ICCJ. Decizia nr. 6227/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii, revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6227/2012
Dosar nr. 49413/3/2009
Şedinţa publică din 15 octombrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă,constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 15 decembrie 2009, sub nr. 49413/3/2009, reclamantul C.N. a chemat în judecată pe pârâţii F.N. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 684 din 26 aprilie 1983 a fostului Consiliu popular al municipiului Bucureşti,prin care a fost preluat de stat apartamentul nr. 3, situat în Bucureşti, Calea M., sector 2, împreună cu cota indiviză aferentă din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi cota indiviză de 38 mp de teren; în principal, în urma comparării titlurilor de proprietate, să fie obligat pârâtul F.N. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acest apartament, în subsidiar, obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, la plata unei despăgubiri băneşti în cuantum de 150.000 euro, egală cu valoarea de piaţă a imobilului preluat de stat.
La solicitarea instanţei, reclamantul şi-a precizat temeiul de drept al cererii în despăgubiri, invocând dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., art. 1075 şi 1078 C. civ., considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe parcursul procesului, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe cererea de despăgubiri şi excepţia lipsei de interes a reclamantului privind solicitarea nulităţii Deciziei nr. 684 din 26 aprilie 1983 a fostului Consiliu popular al municipiului Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 282 din 25 februarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei de interes a reclamantului cu privire la solicitarea constatării nulităţii absolute a Deciziei nr. 684 din 26 aprilie 1983 a fostului Consiliu popular al municipiului Bucureşti şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, privind capătul subsidiar al acţiunii, referitor la obligarea acestuia la plata de despăgubiri, constând în valoarea de circulaţie a imobilului, respingând cele două cereri ca atare.
A respins capătul de acţiune, privind revendicarea, formulat în contradictoriu cu pârâtul F.N., ca neîntemeiat.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes a reclamantului, prima instanţă a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1796 din 25 martie 1974 de fostul notariat de Stat local al sectorului 3 Bucureşti, reclamantul C.N. împreună cu C.L., fosta soţie, au cumpărat de la P.A., apartamentul nr. 3, situat în Bucureşti, Calea M., sector 2, împreună cu cota indiviză aferentă din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi cota indiviză de 38 mp de teren.
Aşa cum reiese din Decizia nr. 684 din 26 aprilie 1983 a fostului Consiliu popular al municipiului Bucureşti şi adresele aflate la dosar, imobilul a fost trecut, începând cu data de 02 septembrie 1982, în proprietatea statului, fără plată, ca urmare a plecării în străinătate a celor doi, în baza art. 2 alin. (2), (3), (4) ale Decretului nr. 223/1974 şi a art. 13 alin. (3) al Legii nr. 59/1974.
Conform certificatului de moştenitor legal şi testamentar nr. 39 din 21 iunie 2005 emis de BNP S.D., reclamantul este unicul moştenitor al defunctei C.L., decedată la 21 mai 2005.
Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este reglementat prin Legea nr. 10/2001, iar domeniul de aplicare a legii este stabilit de art. 2, care enumeră situaţiile ce reprezintă preluări cu caracter abuziv, fără să facă distincţie între modurile de preluare - cu sau fără titlu valabil.
Reglementarea de la pct. 1.4. lit. b) din H.G. nr. 498/2003, care stabileşte caracterul neabuziv al preluării, contravine dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
În raport cu prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, preluarea imobilului care face obiectul procesului a fost abuzivă, pentru că Decretul nr. 223/1974 folosea termenul de înstrăinare, însă transferul dreptului de proprietate nu se realiza printr-un act care să exprime voinţa proprietarului, de a înstrăina bunul, iar terenul trecea în proprietatea statului fără plata vreunei despăgubiri.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 2 din Legea nr. 10/2001 şi Deciziei nr. 136/1996 a Curţii Constituţionale, valabilitatea titlului se examinează în raport de împrejurarea dacă bunul a intrat în proprietatea statului cu respectarea Constituţiei, prevederilor art. 480 - 481 C. civ., a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Astfel, instanţa a reţinut că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, întrucât preluarea acestuia nu s-a făcut pentru cauză de utilitate publică şi cu plata unei drepte şi prealabile despăgubiri, încălcându-se, astfel, prevederile art. 481 C. civ. şi prevederile Constituţiei din 1948, care, prin art. 12, stabilea că proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate de lege.
Cu toate că imobilul a fost preluat abuziv, reclamantul nu justifică un interes în constatarea nulităţii deciziei de preluare a imobilului, deoarece caracterul abuziv este recunoscut chiar de lege, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001. Astfel, reclamantul trebuie să urmeze procedura specială prevăzută de această lege specială de reparaţie, ceea ce a şi făcut, prin Notificarea nr. 2470/2001. Constatarea nulităţii nu prezintă relevanţă nici sub aspectul acţiunii în revendicare, pe cale separată, pe care acesta a formulat-o, deoarece, prin constatarea nulităţii, reclamantul nu este repus de drept în situaţia anterioară şi acest lucru nu echivalează nici cu un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ci cu o speranţă legitimă.
Pe fondul acţiunii în revendicare, instanţa a constatat că reclamantul a invocat, ca titlu de proprietate, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1796 din 25 martie 1974 de fostul Notariat de Stat local al sectorului 3 Bucureşti, iar pârâtul F.N. îşi întemeiază titlul pe contractul de vânzare-cumpărare nr. 1469 din 18 decembrie 1996, prin care Primăria municipiului Bucureşti, prin SC F. SA, a vândut acestuia locuinţa în litigiu, în baza Legii nr. 112/1995, precum şi o cotă indiviză de 15,45% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi 22,36 mp teren situat sub construcţie, conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996.
Având în vedere şi motivarea Deciziei în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Tribunalul a apreciat că reclamantul nu poate opta între dreptul comun şi legea specială pentru restituirea bunului, cu atât mai mult cu cât a urmat procedura Legii nr. 10/2001, incidente fiind, din această perspectivă, şi principiul electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Brumărescu contra României).
Pe de altă parte, s-a subliniat, în cuprinsul deciziei în interesul legii, că Legea nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, fiind posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune, să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Este necesar să se analizeze, însă, dacă există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate de asemenea, ocrotit sau principiului securităţii raporturilor juridice.
În speţa de faţă, prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reţinute pentru a determina temeinicia acţiunii în revendicare, raportat la contractul de vânzare-cumpărare din 1974, întrucât reclamantul nu a justificat existenţa unui bun actual, protejat de Convenţie, cu privire la imobilul revendicat. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (în anul 1983, dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenţiei) nu intră sub protecţia art. 1 din Protocol, iar Convenţia nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun - cu referire la cauza Constandache împotriva României.
Tribunalul a constatat că situaţia de fapt a reclamantului este net diferită de situaţia reclamanţilor din cauzele Străin împotriva României, Păduraru împotriva României şi Porţeanu împotriva României, deoarece imobilul a fost vândut anterior formulării acţiunii în revendicare şi demersurilor administrative pentru restituirea imobilului.
Această distincţie dintre speranţa legitimă şi un bun în sensul Convenţiei a fost reliefată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi în cauza recentă Maria Atanasiu contra României.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu vor fi considerate "bunuri", în sensul articolului menţionat, speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei - cauza Penţia şi Penţia împotriva României, cauza Lindner şi Hammermayer împotriva României, cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, cauza Caracaş împotriva României.
Şi în condiţiile în care instanţa ar fi constatat nulitatea deciziei de preluare abuzivă a acestui apartament, soluţia nu ar fi fost schimbată cu privire la fondul revendicării, chiar dacă s-ar fi reţinut existenţa unui bun al reclamantului ocrotit de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, deoarece şi pârâtul F.N. deţine un bun în sensul Convenţiei. Contractul de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996, nu a fost desfiinţat, nefiind solicitată anularea acestui act în instanţă.
Valabilitatea titlului de proprietate al pârâtului nu mai poate fi contestată, acesta bucurându-se de o prezumţie absolută de validitate, având în vedere că imobilul litigios face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat, iar, conform art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dreptul de a cere aplicarea sancţiunii de drept civil a nulităţii se prescrie ca urmare a neexercitării lui în termenul special de un an, astfel cum a fost, succesiv, prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 şi, respectiv, O.U.G. nr. 145/2001, ce s-a împlinit la data de 14 august 2002.
Prin urmare, în cauza de faţă se poate aprecia că, la acest moment, este justificată speranţa legitimă a chiriaşului - cumpărător de a se bucura de acest bun în condiţiile în care titlul său de proprietate nu a fost desfiinţat.
De asemenea, instanţa a reţinut că s-a constatat în favoarea foştilor proprietari încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de către Curte în situaţii diferite de cea a reclamantului din prezenta cauză, când s-a justificat existenţa unui bun în sensul Convenţiei, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care le-a consfinţit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desfiinţarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului din care, în sarcina Statului Român, s-a născut obligaţia respectării Convenţiei. Or, în cauza de faţă, reclamantul nu a făcut dovada recunoaşterii calităţii de proprietar al imobilului în litigiu, printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, anterior dobândirii drepturilor de proprietate de către pârât, în aplicarea Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, la compararea titlurilor de proprietate exhibate de cele două părţi, Tribunalul a reţinut că titlul de proprietate al pârâtului este preferabil.
Pe de altă parte, buna-credinţă înseamnă convingerea cumpărătorului că, la momentul încheierii contractului, cel care transmite acest drept este proprietarul bunului.
La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1469 din 18 decembrie 1996, pârâtul a fost de bună-credinţă, în sensul că a cunoscut că imobilul se află în patrimoniul statului, titlul statului nu fusese pus la îndoială, reclamantul nesolicitând în justiţie constatarea nevalabilităţii acestuia. De asemenea, reclamantul nu a făcut dovada nici a existenţei unor demersuri administrative, respectiv a unor notificări în baza Legii nr. 112/1995, pentru a aduce la cunoştinţă faptul că solicită restituirea imobilului, astfel că numai simplul fapt că imobilul a aparţinut, anterior intrării în posesia statului, unor persoane particulare nu poate conduce la concluzia unei rele-credinţe.
Astfel, instanţa a reţinut că, în favoarea pârâtului, operează principiul validităţii aparenţei în drept (error communis facit jus), dreptul său de proprietate fiind preferabil oricărui alt drept de aceeaşi natură anterior, ce poartă asupra aceluiaşi obiect.
Din această perspectivă (a faptului că pârâtul exhibă un titlu, respectiv un act juridic translativ de proprietate valabil), conform art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, acesta deţine un "bun".
Cum pârâtul a dobândit bunul cu bună-credinţă, comportându-se, de la momentul achiziţionării, 1996, şi până în prezent ca adevărat proprietar, instanţa a apreciat că privarea acestuia de dreptul de proprietate ar reprezenta o sarcină exorbitantă, care nu s-ar încadra în excepţia reglementată de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căreia lipsirea unei persoane de bunul său poate avea loc numai pentru cauză de utilitate publică, ci cel mult ar reprezenta o reparaţie în folosul fostului proprietar. Însă, Curtea a reamintit în cauza Raicu c. României că "atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăţi distorsionate".
Prin urmare, cum, în cauză, reclamantul contestă titlul pârâtului după o perioadă mai lungă de timp de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, cum nu există o hotărâre de retrocedare anterioară înstrăinării apartamentului şi nicio hotărâre care să fi invalidat contractul de vânzare-cumpărare al pârâtului, în spiritul protejării drepturilor "reale şi efective" (exprimat în cauza Sporrong şi Lonnroh contra Austriei), se impune aplicarea paragrafului III din Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceea de a menţine situaţia juridică creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 şi de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea de către Stat a imobilelor, respectiv respectarea principiului siguranţei circuitului civil şi a bunei-credinţe a subdobânditorului unui imobil cu titlu oneros prin prisma art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Pentru aceste considerente, Tribunalul a respins capătul de cerere privind revendicarea, ca neîntemeiat.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, privind capătul subsidiar al acţiunii referitor la obligarea acestuia la plata de despăgubiri constând în valoarea de circulaţie a imobilului, instanţa a reţinut că aceasta este întemeiată. Reclamantul nu a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri egale cu valoarea de circulaţie a imobilului în cadrul unei acţiuni întemeiate pe Legea nr. 10/2001, având în vedere că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia legală prevăzută de art. 25 din această lege şi raportat la Decizia în interesul legii nr. 20/2007, ci a formulat o acţiune de sine stătătoare, întemeiată pe alte temeiuri de drept.
Potrivit dispoziţiilor legale, nu se poate dispune obligarea directă la plata despăgubirilor a unităţii deţinătoare, aceasta putând doar să emită dispoziţie privind acordarea de despăgubiri, cu respectarea legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care stabileşte că instituţia abilitată a analiza şi stabili cuantumul despăgubirilor ce se acordă potrivit acestei legi este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, din subordinea Cancelariei Primului-ministru.
Prin urmare, în nicio situaţie, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, entitatea notificată, cum este, în speţă, pârâtul Municipiul Bucureşti, nu are atribuţia legală de calcul şi stabilire a întinderii despăgubirilor cuvenite titularilor notificării, atribuţiile acestei entităţi fiind, în prezent, limitate la verificarea calităţii de persoană îndreptăţită şi a măsurii reparatorii ce se poate lua în cauză, în raport de situaţia de fapt şi de situaţia juridică a imobilului ce face obiectul notificării.
Această procedură face, deci, obiectul altei legi speciale, în care pârâtul nu are atribuţii şi, în aceste condiţii, nu poate fi primită o cerere cum este cea de faţă.
Pe de altă parte, Înalta Curte a stabilit, prin Decizia nr. 33/2008, că, dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală, însă, recursul în interesul legii nu reprezintă, pe de o parte, izvor de drept, iar, pe de altă parte, nu stabileşte calitatea procesuală pasivă în sarcina Municipiului Bucureşti, prin Primar.
Nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale, atrage obligaţia pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcţional, iar nu obligaţia pentru instanţele judecătoreşti de a legifera (punând în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudenţială), pentru că aceasta ar însemna depăşirea funcţiei jurisdicţionale a instanţei.
O acţiune directă îndreptată împotriva unităţii deţinătoare, în care să se pretindă obligarea acesteia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege, nu-şi poate avea temei suficient în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Cât timp dreptul invocat face obiectul unei proceduri judiciare interne, el nu constituie obiectul unui "bun existent", iar reclamantul nu este titularul unei creanţe "suficient stabilită pentru a apărea ca exigibilă, astfel încât nu se poate prevala de existenţa unui bun în sensul art. 1".
Prin urmare, instanţa a admis excepţia calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti într-o acţiune personală în pretenţii, întemeiată pe alte dispoziţii decât cele prevăzute de legea specială reparatorie, urmând ca reclamantul să solicite, pe cale distinctă, instanţei soluţionarea în fond a notificării sale şi în cadrul acelui dosar să solicite măsuri reparatorii în echivalent conform dispoziţiilor legale enunţate.
Prin Decizia nr. 734 A din 6 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile sus-menţionate, ca nefondat.
Curtea a reţinut că, chiar dacă reclamatul a invocat, în motivarea cererii sale introductive, şi demersurile pe care le-a iniţiat pentru restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, acţiunea nu reprezintă o contestaţie prin care acesta a înţeles să supună controlului judecătoresc vreo dispoziţie luată în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia/dispoziţia de soluţionare a notificării - cadrul procesual fiind, deci, reţinut corect de tribunal.
Nu pot fi primite nici afirmaţiile apelantului-reclamant, în sensul că prima instanţă nu ar fi avut în vedere că, prin acţiunea sa, a solicitat şi obligarea Municipiului Bucureşti la plata unor despăgubiri la valoarea de piaţă a imobilului pentru faptele ilicite ale acestuia, "constând în înstrăinarea bunului dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului, evident Municipiul Bucureşti, şi în refuzul de soluţionare a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din lege", capăt de cerere care ar fi fost întemeiat în drept şi pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
În şedinţa publică din data de 29 ianuarie 2010, reclamantul, prin apărător, a precizat, la interpelarea instanţei (firească, de altfel, faţă de modul confuz de justificare în fapt şi în drept a pretenţiilor formulate prin cererea introductivă), că cererea "subsecventă" privind despăgubirile este întemeiată pe "dispoziţiile deciziei de admitere a recursului în interesul legii nr. 33", arătând, totodată expres, că nu înţelege să se folosească de "procedura instituită prin Legea nr. 10/2001".
Ulterior, prin cererea scrisă, depusă la data de 22 aprilie 2010, reclamantul a învederat că "procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 modificată şi de Legea nr. 247/2005 nu funcţionează de o manieră susceptibilă a duce la obţinerea unei despăgubiri efective într-un termen rezonabil, iar singura modalitate de a obţine repararea ingerinţei în dreptul de proprietate al acestuia este aceea a obligării pârâtului care a uzurpat şi înstrăinat bunul la plata unor despăgubiri egale cu valoarea de piaţă a bunului de care a fost privat", arătând că îşi întemeiază cererea să pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., art. 1075 şi 1078 C. civ., considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acesta fiind, de altfel, temeiul juridic al demersului iniţiat de reclamant, reţinut corect de prima instanţă în condiţiile de mai sus.
În raport de acest cadru procesual, Curtea a constatat că, tocmai prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite şi invocată ca "temei juridic" al acţiunii de către reclamant, s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Este adevărat că, prin aceeaşi decizie în interesul legii mai sus arătată, Înalta Curte a sesizat faptul că, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Or, pentru a se atinge finalitatea unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun ca şi un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale, Înalta Curte a mai reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În conformitate cu Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, Curtea a avut în vedere "în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice". A considerat că, criteriul de analiză a acţiunii în revendicare promovate nu mai poate fi o simplă comparare a titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute de art. 480 C. civ., având în vedere incidenţa legii speciale de reparaţie.
Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a exclus posibilitatea ca acţiuni în revendicare similare celei de faţă să mai fie soluţionate după regulile de comparare şi preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispoziţiilor speciale de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001, criticile apelantului vizând greşita soluţionare a cererii sale de revendicare îndreptate împotriva pârâtului-persoană fizică, sub acest aspect, neputând fi primite.
Curtea a constatat, totodată, că, în mod corect, Tribunalul a procedat în consecinţă, analizând în ce măsură reclamantul poate invoca împrejurarea că deţine un bun actual în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Curtea a mai reţinut că, în mod corect, Tribunalul a stabilit că dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorilor reclamantului nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene, fiind acela că speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Referitor la susţinerile apelantului-reclamant privind interesul său în constatarea nevalabilităţii titlului de preluare a imobilului în patrimoniul statului, instanţa de apel a constatat că, după ce România a devenit parte, prin semnarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, pentru a reţine existenţa unui bun în sensul Convenţiei, în cauza Păduraru contra României, Curtea Europeană a atras atenţia şi asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar, stabilind că "nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept, cu menţiunea că legea nu face nicio distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor şi cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului".
Împrejurarea că, prin Legea nr. 1/2009, au fost abrogate dispoziţiile legale mai sus menţionate nu are nicio relevanţă sub aspectul analizat, recunoaşterea vechiului drept asupra imobilului în litigiu realizându-se ca atare, după ratificarea României a Primului Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, situaţie în care reclamantul s-ar putea prevala de un bun în sensul Convenţiei, dar numai dacă ar dovedi, în cauza de faţă, că întruneşte toate condiţiile legii - un act normativ de aplicare generală - pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv.
Această situaţie juridică nu se poate însă proba decât în cadrul şi cu respectarea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, actul normativ aplicabil în materia imobilelor preluate abuziv, prin decizia sau dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare/entitatea învestită cu soluţionarea notificării, care atestă calitatea notificatorilor, de persoane îndreptăţite la restituire, ori, după caz, printr-o hotărâre judecătorească de restituire.
Acest aspect era reglementat expres şi de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, anterior abrogării acestei prevederi prin Legea nr. 1/2009.
În acest context, nu se poate reţine niciun folos practic al demersului reclamantului, de constatare a nulităţii absolute a Deciziei nr. 684 din 26 aprilie 1983 a fostului Consiliu popular al municipiului Bucureşti, faţă de actualele dispoziţii ale Legii nr. 10/2001 şi faţă de criteriile de apreciere a dreptului invocat de reclamant într-o acţiune în revendicare imobiliară, ce pot fi utilizate conform celor mai sus arătate, singurele aspecte relevante fiind în ce măsură bunul revendicat a fost preluat abuziv şi intră, ca atare, în domeniul reglementat de legea specială de reparaţie, respectiv, în ce măsură reclamantul se poate prevala de un bun actual într-o acţiune întemeiată pe dreptul comun.
Tribunalul a reţinut, în consecinţă, în mod corect atât lipsa de interes a reclamantului în promovarea unei asemenea cereri, precum şi, în privinţa ultimului aspect menţionat, lipsa unui bun actual al reclamantului, în condiţiile în care nu există nicio hotărâre judecătorească anterioară, prin care să se fi stabilit că autorul reclamantului şi, ulterior, acesta nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu şi prin care să se fi dispus restituirea acestui apartament în patrimoniul lor, neexistând, de asemenea, nicio dispoziţie administrativă de restituire emisă în baza legilor speciale de reparaţie.
Cu referire la acest aspect, s-a apreciat ca relevantă Hotărârea pilot pronunţată în cauza M. Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010.
Rezultă deci că, în speţă, ţinând seama de incidenţa legii speciale, singura speranţă legitimă creată reclamantului a fost aceea dată prin aplicarea Legii nr. 10/2001, speranţă la o reparaţie echitabilă pentru abuzul săvârşit de Statul comunist, iar, în condiţiile în care reclamantul nu a formulat şi o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996, singura speranţă legitimă era cea a obţinerii contravalorii apartamentului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, nu însă şi a restituirii în natură.
Raportat la dispoziţiile art. 18 şi art. 45 din Legea nr. 10/2001 (republicată, modificată prin Legea nr. 1/2009), aceste prevederi au avut ca efect, în speţă, consolidarea titlului cumpărătorului de bună-credinţă, respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârât cu statul/unitatea administrativ-teritorială, în condiţiile în care reclamantul nu a formulat o acţiune în anulare a acestui act.
Într-o asemenea situaţie, prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate şi în cazul pârâtului, cumpărător de bună-credinţă al imobilului revendicat, şi, prin urmare, acesta din urmă nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte criticile apelantului îndreptate asupra modului de soluţionare a capătului de cerere "subsidiar", Curtea a constatat, în prealabil, faţă de cele reţinute anterior, că, întrucât simpla speranţă de a redobândi bunul sau valoarea de înlocuire a acestuia nu echivalează cu deţinerea unui titlu, nici acţiunea în revendicare promovată nu s-ar putea transforma în dezdăunări, reclamantul nedovedind că, în patrimoniul său, se găseşte un drept de creanţă în despăgubiri faţă de stat, pe care să îl poată valorifica pe calea dreptului comun, fără a mai fi necesară urmarea procedurii speciale.
Referitor la această procedură, instanţa de apel a constatat că, după modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, procedura prealabilă sesizării instanţei s-a scindat în două etape, respectiv, unitatea deţinătoare emite decizie/dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabileşte valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite şi titlul de despăgubiri.
Chiar dacă Fondul Proprietatea sau Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sunt organisme aflate în subordinea structurilor statului, ele au fost create tocmai în vederea îndeplinirii de către acesta a obligaţiei pozitive asumate, de a asigura mecanismul necesar acordării şi executării măsurilor reparatorii cuvenite persoanelor ale căror proprietăţi au fost preluate abuziv, anterior ratificării de către România a Convenţiei.
Prin urmare, deşi, aşa cum a reţinut Curtea Europeană în numeroase cauze, Statul Român nu a făcut dovada eficienţei funcţionării mecanismului de acordare de despăgubiri, relevant este că legea specială prevede, în acest scop, proceduri stricte şi creează fondul necesar din care persoanele îndreptăţite ar trebui îndestulate.
Astfel cum corect a reţinut şi prima instanţă, nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale, atrage doar obligaţia pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcţional, nepermiţând instanţelor să creeze proceduri judiciare noi şi să ignore voinţa legiuitorului, care a instituit mecanismul de acordare a măsurilor reparatorii, proceduri administrative speciale supuse, de altfel, controlului judecătoresc în faţa instanţelor competente.
Întrucât nu există niciun raport juridic în care Municipiului Bucureşti să îi revină obligaţia de a-l dezdăuna pe reclamant, în limita valorii bunului imobil preluat de stat de la autorii acestuia, în perioada regimului politic comunist, obligaţie care să fi luat naştere conform dreptului comun ori a situaţiilor reglementate de Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că se impune menţinerea soluţiei date de tribunal acestei cereri, reţinând lipsa legitimării procesuale pasive a celui chemat în judecată în acest scop.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.N., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Prin hotărârea recurată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, care prevăd dreptul instanţelor judecătoreşti de a verifica titlul statului şi de a constata valabilitatea sau nevalabilitatea acestuia. Faţă de aceste dispoziţii, faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, precum şi faţă de dispoziţiile dreptului comun şi principiile de drept din materia nulităţii, o asemenea cerere nu poate fi respinsă ca lipsită de interes decât cu încălcarea art. 21 din Constituţia României şi a art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin îngrădirea accesului liber la justiţie.
În ceea ce priveşte interesul recurentului în constatarea preluării fără titlu a imobilului, acesta rezulta atât din art. 2 din Legea nr. 10/2001, în care legiuitorul face distincţie, în ceea ce priveşte transferul proprietăţii, între imobilele preluate cu titlu valabil şi cele preluate fără titlu valabil, cât şi din regulile de drept care guvernează efectele nulităţii, una dintre acestea prevăzând că nulitatea unui act juridic produce efecte retroactive, din chiar momentul încheierii actului nul.
Dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, pe de o parte, iar pe de altă parte, din faptul că nulitatea produce efecte retroactive, rezultă că, în cazul unui bun care a fost preluat fără titlu valabil, transferul dreptului de proprietate de la proprietarul deposedat la entitatea care a preluat imobilul nu a operat.
În condiţiile în care, printr-o dispoziţie legală, adoptată după aderarea României la Convenţia europeană privitoare la drepturile omului, statul a recunoscut că, în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, dreptul de proprietate nu a ieşit niciodată din patrimoniul proprietarilor deposedaţi, care au fost lipsiţi doar de exerciţiul acestui drept pe care urmează să-l reia după restituirea bunului, în patrimoniul acestora există un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, ce se bucură de protecţie şi care nu mai putea fi pierdut prin simpla abrogare a acestei dispoziţii legale.
Interesul recurentului în constatarea nulităţii absolute a deciziei prin care a fost preluat bunul de către stat rezidă şi din faptul că, în cadrul acţiunii în revendicare ce face obiectul capătului doi de cerere, instanţa urma să compare titlul acestuia şi titlul pârâtului şi al autorului său, urmând a da prioritate celui mai bine caracterizat. Este evident că valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului are relevanţă în operaţiunea de comparare a titlurilor.
Mai mult, recurentul are interes în stabilirea valabilităţii sau nevalabilităţii titlului statului şi din perspectiva soluţionării capătului subsidiar de cerere, faţă de faptul că, prin Decizia nr. XXXIII/2008 pronunţată de Înalta Curte în recurs în interesul legii, s-a statuat că, în situaţia în care uzurpatorul a transmis bunul unui terţ care a dobândit proprietatea lui în mod iremediabil, proprietarul deposedat are dreptul să fie despăgubit de uzurpator.
2. Intimatul-pârât a dobândit apartamentul menţionat cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare la data dobândirii, dreptul de proprietate al acestuia şi al autorului său nefiind bazat pe un titlu valabil, astfel încât imobilul nu putea face obiectul transmiterii în temeiul Legii nr. 112/1995.
În asemenea situaţie, urmează a se compara titlurile de proprietate exhibate de părţile în proces şi a se da câştig de cauză părţii care are titlul mai bine caracterizat, care "a dobândit bunul de la autorul al cărui drept este preferabil".
Prin respingerea apelului în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 480 C. civ., în condiţiile în care nu a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor potrivit criteriilor consacrate, ci a preferat să dea prioritate titlului pârâtului pe considerente de bună-credinţă şi pentru ca persoanele care au dobândit bunurile cu bună-credinţă să nu fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului.
Situaţia reţinută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Raicu c. România nu este aplicabilă, în prezent, aceste situaţii fiind rezolvate prin adoptarea Legii nr. 1/2009, care permite chiriaşilor care au pierdut dreptul de proprietate să obţină direct de la stat preţul de piaţă al imobilului.
În aceste condiţii, prin admiterea acţiunii în revendicare, pârâtul nu ar fi fost obligat să suporte o sarcină disproporţionată, în schimb, prin respingerea ei, reclamantul, deşi i-a fost recunoscută calitatea de proprietar avută la data preluării, este obligat să suporte, în continuare, privarea să de proprietate fără nicio despăgubire.
În cadrul acţiunii în revendicare, buna-credinţă este irelevantă, dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nefiind aplicabile în raport şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului de proprietate.
Constatându-se că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, trebuie să fie recunoscut, în mod retroactiv, dreptul de proprietate al recurentului asupra acestuia şi, prin urmare, faptul că este titularul unui bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi al jurisprudenţei constante a Curţii.
Prin vânzarea bunului, recurentul a fost privat de posibilitatea de a intra în posesia lui, fapt ce constituie o ingerinţă în dreptul său de proprietate, iar compatibilitatea acestei vânzări cu Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului trebuie analizată prin prisma justificării ingerinţei în dreptul său de proprietate.
În condiţiile în care imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil şi nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, ingerinţa este lipsită de o bază legală.
Pentru a fi proporţională, ingerinţa trebuie să asigure un just echilibru între interesele generale şi imperativele respectării drepturilor fundamentale ale individului.
În acest sens, trebuie să se păstreze un echilibru just între mijloacele folosite şi scopul vizat. Pentru a se respecta justul echilibru, individul nu trebuie să suporte o sarcină disproporţionată, fapt ce se analizează în funcţie de modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională.
La momentul realizării ingerinţei, în legislaţia naţională nu existau dispoziţii care să reglementeze dreptul la o despăgubire justă şi efectivă. Nici dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu oferă o soluţie concretă şi actuală în condiţiile în care, la cererea de restituire formulată în 2001, până în prezent nu a fost emisă nicio dispoziţie de restituire în natură sau de despăgubiri, deşi au trecut aproape zece ani de la depunerea notificării şi nici nu se întrevede posibilitatea obţinerii unei compensaţii în viitorul apropiat.
În aceste condiţii, nu s-a respectat principiul proporţionalităţii ingerinţei în dreptul de proprietate al recurentului.
Atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond, au reţinut în mod greşit incidenţa, în cauză, a principiului error communis facit jus în situaţia în care nu există nicio dovadă că pârâtul s-a aflat într-o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a statului.
În concluzie, faţă de toate aceste aspecte, soluţia instanţei de apel cu privire la acţiunea în revendicare este nelegală, deoarece titlul de proprietate al reclamantului este mai bine caracterizat şi trebuia să i se dea prioritate în temeiul art. 480 - 481 C. civ.
3. Hotărârea recurată este nelegală şi în ceea ce priveşte respingerea apelului cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de fond pe capătul subsidiar de cerere în condiţiile în care prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti şi a respins cererea de acordare a despăgubirilor, fără să analizeze existenţa sau nu a faptei ilicite a acestui pârât atât referitor la înstrăinarea bunului, cât şi la nesoluţionarea în termen a notificării.
Reclamantul a solicitat obligarea Municipiului Bucureşti la despăgubiri în cadrul unei acţiuni întemeiate pe Legea nr. 10/2001, determinat de încălcarea dispoziţiilor legii menţionate, deoarece pârâtul a refuzat în mod abuziv să soluţioneze notificarea formulată.
În plus, această lege nu prevede nicio modalitate de acoperire a prejudiciului provocat prin refuzul de soluţionare a notificării, deoarece acţiunile acordate de Statul Român la Fondul Proprietatea s-au epuizat.
De asemenea, soluţia instanţei de fond, cât şi soluţia instanţei de apel, sunt nelegale raportat la împrejurarea că Decizia nr. 33/2008 nu ar reprezenta izvor de drept, deoarece dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recursurile în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. (3) teza finală (respectiv art. 3307 alin. (4) după modificarea prin Legea nr. 202/2010) C. proc. civ. Pe de altă parte, decizia menţionată stabileşte calitatea procesuală pasivă în asemenea cauze pentru uzurpatorul care a înstrăinat bunul unui terţ dintr-o cauză imputabilă lui, în speţă, Municipiul Bucureşti.
Procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 modificată şi de Legea nr. 247/2005 nu funcţionează de o manieră susceptibilă a duce la obţinerea unei despăgubiri efective într-un termen rezonabil, iar singura modalitate de a obţine repararea ingerinţei în dreptul de proprietate al recurentului este aceea a obligării pârâtului care a uzurpat şi înstrăinat bunul şi care nu a soluţionat notificarea în termen la plata unor despăgubiri egale cu valoarea de piaţă a bunului.
În condiţiile în care toate demersurile recurentului au rămas fără răspuns, iar, până în prezent, deşi au trecut peste 10 ani de la formularea notificării, încălcarea dreptului de proprietate nu a fost înlăturată sau reparată, acesta este în situaţia de a suporta o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor sale, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Procedura de stabilire şi acordare a despăgubirilor prevăzută de titlul VII al Legii nr. 247/2005 ar fi fost aplicabilă numai în măsura în care notificarea recurentului ar fi fost soluţionată în termen, iar această procedură ar fi dus la înlăturarea ingerinţei în dreptul său de proprietate, prin acordarea unor despăgubiri efective şi într-un termen rezonabil şi previzibil.
Instanţa de apel a interpretat greşit legea, când s-a limitat să confirme cele reţinute de instanţa de fond, în sensul că este obligaţia statului de a adopta măsuri adecvate pentru a face funcţională procedura administrativă, omiţând că, în toate hotărârile Curţii Europene în care s-a constatat ineficienţa şi nefuncţionalitatea procedurii de înlăturare a încălcărilor dreptului de proprietate, Curtea a obligat Statul Român direct la plata unor despăgubiri la valoarea de piaţă a bunurilor preluate.
Mai mult, a obligat reclamantul să pornească o nouă acţiune, prin care Municipiul Bucureşti să fie obligat să emită dispoziţie cu propunere de despăgubiri, iar după parcurgerea tuturor căilor de atac să pornească un alt proces pentru punerea în executare a hotărârii, echivalează cu o sarcină disproporţionată impusă acestuia.
Instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.
În condiţiile în care Municipiul Bucureşti avea obligaţia, conform Legii nr. 10/2001, de a soluţiona notificarea şi de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent în termen de 60 de zile de la depunerea acesteia, nesoluţionarea ei timp de peste 10 ani, cu consecinţa lipsei oricărei despăgubiri, este determinată, cel puţin, de neglijenţa acestuia şi a cauzat un prejudiciu reclamantului ce trebuie reparat prin obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în bani.
Dispoziţiile art. 1073 C. civ. prevăd dreptul creditorului de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei (soluţionarea notificării în termen), iar în caz contrar, dreptul la dezdăunare. Potrivit dispoziţiilor art. 1078 C. civ., debitorul care a încălcat obligaţia de a nu face (în speţă, pârâtul avea obligaţia de a nu înstrăina imobilul) este obligat la despăgubire pentru simplul fapt al încălcării acestei obligaţii, fapt statuat şi de instanţa supremă prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008.
Recurentul a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.
Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimaţii pârâţi nu au depus întâmpinare.
Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. În mod corect, Curtea de Apel a confirmat soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte lipsa de interes a reclamantului în formularea cererii de constatare a nevalabilităţii titlului statului, de preluare a imobilului în litigiu, respectiv a Deciziei nr. 684 din 26 aprilie 1983 a fostului Consiliu popular al municipiului Bucureşti.
În esenţă, instanţa a reţinut absenţa interesului în promovarea petitului sus-menţionat, determinat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care se referă la caracterul abuziv al preluării imobilelor, acest aspect fiind relevant pentru verificarea incidenţei legii speciale; pe de altă parte, a constatat lipsa de interes faţă de criteriile de apreciere a dreptului reclamantului, în cadrul unei acţiuni în revendicare, şi care se raportează la noţiunea de "bun" din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene. Sub acest ultim aspect, instanţa a reţinut că, neexistând în favoarea reclamantului o hotărâre judecătorească de restituire a imobilului şi nicio o dispoziţie administrativă în acest sens, el nu beneficiază de "un bun" în sensul Convenţiei şi, în consecinţă, nici nu prezintă interes în constatarea nevalabilităţii titlului statului.
Soluţia Curţii de Apel este corectă.
Din perspectiva formelor de reparaţie cuvenite reclamantului în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, chestiune care, oricum, nu formează obiect al dosarului de faţă, nu interesează modalitatea de preluare a bunului de la proprietarul deposedat, cu sau fără titlu valabil, toate preluările fiind considerate că au avut loc în mod abuziv, potrivit art. 2 din Lege.
În plus, cu ocazia soluţionării notificării, entitatea învestită de solicitant în acest sens are şi atribuţia verificării titlului statului conform art. 21.2. din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, o asemenea activitate presupunând obligaţia emitentului deciziei sau dispoziţiei de restituire, de redare a motivelor care fundamentează restituirea, printre care şi încadrarea în dispoziţiile art. 2 din Lege, text care diferenţiază între imobile preluate cu titlu valabil şi cele preluate fără titlu valabil sau în fapt, în absenţa oricărui titlu.
De asemenea, instanţa de apel a raportat în mod corect interesul reclamantului în promovarea cererii în discuţie la aspectul referitor la existenţa "unui bun" în înţelesul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care să poată fi valorificat în cadrul acţiunii în revendicare formulată împotriva cumpărătorului chiriaş. Cum finalitatea urmărită de reclamant în demersul său judiciar, privit în ansamblu, vizează obţinerea în natură a imobilului de la pârâtul cumpărător, iar, pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare, o asemenea finalitate nu se poate realiza în cadrul acţiunii de faţă, tocmai determinat de împrejurarea că recurentul nu are "un bun" în sensul Convenţiei, acesta nu justifică folos practic în cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului.
Cu alte cuvinte, şi dacă ar fi obţinut admiterea cererii sus-menţionate, această soluţie nu reprezintă un element suficient pentru admiterea acţiunii în revendicare, care este scopul principal în promovarea cauzei de faţă.
Susţine recurentul încălcarea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, care prevede dreptul instanţelor de a verifica natura preluării. Este incontestabilă posibilitatea instanţelor de a decide asupra modalităţii de preluare a unui imobil preluat în regimul politic trecut, dar această chestiune este subsecventă interesului, ca şi condiţie de exerciţiu în formularea unei asemenea cereri, astfel încât, în absenţa justificării interesului, instanţele nu pot proceda la verificarea aspectelor de fond privind titlul statului.
Cât priveşte interesul reclamantului faţă de dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe lângă faptul că acest text de lege a fost abrogat prin Legea nr. 1/2009, deci, nu mai poate constitui un temei în raport de care să se aprecieze condiţia de exerciţiu în discuţie, dispoziţia se referea, de asemenea, la exercitarea dreptului de proprietate după obţinerea deciziei administrative sau a hotărârii judecătoreşti de restituire în condiţiile Legii nr. 10/2001. Or, după cum a reţinut şi Curtea de Apel, prezenta cauză nu vizează o contestaţie întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001, pentru a se verifica forma de reparaţie cuvenită reclamantului în procedura legii speciale; în plus, cum s-a arătat în precedent, entitatea învestită cu soluţionarea notificării are abilitatea de a se pronunţa asupra natura preluării imobilului. Prin urmare, nu există interesul reclamantului în prezenta cauză, de a obţine constatarea nulităţii titlului statului, raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Referitor la efectele nulităţii, care ar justifica, în opinia recurentului, interesului acestuia în promovarea primului petit din acţiune, nici această susţinere nu este întemeiată. Pentru cele ce se vor arăta în continuare, constatarea nulităţii titlului statului, indiferent de consecinţele pe care le-ar produce dacă această cerere ar fi admisă, nu este suficientă pentru ca reclamantul să obţină câştig de cauză în disputa sa judiciară cu pârâtul care este, în prezent, titularul dreptului de proprietate, astfel încât efectul retroactiv pe care l-ar crea desfiinţarea titlului statului este nerelevant în speţă.
Noţiunea de "bun", la care se referă reclamantul în justificarea interesului trebuie apreciată în raport de art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei şi de practica recentă a instanţei de contencios european, iar această noţiune cuprinde criterii mai largi pentru a atrage protecţia instituită de documentul european, nerezumându-se la constatarea nulităţii actului de preluare a imobilului de către stat (cauza Atanasiu ş.a. vs România).
De asemenea, condiţia interesului nu se poate raporta nici la un eventual câştig al reclamantului în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, prin compararea titlurilor exhibate de părţi după regulile clasice, deoarece o asemenea analiză nu mai poate avea loc faţă de dispoziţiile legii speciale, cum în mod corect a considerat şi Curtea de Apel.
Referitor la aceeaşi condiţie de exerciţiu, care s-ar justifica în raport de considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 privind dreptul proprietarului deposedat la despăgubiri, nici această susţinere nu este corectă, deoarece, pentru cele ce se vor arăta în continuare, soluţia dată de instanţele anterioare în ceea ce priveşte această cerere, fundamentată pe lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, este legală. Or, atât timp cât despăgubirile nu pot fi pretinse de la menţionatul pârât, nici interesul reclamantului de a obţine nulitatea titlului statului raportat la cererea în despăgubiri nu este justificat.
A mai afirmat partea că, prin soluţia pronunţată asupra cererii în discuţie, s-ar încălca dreptul de acces la justiţie reglementat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Nici această susţinere nu este întemeiată.
Dreptul de acces la justiţie presupune, în esenţă, legitimarea reclamantului de a obţine verificarea realizată de o instanţă independentă şi imparţială asupra pretenţiilor deduse judecăţii, fără să implice, însă, şi obţinerea soluţiei prefigurate de această parte asupra obiectului dedus judecăţii. Or, reclamantul a beneficiat de o judecată în ceea ce priveşte cererea sa, de constatare a nulităţii Dispoziţiei nr. 684/1983, soluţia pronunţată asupra acestei cereri neavând legătură cu încălcarea dreptului de acces la justiţie,
În concluzie, confirmarea de către instanţa de apel a modalităţii de soluţionare a excepţiei lipsei de interes de către Tribunal a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.
2. Susţinerile referitoare la nelegalitatea modalităţii de soluţionare a acţiunii în revendicare sunt, de asemenea, neîntemeiate.
În primul rând, indiferent de constatarea sau nu a valabilităţii titlului de proprietate al pârâtului persoană fizică, acţiunea în revendicare formulată de reclamant împotriva acestuia, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se mai poate soluţiona după regulile clasice ale acţiunii în revendicare de drept comun, prevăzute de art. 480 C. civ., ci în raport de dispoziţiile legii speciale şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Art. 480 C. civ. nu este incident în speţă, astfel încât nu se poate reţine că soluţia de respingere a apelului a fost pronunţată cu încălcarea textului de lege menţionat.
Astfel, apariţia unei legi speciale, Legea nr. 10/2001, în al cărei domeniu de reglementare intră toate imobilele aflate în situaţia celui din prezentul litigiu, nu poate fi ignorată doar pentru faptul că reclamantul nu solicită aplicarea acesteia, ci îşi întemeiază pretenţiile pe acte normative preexistente legii speciale.
În acest sens, art. 6 din Legea nr. 213/1998, invocat chiar de către reclamant în fundamentarea acţiunii, prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în condiţiile dreptului comun dacă nu există o lege specială de reparaţie, reprezentând, astfel, pentru această categorie de bunuri, consacrarea principiului de drept "specialia generalibus derogant" ("legea specială derogă de la legea generală").
De asemenea, Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a statuat, în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada sus-amintită, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, următoarele:
"Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".
Cum imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea de faţă a fost introdusă, de reclamant, după intrarea în vigoare a acestei legi, în mod corect, Curtea a avut în vedere, în mod prioritar, dispoziţiile legii speciale de reparaţie.
Nu există posibilitatea pentru recurent de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială şi dreptul comun, deoarece recunoaşterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit, dar şi a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el şi care este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunţării deciziei.
Prin urmare, în mod corect instanţele au soluţionat acţiunea în revendicare raportat la dispoziţiile legii speciale, precum şi la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe fondul acţiunii în revendicare, conform dispoziţiilor legii speciale, în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat şi înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate obţine fie restituirea în natură a bunului, fie măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, în raport de obţinerea sau nu a desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare încheiat de cumpărătorul chiriaş, potrivit art. 45 din acelaşi act normativ.
Din aceste reglementări rezultă că legiuitorul a înţeles să acorde preferabilitate titlului foştilor chiriaşi care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, art. 20 alin. (2) din legea specială dând dreptul persoanei îndreptăţite, proprietarul deposedat, la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a imobilului, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
În consecinţă, criteriul de analiză al acţiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor potrivit regulilor clasice, în sensul de a obţine câştig de cauză cel al cărui autor are un drept mai bine caracterizat (în ipoteza în care titlurile provin de la autori diferiţi, ca în speţă), ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului altei persoane, criteriu impus de legiuitor şi în considerarea căruia titlul pârâtului este preferabil.
În cauza de faţă, cum reclamantul nu a acţionat în sensul desfiinţării titlului de proprietate al pârâtului în termenul de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, acest din urmă titlu s-a consolidat retroactiv, chiar din culpa recurentului.
Prin urmare, în favoarea pârâtului operează prezumţia că a încheiat actul juridic cu bună-credinţă şi că actul este valabil din perspectiva tuturor celorlalte condiţii prevăzute de Legea nr. 112/1995, în temeiul căreia a fost perfectat. Pentru aceste argumente, în prezenta cauză, nu mai este posibilă verificarea valabilităţii titlului de proprietate al pârâtului şi nici incidenţa principiului "error communis facit jus".
Din această perspectivă, analizarea, de către prima instanţă, a bunei-credinţe a pârâtului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, inclusiv sub aspectul cerinţelor principiului "erorii comune şi invincibile" care creează drept, excede propriilor considerente în fundamentarea soluţiei pronunţate, menţionate mai sus, şi nu vor fi examinate de această instanţă, cu atât mai mult cu cât Curtea de Apel nu le-a avut în vedere, întemeindu-şi decizia strict pe argumentul legat de consolidarea titlului pârâtului, urmare a necontestării sale în condiţiile legii de către reclamant.
Referitor la dreptul pretins de reclamant în temeiul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum s-a precizat mai sus, în Decizia în interesul legii nr. 33/2008, s-a arătat că, în caz de conflict între legea naţională şi documentul european, are prioritate cel din urmă. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori insecurităţii raporturilor juridice.
În speţă, nu se poate pune problema conflictului între legea naţională şi Convenţie, deoarece reclamantul nu are un "bun actual" din perspectiva documentului european şi nici speranţa legitimă de a-l dobândi, cum în mod corect au considerat ambele instanţe.
Astfel, în Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, Curtea Europeană a reţinut că:
"134. (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
140. (…) existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
142. (…) Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
143. În speţă, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (…), deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala".
Faţă de aceste considerente, se constată că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară sau o decizie administrativă de restituire, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, el nu are "un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol, care să-i confere dreptul la restituirea imobilului.
Reclamantul neavând "un bun" în sensul Convenţiei, nu se mai poate pune problema caracterului justificat sau nu al ingerinţei statului în dreptul său de proprietate şi nici a verificării dacă privarea de proprietate respectă principiul proporţionalităţii între interesul general al comunităţii şi imperativul protecţiei drepturilor fundamentale ale omului.
Pe de altă parte, doar pârâtul are "un bun" în sensul Convenţiei.
În acest sens, în Decizia nr. 33/2008, evocată mai sus, se arată că:
"(…) atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect".
În aceeaşi direcţie, este relevantă decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a menţionat că:
"Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (…); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.".
În speţă, pârâtul este cel care are un "bun" în sensul Convenţiei, deoarece şi-a păstrat, în mod irevocabil, contractul de vânzare-cumpărare încheiat, ca urmare a neatacării titlului său de proprietate de către reclamant, în condiţiile legii.
Prin urmare, el beneficiază de speranţa legitimă de a se bucura de toate atributele dreptului său de proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare respectiv, speranţă legitimă derivată din dispoziţiile legii (art. 9 din Legea nr. 112/1995, art. 18 şi 45 din Legea nr. 10/2001) unite cu o jurisprudenţă constantă în sensul păstrării dreptului de către cumpărătorul chiriaş în disputa sa cu proprietarul deposedat, care nu i-a atacat titlul. Speranţa legitimă constituie, la rândul său, "un bun", astfel încât pârâtul beneficiază de protecţia art. 1 din Primul Protocol, cum, în mod corect, a considerat şi Curtea de Apel.
Împrejurarea că pârâtul ar putea beneficia de preţul de piaţă al imobilului în condiţiile Legii nr. 1/2009, în timp ce reclamantului nu i se asigură un drept efectiv la reparaţie, prin mecanismul Legii nr. 10/2001 şi al Legii nr. 247/2005, sunt aspecte nerelevante faţă de considerentele precedente.
Pe de altă parte, interesul oricăruia dintre pretinşii proprietari aflaţi în dispută este, în principal, păstrarea imobilului pentru care invocă dreptul de proprietate, iar nu despăgubiri constând în valoarea bunului; în speţă, pârâtul, care are un titlu de proprietate nedesfiinţat şi justifică "un bun" din perspectiva Convenţiei, este şi persoana care, în disputa sa cu reclamantul, are un drept prioritar de a se bucura de atributele dreptului de proprietate. De asemenea, aspectul referitor la ineficienţa legislaţiei naţionale în asigurarea mecanismului de despăgubiri pentru reclamant, pe lângă faptul că nu poate fi discutat în cadrul procesual stabilit în dosarul de faţă, nici nu poate prezenta relevanţă în ceea ce-l priveşte pe pârâtul F. Aceasta, deoarece nu-i pot fi opuse pârâtului eventualele disfuncţionalităţi în mecanismul de acordare a despăgubirilor, rezultate din neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor care revin statului în acest sens.
Cât priveşte nerelevanţa hotărârii pronunţate în cauza Raicu vs. România, în speţa de faţă, chiar dacă circumstanţele celor două litigii sunt diferite, cum în mod întemeiat a afirmat şi recurentul, concluzia din această hotărâre se impune şi în prezentul litigiu, şi anume că "atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăţi distorsionate" (parag. 37), concluzie reţinută în mod justificat de către Tribunal.
În consecinţă, în mod corect, Curtea a confirmat soluţia primei instanţe, în ceea ce priveşte respingerea acţiunii în revendicare.
3. Decizia instanţei de apel este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale şi în ceea ce priveşte menţinerea soluţiei primei instanţe, de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, pe capătul de cerere în despăgubiri, şi de respingere a acestei cereri ca atare.
Astfel, în precizarea cererii în despăgubiri, depusă la 22 aprilie 2010, reclamantul a indicat, ca temei de drept, dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., art. 1075 şi 1078 din acelaşi cod, Decizia în interesul legii nr. 33/2008, precum şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, susţinând că, în cazul respingerii acţiunii în revendicare, singura posibilitate de a se înlătura ingerinţa în dreptul său de proprietate este aceea de a i se acorda despăgubiri efective şi într-un termen rezonabil. A mai arătat că "procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 nu funcţionează de o manieră susceptibilă a duce la obţinerea unei despăgubiri efective, într-un termen rezonabil, iar singura modalitate de a obţine repararea ingerinţei în dreptul de proprietate este aceea a obligării pârâtului care i-a uzurpat şi înstrăinat dreptul la plata unei despăgubiri egale cu valoarea de piaţă a bunului de care a fost privat".
Prin urmare, motivarea recurentului în susţinerea cererii în despăgubiri, independent de textele de lege invocate, este sprijinită pe un singur argument, şi anume cel referitor la nefuncţionarea mecanismului de acordare a despăgubirilor, prevăzut de legile speciale (Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005).
În cererea precizatoare, recurentul nu face niciun fel de referire la împrejurarea că despăgubirile ar fi solicitate pentru nesoluţionarea în termen a notificării sau determinat de convertirea acţiunii în revendicare într-o acţiune în despăgubiri, astfel încât toate criticile din recurs privind aceste temeiuri, nemenţionate în dosarul de fond, nu vor fi avute în vedere de prezenta instanţă. Niciun element din cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, nu vizează criterii din care să se poată deduce cele două temeiuri invocate în recurs (mod de calcul al despăgubirilor raportat la durata nesoluţionării notificării, în ce constă prejudiciul creat reclamantului determinat de acest motiv, argumentele pentru care acţiunea în revendicare se converteşte într-o acţiune în despăgubiri), pentru a se putea aprecia asupra calităţii procesuale pasive a pârâtului în raport de acestea.
Raportat la acţiunea în despăgubiri îndreptată împotriva statului, determinată de nefuncţionarea Fondului "Proprietatea", unitatea deţinătoare nu justifică legitimare procesuală pasivă. Astfel, de implementarea corectă, coerentă şi eficientă a unui act normativ, care să asigure finalitatea dispoziţiilor pe care le cuprinde în materie de reparaţie acordată pentru foştii proprietari, deposedaţi abuziv de bunurile lor, în perioada regimului comunist, nu poate răspunde decât Statul, prin organul său reprezentativ competent, şi anume Ministerul Finanţelor Publice, iar nu deţinătorul actual al bunului.
Cât priveşte argumentele Curţii de Apel referitoare la imposibilitatea transformării acţiunii în revendicare într-o acţiune în despăgubiri faţă de inexistenţa dreptului de creanţă în patrimoniul reclamantului, la etapele procedurii de stabilire şi acordare a despăgubirilor şi instituţiile implicate în acestea, la aplicarea prioritară a procedurilor administrative faţă de dreptul comun şi la imposibilitatea instanţelor de a crea noi proceduri, la nedovedirea încălcării unui drept patrimonial recunoscut de Convenţie reprezintă aspecte care exced problemei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, în cererea de despăgubiri, astfel încât nu vor fi avute în vedere de prezenta instanţă.
Strict raportat la temeiul indicat de reclamant în cererea precizatoare, Înalta Curte constată că argumentul Curţii de Apel în menţinerea soluţiei primei instanţe sub acest aspect, privind lipsa raportului juridic în care Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să poată fi obligat la despăgubiri determinat de nefuncţionabilitatea mecanismului de acordare a despăgubirilor prevăzut de legile speciale este corectă.
De asemenea, nu vor fi avute în vedere de prezenta instanţă susţinerile pârâtului privind încălcarea art. 998 - 999 C. civ., art. 1073 şi 1078 din acelaşi cod, prin decizia pronunţată, întrucât aceste critici vizează chestiuni de fond ale unor cereri care nu s-au întemeiat, în dosarul de fond, pe susţinerile pârâtului din cererea de recurs.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din Cod, sub niciunul dintre aspectele criticate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.N. împotriva Deciziei nr. 734 A din 6 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6226/2012. Civil. Legea 10/2001. Obligaţie de... | ICCJ. Decizia nr. 6230/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
