ICCJ. Decizia nr. 6237/2012. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6237/2012
Dosar nr. 12362/3/2010
Şedinţa publică din 15 octombrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 10 martie 2010 reclamantul T.Ş. a solicitat instanţei de judecată obligarea pârâtului C.C.E. la plata sumei de 170.000 euro, încasată de acesta conform Convenţiei încheiate la data de 30 mai 2007, şi a sumei de 115.000 euro, reprezentând contravaloarea sumei încasate ca preţ al vânzării unui teren, conform antecontractului de vânzare-cumpărare atestat sub nr. 22 din 15 martie 2007 la Cabinet avocat P.L.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 182 din 01 februarie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 12362/3 din 2010 a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamant.
Tribunalul a reţinut că părţile din litigiu s-au aflat în relaţii apropiate de prietenie şi în acest context au hotărât achiziţionarea unor imobile în România, în scopul obţinerii unui profit, achiziţii ce urmau a fi efectuate cu banii reclamantului, iar pârâtul urma să se preocupe de găsirea imobilelor, încheierea actelor necesare şi construcţia unor case.
Reclamantul a deţinut într-un cont bancar suma de 330.000 euro, aspect recunoscut de ambele părţi şi rezultat şi din extrasele de cont.
În luna martie 2007 a fost cumpărat de pârâtul C. terenul din Buşteni, str. Ş., cu banii reclamantului, de la numitul R.R.C. Prin antecontractul nr. 22 din 15 martie 2007, purtând data certă, dată de Cabinetul de Avocat P.L., pârâtul, în calitate de promitent vânzător, s-a obligat să înstrăineze reclamantului, promitent cumpărător, acest imobil înscris în CF nr. x Buşteni, teren care va fi dobândit prin cumpărare de către pârât de la numitul R.R.C., având încheiat cu acesta din urmă antecontract, autentificat sub nr. 272 din 14 martie 2007 la B.N.P. D.P., încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în formă autentică urmând a se realiza, în termen de 30 zile. În art. 3 din convenţie s-a prevăzut că preţul vânzării este de 115.000 euro, plătit integral la data întocmirii actului.
Ulterior, la 22 mai 2007, între pârât şi soţia sa, pe de o parte şi reclamant, pe de altă parte, a fost încheiat antecontractul autentificat sub nr. 1609 prin care primii, în calitate de proprietari ai terenului din Buşteni se obligau să vândă imobilul reclamantului.
La art. VII al antecontractului s-a stipulat că preţul este de 115.000 euro, din care promitenţii vânzători au primit la data autentificării actului 113.000 euro, urmând ca restul de 2.000 euro să fie achitat la data încheierii contractului autentic, dar nu mai târziu de 22 mai 2009.
La 4 decembrie 2007 pârâtul şi soţia sa au vândut reclamantului terenul, prin contractul autentificat sub nr. 4529, dată la care se menţionează că a fost achitat restul de preţ de 2.000 euro.
Reclamantul a susţinut faptul că a plătit de două ori suma pentru acelaşi bun, odată la încheierea actului nr. 22 din 15 martie 2007 şi a doua oară la încheierea antecontractului şi a contractului de vânzare-cumpărare, respectiv la 22 mai 2007 şi 04 decembrie 2007. De asemenea, s-a susţinut că la data încheierii promisiunii din 15 martie 2007 a achitat 115.000 euro, din care 30.000 euro i-a predat pârâtului, iar 85.000 euro au fost ridicaţi de pârât din contul reclamantului.
Prima instanţă a reţinut că pârâtul a cumpărat terenul din Buşteni pe numele său, pentru că reclamantul era cetăţean german, preţul fiind plătit de reclamant. Ulterior, reclamantul a devenit proprietarul terenului prin act autentic.
În ce priveşte obligaţia de restituire a sumei de 170.000 euro, încasată conform Convenţiei din 30 mai 2007 şi datată sub nr. 54 din 30 mai 2007 la Cabinet Avocat P.L., sumă ridicată din contul personal în intervalul 21 martie 2007 - 20 iunie 2007, tribunalul a reţinut că părţile au hotărât încetarea contractului de împrumut din 24 mai 2007 şi rămânerea sumei de 240.000 euro în posesia pârâtul pentru a fi investită de acesta din urmă cel mai târziu la 31 decembrie 2007, în interesul ambelor părţi, în construcţia unor imobile în Poiana Ţapului, Judeţ Prahova, în parteneriat cu proprietarul terenului, numitul L.I. iar, profitul realizat să fie repartizat între părţi la momentul vânzării, în cote de 50%, pentru fiecare din cele două părţi.
Prin actul adiţional, încheiat la 30 mai 2007 părţile au stabilit că parte din suma de 240.000 euro, respectiv 70.000 euro, a fost restituită reclamantului, restul sumei de 170.000 euro rămânând investită în imobilele, construite în Poiana Ţapului, în număr de 4, profitul ce se va realiza urmând a fi repartizat între părţi la momentul vânzării-cumpărării imobilelor ridicate, în cota de ½ pentru fiecare din părţile convenţiei.
S-a mai arătat că ulterior, prin actul adiţional nr. 244 din 14 iulie 2009 părţile au menţinut vechile clauze din actul adiţional din 30 mai 2007 şi au adăugat că la data repartizării profitului între părţi va fi restituită şi suma de 170.000 euro.
Procedând la analiza probelor instanţa a reţinut că pe terenul numitului L.I. au fost ridicate patru construcţii, cu autorizaţii emise pe numele proprietarului terenului şi că, pentru toate construcţiile, au fost eliberate procese-verbale de recepţie preliminară.
Dintre acestea una a fost înstrăinată.
A mai reţinut prima instanţă că reclamantul a formulat cererea de restituire a sumei de 170.000 euro pentru a evita prescripţia şi pentru că pârâtul este de rea-credinţă, întrucât la data semnării convenţiei nr. 235, cele patru construcţii erau ridicate la roşu, iar una era vândută.
Tribunalul a reţinut că această cerere a reclamantului poate fi făcută după înstrăinarea celor patru imobile, iar motivul invocat, evitarea prescripţiei, este nejustificat, neputând constitui temei pentru angajarea răspunderii contractuale.
Prima instanţă nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 992 şi 1092 C. civ. întrucât susţinerile reclamantului se fac pe prevederi contractuale.
Împotriva sentinţei a declarat apel, ulterior completat, reclamantul T.Ş., iar pârâtul Costache a depus întâmpinare.
În motivarea cererii de apel, astfel cum a fost completată au fost susţinute următoarele critici:
Printr-un prim motiv s-a arătat că, deşi înscrisurile autentice atestă neechivoc faptul că a fost achitat preţul de 115.000 euro de 2 ori pentru acelaşi teren, instanţa a respins acest petit pe considerentul că la notar nu se menţionează că sumele au fost predate şi numărate în faţa acestuia.
În dezvoltarea motivului s-a arătat că motivarea este eronată având în vedere forţa probantă a actelor dar şi a practicii la încheierea acestor acte, potrivit căreia se face doar menţiunea că plata a fost efectuată, chiar dacă suma a fost sau nu numărată în faţa persoanei care autentifică actul.
Printr-un al doilea motiv, referitor la cel de al doilea petit, s-a arătat că şi în acest caz a fost interpretat greşit textul convenţiei, în sensul că textul arătă că se va achita o parte din bani şi profitul respectiv la fiecare vânzare, nicidecum la momentul înstrăinării şi celui de al patrulea imobil, cum eronat a reţinut instanţa de fond.
Reclamantul a susţinut că faţă de clauza din actul iniţial, atestat sub nr. 54 din 30 mai 2007, care impunea realizarea investiţiei până la 31 decembrie 2007, rezultă că începând cu această dată pârâtul este debitor cu obligaţia de a vinde imobilele şi de a returna suma de 170.000 euro.
Toate cele patru imobile au fost construite, iar proprietar este L.I. şi L.C.S., astfel că pârâtul nu avea dreptul să promită o vânzare a bunului altei persoane, probă asupra căreia instanţa nu s-a pronunţat.
A arătat că instanţa a interpretat greşit probatoriul administrat, fiind evident faptul că prin încheierea celor două antecontracte de vânzare-cumpărare, deşi primul era valabil încheiat la avocat, s-a urmărit inducerea în eroare a reclamantului.
Ca şi în cazul celeilalte sume s-au încheiat două convenţii pentru că în prima pârâtul uitase să introducă clauza potrivit cu care banii se restituiau doar după ce se vindeau toate cele patru imobile.
Referindu-se la cererea de restituire a sumei de 115.000 euro a arătat că s-a plătit iniţial suma de 30.000 euro iar restul de 85.000 euro a fost transferat din contul său.
Apoi, în antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în faţa notarului, este menţionat şi se citează "noi promitenţii vânzători declarăm că am primit de la promitentul cumpărător astăzi, data autentificării acestui act suma de 368.154 RON ce reprezintă echivalentul a 113.000 euro, actul autentic făcând deplina dovadă a faptului că s-au plătit cei 113.000 euro, la momentul încheierii actului. Restul de 2.000 euro s-a plătit la semnarea contractului de vânzare-cumpărare.
Cu privire la suma de 170.000 euro, s-a arătat că sunt nule convenţiile deoarece prin ele se obligă o a treia persoană şi că nu există garanţia că acea persoană va dori să vândă vreodată acele construcţii şi totodată nu există garanţia că va exista profit în urma vânzării.
A mai arătat că pârâtul a păstrat întreaga sumă încasată pentru imobilul vândut, deşi exista obligaţia ca profitul să fie împărţit în cote de ½ între cele două părţi.
Prin întâmpinare, pârâtul C.C.E. a susţinut că nu există nicio urmă a unui comportament prin care să fi încercat să îl inducă în eroare pe reclamant, antecontractul de vânzare-cumpărare în forma autentică fiind încheiat la iniţiativa reclamantului, aspect confirmat de reclamant la interogatoriu şi întărit de martorul M.Ş.
Din succesiunea contractelor, rezultă că primul contract, încheiat la cabinetul de avocatură, a avut caracter simulat şi totodată dovedeşte că nu a existat plata unei sume suplimentare în faţa notarului.
A mai arătat, contrar celor susţinute de reclamant în motivele de apel, că proba împotriva consemnărilor notarului în actele încheiate în formă autentică se face diferit după cum este vorba despre propriile constatări ale notarului, caz în care se face proba contrară prin înscrierea în fals, şi declaraţiilor consemnate în actul autentic de către notar, caz în care se poate face proba contrară, în sensul că declaraţia unei părţi nu corespunde realităţii.
A mai susţinut că reclamantul a solicitat restituirea sumei de 115.000 euro, plătită la cabinetul de avocatură şi nu cea de-a doua sumă plătită fără să fie datorată şi că ar fi trebuit să se solicite cea de a doua sumă.
Reclamantul prin răspunsul la interogatoriu a arătat că a lăsat suma de 115.000 euro în mâna pârâtului pentru a face afaceri cu această sumă şi că trebuia să dovedească ce afaceri urmau a se face.
În ce priveşte suma de 170.000 euro a arătat că instanţa a reţinut o concluzie corectă, în sensul că restituirea acestei sume urmează să se facă după vânzarea celor patru imobile.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 871A din 23 noiembrie 2011 a admis apelul reclamantului şi parţial acţiunea civilă formulată de acesta şi l-a obligat pe pârât la plata sumei de 115.000 euro.
Din examinarea cererii de apel iniţiale dar şi a cererii completatoare de apel, instanţa de apel a apreciat că rezultă, în esenţă, aceleaşi două critici.
Astfel, în ce priveşte prima critică şi apărările pârâtului, referitoare la art. 1173 C. civ. potrivit căruia actul autentic are deplină credinţă în privirea oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată, Curtea a reţinut că menţionarea în antecontract a faptului că s-a primit echivalentul sumei de 113.000 euro, are efect între părţile antecontractului.
Curtea a reţinut că din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1609 din 22 mai 2007 la B.N.P. N.C.T., a rezultat că notarul public a constatat convenţia de promisiune de vânzare-cumpărare încheiată între C.E.C. şi C.A.M., pe de o parte şi T.Ş., pe de altă parte, având ca obiect terenul în suprafaţă de 1.000 mp situat în intravilanul oraşului Buşteni, str. Ş. Judeţul Prahova, cu nr. cadastral aaa, înscris în CF nr. x, Buşteni.
De asemenea, din acest antecontract a rezultat că promitenţii-vânzători au declarat că au primit în ziua autentificării antecontractului suma de 368.154 RON, echivalent a 113.000 euro, la un curs de 3,258 RON/euro.
Potrivit art. 1174 alin. (1) C. civ. actul cel autentic sau cel sub semnătură privată are tot efectul între părţi despre drepturi şi obligaţiile ce constată, precum şi despre ceea ce este menţionat în act peste obiectul principal al convenţiei, când menţionarea are un raport oarecare cu acest obiect.
Pe baza aceloraşi texte de lege şi pe aceleaşi raţiuni, instanţa de apel a reţinut că au efect între părţi şi menţiunile din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4529 din 4 decembrie 2007 la B.N.P. N.A.
Faţă de aceste două acte juridice, Curtea a constatat că obligaţia de plată a sumei de 115.000 euro a avut drept contraprestaţie transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului.
Din antecontractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată nr. 22 din 15 martie 2007 încheiat de cabinetul de avocatură P.L. a rezultat că pârâtul C.E.C., în calitate de promitent-vânzător, s-a obligat să transmită reclamantului T.Ş., promitent-cumpărător, terenul în suprafaţă de 1.000 mp, situat în Buşteni, str. Ş. judeţul Prahova, acelaşi care a făcut şi obiectul antecontractului autentificat sub nr. 1609 din 22 mai 2007 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4529 din 04 decembrie 2007.
În antecontractul încheiat în faţa avocatului se arată că vânzarea se va face către promitentul cumpărător după ce promitentul-vânzător va cumpăra terenul de la numitul R.R.C.
La art. 3 din antecontract s-a stipulat că preţul vânzării imobilului ce se promite a se vinde, respectiv a se cumpăra este de 115.000 euro, iar la art. 3.2 că preţul este "plătit în întregime azi, data încheierii prezentului antecontract de vânzare-cumpărare, promitentul vânzător declarând că a primit integral preţul vânzării imobilului ce face obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare, prezenta declaraţie ţinând loc de chitanţă descărcătoare".
Curtea, faţă de conţinutul acestui act sub semnătură privată, încheiat la cabinetul de avocatură P.L. a reţinut incidente dispoziţiile art. 1174 C. civ. şi, deci, că are efect declaraţia promitentului vânzător că a primit suma de 115.000 euro.
Prin urmare, instanţa de apel a constatat că reclamantul a achitat de două ori suma de 115.000 euro pentru acelaşi teren.
Instanţa de apel nu a primit susţinerea pârâtului că primul antecontract încheiat în faţa avocatului ar fi simulat, deoarece, pe de o parte, nu se arată care ar fi actul secret, iar, pe de altă parte, nu există text de lege care să permită constatarea simulaţiei în condiţiile în care nu s-a formulat o cerere reconvenţională.
Curtea a înlăturat susţinerile pârâtului în sensul că din succesiunea actelor ar rezulta că nu a existat o plată dublă, deoarece instanţa este ţinută să aplice legea în raport de probele existente şi de textele de lege aplicabile.
Susţinerea pârâtului cu privire la probele administrate împotriva consemnărilor în actele încheiate în formă autentică sunt parţial corecte, în sensul că împotriva propriilor constatări ale notarului se poate face probă contrară prin înscrierea în fals.
Împotriva menţiunilor reprezentând declaraţii ale părţilor se pot face probatorii, dar numai în condiţiile în care se cere anularea clauzei din contract, cât timp nu se cere şi nu s-a procedat la anularea antecontractului sau a unei clauze, situaţie în care incidenţa dispoziţiilor art. 1174 C. civ., obligă instanţele să ţină cont de conţinutul convenţiilor încheiate de părţi.
Totodată a apreciat că, este adevărat faptul că reclamantul a solicitat restituirea sumei din antecontractul nr. 22 din 15 martie 2007, din probe rezultând că în temeiul acestui antecontract pârâtul nu a prestat obligaţia asumată, spre deosebire de actele autentice ulterioare în care s-a făcut contraprestaţia.
Faţă de aceste considerente primul motiv de apel a fost găsit întemeiat, astfel că în temeiul art. 246 C. proc. civ. a fost admis apelul şi a fost schimbată sentinţa apelată în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 115.000 euro, în echivalent RON, fiind incidente dispoziţiile art. 992 C. civ.
Curtea a apreciat nefondat cel de al doilea motiv de apel, deoarece potrivit actului adiţional din 30 mai 2007, suma de 170.000 euro a rămas învestită într-un număr de 4 imobile, iar potrivit art. 3 din actul adiţional, profitul va fi repartizat între părţi la momentul "vânzării-cumpărării imobilelor ridicate", deci la momentul vânzării celor patru imobile iar suma de 170.000 euro, tot la momentul realizării profitului.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a formulat, în termen legal, recurs pârâtul C.C.E., în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., dezvoltând următoarele critici:
O primă critică de nelegalitate este aceea că instanţa de apel a schimbat natura sau înţelesul lămurit al actului juridic dedus judecăţii, indicând ca motiv de recurs art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Recurentul consideră că instanţa a ignorat existenţa, în speţă, a unei simulaţii, operaţiune juridică în cadrul căreia părţile au încheiat, pe de o parte, un acord de voinţă pentru achiziţionarea unui teren situat în Buşteni, str. Ş. pe numele pârâtului C.C.E., în beneficiul reclamantului T.Ş., care nu avea la acea epocă cetăţenie română, iar, pe de altă parte, un acord de a realiza prin acte aparente ulterioare transferul terenului de la pârât la reclamant.
Susţine că prin aceste acte aparente s-a realizat dobândirea terenului pe numele pârâtului C.C.E. (simulaţie prin interpunere de persoane) şi s-a realizat un transfer aparent al proprietăţii de la pârât şi soţia sa C.A.M. către reclamant, fără să existe o veritabilă intenţie a părţilor de vânzare sau de a achita un preţ.
Deşi nu a existat un contraînscris, în sens de instrumentum, a fost probată (prin declaraţii de martori, interogatoriu, recunoaşterile părţii adverse, şi prezumţii) existenţa unui act secret, în sens de negotium, în condiţiile în care părţile erau, la data încheierii actelor, foarte buni prieteni.
Cea de a doua critică vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1173 şi 1174 C. civ.
Susţine că instanţa de apel trebuia să facă aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 1175 C. civil, ţinând seama de prevederile actului secret, dovedit ca fiind încheiat între părţi în sensul art. 1198 C. civ., deoarece operaţiunea juridică a simulaţiei face ca între părţi să producă efecte actul secret, iar nu actele aparente. Actul secret a rezultat din declaraţiile cuprinse în antecontractul nr. 22 din 15 martie 2007, în contractul nr. 1609 din 22 mai 2007 şi contractul încheiat în formă autentică cu nr. 4529 din 4 decembrie 2007, toate acestea fiind acte juridice cu caracter simulat.
Recurentul consideră că, în această situaţie, revenea reclamantului sarcina de a dovedi că, deşi, actul aparent are numai caracter simulat în realitate s-a făcut o plată, lucru care nu s-a realizat.
Altă critică se referă la faptul că instanţa de apel a încălcat principiul dreptului la apărare şi prevederile art. 119 C. proc. civ. reţinând că nu poate fi cercetată existenţa unei simulaţii în absenţa formulării unei cereri reconvenţionale.
Practica judecătorească a consacrat posibilitatea ca simulaţia să poată fi invocată fie pe calea unei cereri principale, fie pe calea unei excepţii, în apărare, faţă de pretenţiile părţii adverse. În cauză, este, astfel, aplicabil principiul potrivit căruia tot ce nu este interzis expres este permis.
Pârâtul nu are o pretenţie proprie faţă de reclamant, ci a invocat, în apărare, existenţa unei simulaţii în contra pretenţiilor acestuia.
Critică şi încălcarea principiului disponibilităţii, arătând că instanţa a dispus restituirea sumei consemnate ca fiind achitată în temeiul antecontractului autentificat sub nr. 1609 din 22 mai 2007 şi a actului de vânzare-cumpărare nr. 4529 din 4 decembrie 2007 şi nu suma pretinsă prin cererea introductivă, respectiv 115.000 euro.
Recurentul susţine şi că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 992 şi 1092 C. civ., deşi în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile plăţii lucrului nedatorat.
Instanţa de apel, aplicând greşit legea, a obligat pârâtul să restituie reclamantului prima sumă ce a fost plătită, după spusele sale, respectiv suma datorată, iar nu plata nedatorată. Dacă ar fi fost situaţia unei plăţi nedatorate, ceea ce este supus repetiţiunii este cea de-a doua plată făcută fără temeiul de fapt al existenţei unei datorii, iar nu prima plată. Nu sunt îndeplinite nici celelalte condiţii pentru a fi fost reţinută instituţia plăţii lucrului nedatorat.
O altă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. vizează faptul că instanţa a dat ceea ce nu s-a cerut. Astfel, deşi reclamantul a solicitat restituirea sumei de 115.000 euro conform antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 22 din 15 martie 2007, iar Curtea a reţinut că pârâtul nu a primit obligaţia asumată, totuşi îi acordă reclamantului această sumă.
Recurentul critică decizia şi în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. afirmând că aceasta cuprinde motive contradictorii.
Caracterul contradictoriu al considerentelor instanţei de apel rezidă din faptul că deşi a reţinut, în esenţă, că atât actul autentic cât şi cel sub semnătură privată produc între părţi aceleaşi efecte ca mijloc de probă, totuşi într-un caz a admis că poate fi făcută proba contrară, pe când în celălalt caz nu a admis-o.
Astfel, pe de o parte, Curtea reţine că în temeiul art. 1174 C. civ., are efect declaraţia părţii pârâte din antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 22 din 15 martie 2007, în sensul că a primit suma de 115.000 euro iar, pe de altă parte, a reţinut că din probe a reieşit că pârâtul nu a primit obligaţia asumată, spre deosebire de actele autentice în care s-a făcut contraprestaţia.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, susceptibile de încadrare în cazurile de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin motivul prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se invocă încălcarea principiului înscris în art. 1175 C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
În legătură cu acest aspect pot fi făcute mai multe precizări: atunci când este sesizat cu un diferend în legătură cu un act juridic, indiferent dacă este unilateral sau bilateral, ale cărui clauze sunt clare şi precise, judecătorul care soluţionează fondul trebuie să-l aplice în litera şi spiritul lui, neavând dreptul să-i dea un alt înţeles; atunci când clauzele actului sunt îndoielnice, susceptibile de mai multe înţelesuri, judecătorul poate să-l interpreteze potrivit regulilor de interpretare înscrise în Codul civil.
Motivul de modificare invocat de recurent priveşte situaţia în care, deşi actul juridic dedus judecăţii este cât se poate de clar, fiind "vădit neîndoielnic", instanţa de apel i-a schimbat natura şi înţelesul.
Din probele administrate în cauză, instanţele de fond au configurat situaţia de fapt din care a rezultat fără dubiu natura juridică şi conţinutul actelor juridice încheiate între părţi respectiv: antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1609 din 22 mai 2007 la B.N.P. N.C.T.; contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4529 din 4 decembrie 2007 la B.N.P. N.A.; antecontractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată nr. 22 din 15 martie 2007 încheiat de cabinetul de avocatură P.L., niciunul din aceste acte nefiind simulate, astfel că analiza în recurs va viza legalitatea deciziei recurate, iar nu temeinicia acesteia.
Aprecierea probelor, fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond ca urmare a abrogării dispoziţiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ., nu mai poate fi cenzurată în recurs.
În drept, operaţiunea juridică constând în încheierea contractului public, care nu reflectă voinţa reală a părţilor, şi a contractului secret - singurul corespunzător voinţei reale a acestora - se numeşte simulaţie.
Spre a ne afla în faţa unei simulaţii este necesar ca actul secret, contraînscrisul, să se fi încheiat concomitent sau, eventual, înainte de încheierea contractului aparent.
În speţă, recurentul a invocat realizarea unei simulaţii prin interpunere de persoane, în sensul că, deşi nu a fost încheiat un contraînscris, între părţi a exista o înţelegere în sensul în care recurentul-pârât urma să achiziţioneze, cu banii intimatului-reclamant un teren pe care ulterior urma să îl transfere acestuia în proprietate.
În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la interpretarea greşită a convenţiei dintre părţi, în legătură cu faptul că primul antecontract încheiat în faţa avocatului ar fi simulat şi că nu s-ar fi făcut o dublă plată, nu pot fi reţinute atât timp cât nu a fost probată existenţa unui act secret iar instanţa de apel a statuat că pârâtul nu a cerut anularea vreunei clauze contractuale şi nu s-a înscris în fals împotriva constatărilor notarului.
Motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este incident în cazul în care instanţa ar stabili fără niciun suport probator anumite obligaţii în sarcina uneia dintre părţi, deşi, la încheierea contractului (promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, în speţă) nu au fost avute în vedere aceste obligaţii, iar din probele administrate rezultă fără dubiu (neîndoielnic) această împrejurare.
Or, Curtea de Apel a reţinut că reclamantul a achitat de două ori suma de 115.000 euro pentru acelaşi teren, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 1174 alin. (1) C. civ. referitor la efectul între părţi a actului autentic sau cel cub semnătură privată despre drepturile şi obligaţiile ce constată.
Acţiunea în simulaţie este un mijloc procedural prin care partea interesata cere instanţei să constate că primul act (cel secret) este cel real, iar cel de-al doilea act, cel public, aparent este simulat şi, ca atare, să-l înlăture, restabilind astfel raportul juridic real dintre părţile contractante, în sensul scoaterii din clandestinitate a acestuia din urmă.
La simulaţia prin interpunere de persoane ambele părţi din contractul aparent urmăresc, în mod conştient, ca efectele să se producă faţă de o terţă persoană, căreia i se asigură anonimatul tocmai prin simularea persoanei.
Situaţia de fapt astfel stabilită în apel, asupra căreia instanţa de recurs nu este îndreptăţită să intervină, nu infirmă o înţelegere care a avut loc între părţi cu privirea la achiziţionarea unui imobil de către pârât cu banii reclamantului şi, ulterior, să îi transfere reclamantului dreptul de proprietate asupra acestui imobil. Împrejurarea că o persoană încheie acte juridice, folosind în acest scop sume de bani aparţinând altei persoane, conferă titularului sumei de bani un drept de creanţă, care poate fi valorificat iar, pe de altă parte, pârâtul nu poate invoca în apărarea sa acţiunea în simulaţie, respectiv invocarea unui act secret care să modifice actul public, atât timp cât nu a existat actul secret de natură a înlătura actul public şi nicio terţă persoană părţilor cauzei căreia să îi profite actul/înţelegerea secret/ă.
De altfel, la simulaţia prin interpunere de persoane ambele părţi din contractul aparent urmăresc, în mod conştient, ca efectele să se producă faţă de o terţă persoană căreia i se asigură anonimatul tocmai prin simularea persoanei. Această apărare a pârâtului nu a fost primită de instanţa de apel în raport de probatoriile administrate.
Prin urmare, nu se poate reţine aplicabilitatea, în cauză, a condiţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., iar modul de interpretare a probelor care au determinat această concluzie a instanţei de apel (interogatoriile pârâţilor) nu poate fi cenzurat de prezenta instanţă pentru argumentele deja expuse, privind abrogarea motivului de casare ce permitea evaluarea situaţiei de fapt în recurs.
Nu sunt îndeplinite nici cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul dominant din dreptul civil, conform căruia voinţa reală primează în faţa voinţei declarate, făcând trimitere la probele administrate şi la concluzia dedusă din interpretarea lor, care, în opinia sa, este în sensul că părţile s-au înţeles să ascundă voinţa lor, aceea de a cumpăra imobilul în litigiu pe numele pârâtului şi că în realitate s-a făcut numai o plată.
A susţinut, totodată, că sarcina probei revenea reclamantului, în sensul de a dovedi că actul aparent are caracter simulat şi că nu s-a efectuat în realitate nicio plată.
Înalta Curte apreciază că interpretarea contractului - actului public, potrivit susţinerilor recurentului, în conformitate cu voinţa reală a părţilor trebuie să aibă ca punct de sprijin voinţa juridică astfel cum aceasta este delimitată prin noţiunea de cauză a actului juridic.
În speţă, această definită voinţă reală de către pârât nu a fost dovedită, astfel că forma în care se prezintă manifestarea - declaraţia de voinţă este singura realitate probată; astfel spus, până la proba contrarie se consideră că ea corespunde pe deplin voinţei reale.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ. cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească, iar, în speţă, pârâtul este el care a formulat, în faza apelului, apărarea potrivit căreia actele juridice încheiate între părţi au caracter simulat şi că nu s-a făcut nicio plată reală, deci sarcina probei îi revenea.
Este adevărat că legislaţia prohibitivă cu privire la dobândirea unor terenuri în România de către cetăţeni străini, coroborată cu încrederea deosebită care ar fi putut exista între reclamant şi pârât, prieteni şi parteneri de afaceri la epoca convenţiilor pe care le-au încheiat, ar fi fost o premisă pentru ca părţile să nu procedeze la întocmirea unui înscris secret prin care să se materializeze înţelegerea părţilor. Cu toate acestea, aşa cum corect a reţinut pe aspecte factuale Curtea, înţelegerea secretă invocată de pârât în apărare nu diferă de cea consemnată în actul public şi care se constituie în obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 22 din 15 martie 2007, respectiv pârâtul se obligă să vândă iar reclamantul să cumpere imobilul de 1000 mp situat în intravilanul oraşului Buşteni, str. Ş., jud. Prahova, după dobândirea acestuia de la proprietarul R.R.C.
Concluzia că aceasta a fost singura voinţă a părţilor, se desprinde şi din conduita procesuală a pârâtului care doar a formulat apărări în sensul ca nu s-ar fi plătit de două ori preţul şi nu a formulat nicio pretenţie pe linie reconvenţională.
De altfel, invocarea unui acord simulatoriu în condiţiile în care a produs efecte juridice încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare între părţi cu privire la imobilul menţionat nu mai prezintă relevanţă.
Din această perspectivă, faptul că instanţa de apel a ajuns la o concluzie juridică diferită de cea susţinută de pârât nu înseamnă că i-a fost încălcat acestuia dreptul la apărare.
Părţilor le-au fost încuviinţate probele solicitate iar pârâtul a uzat în apărarea sa de toate mijloacele de probă pe care le-a considerat utile şi pertinente, astfel încât o astfel de critică nu poate fi primită.
Curtea a reţinut că din probele administrate a rezultat că pârâtul nu a prestat obligaţia asumată prin antecontractul nr. 22 din 15 martie 2007, situaţie în care nu se poate reţine critica sa privind plata nedatorată, raţionamentul său în expunerea acestui motiv de recurs neputând, din punct de vedere al legalităţii deciziei recurate, combate argumentele reţinute de Curte.
Susţinerile încadrate de recurenţi în art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu vor fi analizate din perspectiva acestui text de lege, deoarece nu este incident în cauză.
Astfel, pentru aplicabilitatea oricăreia dintre ipotezele reglementate de dispoziţia legală în discuţie este necesar ca instanţa de apel să fi încălcat principiul disponibilităţii, ceea ce nu este cazul în speţă.
În esenţă, în cadrul acestui motiv de recurs, pârâtul susţine că instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv că a dat câştig de cauză reclamantului deşi în considerente a reţinut o situaţie de fapt care nu ar fi putut conduce la o astfel de rezolvare juridică a litigiului. În argumentarea acestei critici, pârâtul se află în eroare asupra situaţiei de fapt reţinută de Curte prin considerente, referitoare la conţinutul convenţiei încheiate între părţi la 15 martie 2007.
Această ipoteză, însă, nu se circumscrie motivului de recurs arătat, Înalta Curte constatând că în decizia atacată nu pot fi identificate situaţii de plus petita sau extra petita, curtea de apel pronunţându-se în limitele învestirii sale prin motivele de apel.
Recurentul a solicitat şi modificarea deciziei atacate în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Deşi invocă una din ipotezele acestui text de lege, respectiv motive contradictorii, în cadrul acestui motiv de recurs, pârâtul critică situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel în raport de probele administrate şi tinde la modificarea acesteia, cu consecinţa respingerii acţiunii principale.
Astfel, recurentul dând o interpretare proprie raţionamentului juridic al instanţei de apel consideră incident acest motiv de recurs întrucât considerentele deciziei atacate sunt echivoce în ceea ce priveşte interpretarea probelor.
Contrar susţinerilor pârâtului, circumstanţele în raport de care instanţa de apel a concluzionat în sensul amintit mai sus sunt foarte clare, nefiind necesară reluarea prezentării acestora.
Nu se pune problema, astfel, a unei motivări ambigue sau incomplete a deciziei recurate sub acest aspect.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte faţă de temeiurile juridice invocate, constată că mare parte dintre critici nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar cele susceptibile de încadrare sunt neîntemeiate, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C.C.E., nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C.C.E. împotriva Deciziei civile nr. 871A din 23 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6236/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6264/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
