis cauza spre rejudecare numai pentru soluţionarea petitului privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, nereţinând niciun considerent referitor la analiza în fapt şi în drept privitor la celelalte petite soluţionate de prima instanţă, ceea ce ar echivala cu intrarea acestor cereri în puterea lucrului judecat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanţii L.A. şi L.S. cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel de către reclamanţi vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel reclamanţii au susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 480 - 481 C. civ. şi art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În aceeaşi idee se învederează că în mod nelegal s-a reţinut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, repararea prejudiciilor poate fi realizată doar în temeiul acestei legi şi că nu ar exista temei legal pentru obligarea Statului la plata unor despăgubiri băneşti pentru că imobilul revendicat nu se află în proprietatea Statului Român, ci în proprietatea unei persoane fizice.
Se susţine astfel că neurmarea de către reclamanţi a procedurii instituită prin Legea nr. 10/2001 nu atrage inadmisibilitatea acţiunii, cât timp jurisprudenţa europeană a reţinut că procedura specială nu are un caracter efectiv.
Ca atare, se susţine că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la plata despăgubirilor în baza art. 480 C. civ., art. 17 alin. (1) şi (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 36 din Constituţia din 1965.
O altă critică vizează greşita reţinere a puterii lucrului judecat rezultată din Decizia nr. 4/2010 a Curţii de Apel Braşov, în condiţiile în care instanţa de control judiciar a casat hotărârea cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, întrucât nu s-a analizat fondul cererii principale privind nevalabilitatea titlului Statului Român, cererea de reparare a prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă fiind subsecventă cererii de constatare a nevalabilităţii titlului Statului Român.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov a criticat hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte:
Astfel se invocă excepţiile lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice reprezentant al Statului Român şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, excepţii întemeiate pe dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
Pe fondul cauzei se susţine că acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă în raport de Legea nr. 10/2001 ce reglementează toate categoriile de imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, indiferent de modul de preluare, fiind de altfel instituită şi o procedură administrativă specială şi obligatorie.
S-a mai criticat hotărârea instanţei de apel şi sub aspectul interpretării greşite a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care acţiunea în revendicare pe dreptul comun afectează stabilitatea raporturilor juridice.
O altă critică, vizează faptul că instanţele nu au manifestat rol activ, preluând doar susţinerile reclamanţilor cu privire la nevalabilitatea titlului Statului, deşi imobilul a trecut cu titlu valabil în proprietatea Statului.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte reţine următoarele:
Prin acţiunea în revendicare înregistrată la data de 29 aprilie 2009, reclamanţii L.A. şi L.S. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Braşov, reprezentat legal de Primar, solicitând instanţei ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunţe o sentinţă prin care să constate că după defuncta L.E.E., născută K., moştenitorii legali sunt ei, în calitate de fii, să constate că titlul cu care Statul Român şi-a întabulat dreptul de proprietate în C.F. nr. 25669 Braşov, sub nr. top. a/5/1/3/2 - a/b/1/3/2, privind apartamentul nr. 2 din imobilul situat în Braşov, str. M., este nul absolut şi, pe cale de consecinţă, să îl oblige pe pârâtul Statul Român să îi despăgubească cu valoarea acestui apartament, care nu mai poate fi restituit în natură, întrucât a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel cum această valoare a fost stabilită prin raportul de evaluare, ce a fost întocmit de expertul P.N.
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată vizează dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ. art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului art. 6 parag. 1 din Convenţie.
Este real că situaţia de fapt se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi că reclamanţii nu au formulat notificare, însă s-a susţinut că indiferent de aceste aspecte, respingerea acţiunii în revendicare pe motiv că nu a urmat procedura legii speciale le încalcă dreptul la respectarea proprietăţii, garantat de dreptul european - art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Secţiile Unite dată în recurs în interesul legii, s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanţe că, "În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice."
În speţă, însă, nu se poate reţine vreun conflict între legea naţională, respectiv Legea nr. 10/2001, şi dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor Omului, şi, ca atare, nici încălcarea textului sus-menţionat din Constituţie sau a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorităţii dispoziţiilor Convenţiei.
Astfel, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, respectiv conflictul dintre legea naţională şi dreptul european, reclamantul ar trebui să aibă un "bun" în sensul textului convenţional menţionat.
În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii, ce vizează următoarele aspecte.
În primul rând, dispoziţiile Convenţiei Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerinţa s-a produs după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reţine aplicabilitatea în speţă a art. 1 din Protocolul 1 în privinţa actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenţiei de către statul român.
În al doilea rând, Convenţia nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecţia Convenţiei trebuie să facă dovada existenţei în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranţe legitime.
Noţiunea de "bun" are o semnificaţie autonomă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale aşa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar şi aşa numitele speranţe legitime, cum ar fi speranţa de a obţine o despăgubire. Speranţele legitime trebuie să fie însă suficient de clar determinate în dreptul intern şi recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ.
În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.
Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condiţiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condiţiile esenţiale pe care persoanele îndreptăţite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.
Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaşte dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască "o speranţă legitimă" în patrimoniul reclamanţilor, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.
În speţă, reclamanţii însă nu au formulat o atare notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să li se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), astfel că în mod corect instanţele anterioare au reţinut că aceştia nu au un "bun actual" şi nici măcar "o speranţă legitimă" care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul 1.
În Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, Curtea Europeană a reţinut că:
"134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
"140. (...) existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
141. "Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
"142. (...) Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
143. "În speţă, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
144. "Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din "Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.
145. "Totuşi, dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite."
Faţă de aceste statuări ale Curţii Europene în hotărârea sus-evocată, urmează a se constata că, întrucât reclamanţilor nu li s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, aceştia nu beneficiază de un "bun" în sensul Convenţiei şi, ca atare, nu pot invoca nici protecţia documentului european în favoarea lor.
Prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamant.
Dacă până la pronunţarea hotărârii în cauza Atanasiu, existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilităţii titlului statului îşi găsea utilitatea, deoarece practica instanţei europene era în sensul că recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, care au astfel un "interes patrimonial" protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 458/02.07.2009, Czaran şi Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu şi Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă.
Or în lipsa notificării şi fără să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic, care să explice de ce nu s-a procedat în sensul celor stipulate prin legea specială pentru recuperarea bunului, reclamanţii au pierdut dreptul de a-l obţine prin intermediul acţiunii în revendicare de drept comun.
Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, această soluţie este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în considerentele căreia s-a reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca atât reclamantul cât şi pârâtul într-o atare acţiune, să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional.
Aşadar, instanţa supremă recunoaşte posibilitatea exercitării unei acţiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situaţia în care reclamantul dovedeşte existenţa în patrimoniul său a unui "bun", situaţie care însă nu se regăseşte în speţă, potrivit celor anterior arătate.
Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei ori nu poate invoca existenţa unei "speranţe legitime" în legătură cu acesta.
"Simpla speranţă de restituire" (terminologie uzitată în jurisprudenţa Curţii Europene), în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o "speranţă legitimă", privită ca "valoare patrimonială" şi, în consecinţă, ca "bun", în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Ca atare, recurenţii nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală, motiv pentru care criticile reclamanţilor pe acest aspect sunt nefondate.
Nefondate sunt şi criticile legate de Decizia nr. 4/2010 a Curţii de Apel Braşov în condiţiile în care prin această decizie într-un prim ciclu procesual desfiinţându-se Sentinţa civilă nr. 230 din 5 octombrie 2009 a Tribunalului Braşov s-a trimis cauza spre rejudecarea fondului cauzei, aspect bine reţinut de altfel de instanţa de apel.
Astfel din perspectiva celor expuse, a lipsei notificării şi a inexistenţei unui "bun actual" în patrimoniul reclamanţilor sunt lipsite de interes cererile privind constatarea nevalabilităţii titlului statului şi constatarea calităţii reclamanţilor de moştenitori de pe urma defunctei L.E.E., motiv pentru care faţă de considerentele expuse se va respinge recursul reclamanţilor urmând a fi admis recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P Braşov şi pe cale de consecinţă urmează a se modifica în parte decizia recurată în sensul respingerii ca lipsite de interes a cererilor privitoare la constatarea nevalabilităţii titlului statului şi a constatării calităţii reclamanţilor de moştenitori de pe urma defunctei L.E.E., urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P Braşov împotriva Deciziei civile nr. 59/Ap din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică în parte decizia recurată în sensul că respinge cererile cu privire la constatarea nevalabilităţii titlului statului şi a constatării calităţii reclamanţilor de moştenitori de pe urma defunctei L.E.E., ca lipsite de interes.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii L.A., L.S. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6233/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6237/2012. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
