ICCJ. Decizia nr. 6264/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6264/2012
Dosar nr. 3566/2/2011
Şedinţa publică de la 16 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 aprilie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul S.G. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, O.E., O.A., I.P., A.M., D.F., O.M., O.G.G., O.E.F. şi T.G.S., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:
1.- obligarea pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, la plata preţului actualizat în sumă de 22.453.856 ROL, plătit în parte la data încheierii contractului şi integral la data de 5 aprilie 2001, ca preţ al apartamentului nr. 1 - 2 situat în Bucureşti, str. M.S., parter, pe care reclamantul l-a achiziţionat potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997, achitat integral;
2.- obligarea pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, la plata excedentului de valoare (valorii de circulaţie pe piaţa imobiliară) a imobilului, pe care l-a indicat provizoriu ca fiind de 300.000 euro;
3.- obligarea pârâţilor O.E., O.A., I.P., A.M., D.F., O.M., O.G.G., O.E.F. şi T.G.S. la plata contravalorii lucrărilor necesare şi utile, evaluate provizoriu la suma de 100.000 RON, efectuate la imobilul indicat mai sus,
- cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea de şedinţă din data de 28 ianuarie 2010, tribunalul a admis excepţia de netimbrare a capetelor 1, 2 şi 3 de cerere întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, a dispus disjungerea capetelor 1 şi 3 de cerere şi formare a două dosare distincte, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, pe capătul doi de cerere şi a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.
Prin Sentinţa civilă nr. 1710 din 19 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi a respins acţiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă în privinţa pretenţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001; a admis excepţia netimbrării şi a anulat ca netimbrată cererea întemeiată pe obligaţia de garanţie pentru evicţiune formulată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primarul General; a respins ca neîntemeiată cererea formulată art. 501 din Legea nr. 10/2001 în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului pentru acordarea cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat apel reclamantul S.G., iar prin Decizia nr. 751/A din 17 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul, a fost desfiinţată în parte sentinţa apelată şi s-a trimis cauza pentru rejudecarea cererii întemeiate pe obligaţia de garanţie pentru evicţiune, menţinând totodată celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
În motivarea deciziei, curtea de apel a reţinut următoarele:
Pornind de la faptul că reclamantul a indicat ca temei de drept atât dispoziţiile dreptului comun, cât şi prevederile Legii nr. 10/2001, prima instanţă a tratat distinct cererile având ca fundament dreptul comun de cererile, cu acelaşi obiect, având ca fundament legea specială.
Având în vedere acest raţionament, deşi excepţia de netimbrare admisă, anterior disjungerii, prin încheierea din 28 ianuarie 2010, a vizat toate cele trei capete de cerere - cu referire la partea fundamentată pe dispoziţiile dreptului comun -, întrucât cadrul procesual, sub aspect obiectiv, rămas ca urmare a disjungerii, ce a constituit obiectul prezentului dosar este reprezentat exclusiv de capătul nr. 2 (obligarea pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, la plata excedentului de valoare (valorii de circulaţie pe piaţa imobiliară) a imobilului, pe care indicat provizoriu ca fiind de 300.000 euro), limitele acestei învestiri secundare au impus instanţei anularea ca netimbrat prin hotărârea finală exclusiv a capătului de cerere în discuţie.
Referitor la disjungerea celor două capete de cerere, curtea a apreciat că există motive pertinente şi suficiente care să susţină soluţia adoptată de prima instanţă în vederea unei mai bune administrări a justiţiei.
Cu privire la admiterea excepţiei de netimbrare a cererii întemeiate pe obligaţia de garanţie pentru evicţiune, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 15 din Legea nr. 146/1997, sunt scutite de taxe judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac (...) pentru care se prevăd, prin legi speciale, scutiri de taxă judiciară de timbru.
O astfel se situaţie se regăseşte şi în cauza de faţă, întrucât art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că: "Cererile sau acţiunile în justiţie, precum şi transcrierea sau intabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea prevederilor prezentei legi şi de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru".
Prin urmare, a apreciat instanţa de apel, chiar dacă pretenţia reclamantului se fundamentează pe prevederile dreptului comun, dat fiind că bunul care formează obiectul său face parte din categoria celor enumerate de art. 2 din act normativ amintit, iar scutirea vizează ambele categorii de cereri, prevăzute prin două ipoteze distincte, textul de lege citat este aplicabil şi în cauză.
Cu referire la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti pe capătul 2 de cerere, instanţa de apel a avut în vedere că, potrivit art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, legea indică expres subiectul pasiv (debitorul) din raportul juridic civil ce are în conţinut dreptul chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, de a obţine restituirea preţului de piaţă al imobilelor, precum şi obligaţia corelativă, ca fiind Ministerul Economiei şi Finanţelor.
În ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata excedentului de valoare a imobilului, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că rămâne de stabilit dacă, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 23 iulie 1997, a fost încheiat cu eludarea sau, din contră, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Este adevărat că sintagma "contracte de vânzare-cumpărare ce au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995" vizează exclusiv condiţiile specifice de valabilitate a actului juridic impuse de actul normativ în discuţie, astfel că buna sau reaua credinţă a părţilor din acel act juridic nu au, sub aspectul incidenţei textului de lege în discuţie, nicio relevanţă.
Pe de altă parte, din considerentele Deciziei civile nr. 357 din 6 aprilie 2004 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 1909/2003, se reţine că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, se afla în curs de soluţionare cererea foştilor proprietari, înregistrată în termenul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, la Comisia de aplicare a acestei legi. Prin această cerere, înregistrată în 26 iulie 1996 la Comisia locală, sector 2 pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, moştenitorii foştilor proprietari au solicitat restituirea în natură sau despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti.
Or, potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 puteau opta pentru cumpărarea apartamentelor chiriaşii titulari de contract ce ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestuia. Procedura de restituire în natură a unui imobil este prevăzută în art. 14 - 18 din lege.
Din interpretarea sistematică a tuturor dispoziţiilor legale mai sus menţionate, instanţa de apel a reţinut că restituirea în natură a unui imobil, în condiţiile Legii nr. 112/1995, era hotărâtă de Comisia judeţeană sau a Municipiului Bucureşti, hotărârea acesteia putând fi însă contestată la instanţele judecătoreşti care luau decizia finală. Ca atare, potrivit acestor normei speciale atributive de competenţă şi pentru a se exclude posibilitatea emiterii unor soluţii contradictorii, decizia că imobilul poate fi vândut chiriaşului nu putea fi luată de SC A. SA, substituindu-se astfel Comisiei Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 112/1995 şi instanţelor judecătoreşti. Cererea de restituire a imobilului formulată de proprietarul deposedat abuziv trebuia soluţionată de comisie cu posibilitatea atacării hotărârii acesteia în fata instanţelor judecătoreşti. Rezultatul final al acestor proceduri administrative şi judiciare nu putea fi cunoscut dinainte de SC A. SA, întrucât în faţa instanţelor judecătoreşti s-ar fi putut discuta incidenţa art. 1 alin. (2) şi (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 sau s-ar fi putut invoca o excepţie de neconstituţionalitate, existând deci incertitudine cu privire la soluţia finală a litigiului.
Prin urmare, momentul naşterii dreptului chiriaşilor de a cumpăra apartamentele pe care le ocupau era cel la care s-ar fi stabilit că imobilul "nu se restituie în natură", competenţa în acest sens revenind în ipoteza formulării unei cereri de restituire conform celor expuse autorităţilor desemnate de lege. Nu prezintă relevanţă dacă fostul proprietar avea sau nu dreptul să obţină restituirea în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, esenţial fiind că, până la data clarificării acestui aspect, chiriaşii nu aveau dreptul să cumpere apartamentele pe care le deţineau în baza contractelor de închiriere.
În concluzie, instanţa de apel a reţinut că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de reclamant cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În aceste condiţii, opinează instanţa de apel, nu se pune nici problema încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, amintind cauza Raicu împotriva României.
Astfel, pe de o parte, s-a constat că pârâtul a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu încălcarea actului normativ prevăzut ca temei al acestuia, iar pe de altă parte, cu putere de lucru judecat s-a stabilit, prin aceeaşi hotărâre judecătorească menţionată anterior, că acesta nu a fost de bună credinţă la încheierea sa.
Faţă de aceste considerente, reţinând că prima instanţă a făcut o aplicare greşită a legii numai în ceea ce priveşte anularea ca netimbrată a cererii întemeiate pe obligaţia de garanţie pentru evicţiune, precum şi faptul că, procedând astfel, a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului acesteia, curtea de apel a admis apelul, a fost desfiinţată în parte sentinţa apelată şi s-a trimis cauza pentru rejudecarea cererii amintite, menţinând totodată celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul S.G. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamantul S.G. solicită prin recursul său, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea în parte a deciziei instanţei de apel şi, pe fondul cauzei, să se constate că încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost făcută cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În esenţă, recurentul-reclamant arată că, întrucât la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare nu exista vreo hotărâre a vreunei comisii sau a instanţei de judecată prin care imobilul să fie retrocedat foştilor proprietari, rezultă, din această perspectivă, că actul a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
În recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., se solicită modificarea deciziei pronunţate în apel, în sensul respingerii apelului formulat de reclamant şi menţinerii sentinţei instanţei de fond, ca fiind temeinică şi legală.
Critica formulată de pârât vizează greşita admitere a apelului reclamantului şi trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii întemeiate pe obligaţia de garanţie pentru evicţiune, întrucât, în opinia recurentului, în speţa de faţă nu se poate reţine scutirea de la plata taxei de timbru, potrivit art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, având în vedere faptul că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile dreptului comun.
Analizând recursurile prin prisma criticilor formulate şi a motivelor de nelegalitate invocate, se constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed:
Critica formulată de reclamant, în sensul că, întrucât la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu exista vreo hotărâre a vreunei comisii sau a instanţei de judecată prin care imobilul să fie retrocedat foştilor proprietari, rezultă, din această perspectivă, că actul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, este nefondată.
Potrivit dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, chiriaşii care au cumpărat imobile cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 pot solicita restituirea preţului de piaţă al imobilelor, în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Se reţine că, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 23 iulie 1997, Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată prin SC A. SA, în calitate de vânzător, a vândut către S.G., în calitate de cumpărător, imobilul situat în Bucureşti, compus din 4 camere, vestibul, hol, bucătărie, cămară, debara, bucătărie, cămară, debara, 2 pivniţe, în suprafaţă utilă de 110,74 mp.
Prin Decizia civilă nr. 357 din 6 aprilie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 1909/2003, au fost obligaţi pârâţii S.G. şi G.N. prin moştenitori, să lase reclamanţilor O.N., O.C., O.M., O.G.G., O.G.S., O.E.F. în deplină proprietate şi posesie apartamentele 1 şi 4 din imobilul situat în Bucureşti, iar pârâţii Municipiul Bucureşti şi SC A. SA să lase în deplină proprietate şi posesie celelalte apartamente din acelaşi imobil, neînstrăinate chiriaşilor, împreună cu terenul de sub construcţie, aferent acesteia, în suprafaţă de 354,75 mp, reţinându-se că temeiul de drept al acţiunii formulate de reclamanţi este art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care se aplică deopotrivă cererilor în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare şi cererilor în revendicare având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu valabil.
S-a mai reţinut, prin decizia arătată, că intimatul - pârât S.G. (recurent-reclamant în prezenta cauză) şi autorul intimatei-pârâte A.E. - G.N., puteau cunoaşte, cu minime diligenţe, printr-o simplă verificare făcută la Comisia locală de aplicare a Legii nr. 112/1995, că asupra imobilului din care făceau parte apartamentele pe care ei urmau să le cumpere fuseseră emise pretenţii de moştenitorii foştilor proprietari, ceea ce punea sub semnul îndoielii validitatea titlului statului, deci calitatea acestuia de proprietar al bunului de care urma să dispună.
Aşadar, reclamantul a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului ca efect al admiterii acţiunii în revendicare a moştenitorilor foştilor proprietari, prin hotărâre judecătorească irevocabilă reţinându-se că imobilul a fost dobândit printr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu nerespectarea Legii nr. 112/1995. Aşadar, contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997 a fost desfiinţat, în sensul că nu-şi mai poate produce efectele (reclamantul fiind deposedat de imobilul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995).
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că, în speţă, s-a statuat, prin Decizia civilă nr. 357 din 6 aprilie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar reclamantul nu a fost de bună credinţă la încheierea sa.
În aceste condiţii, nu pot fi primite susţinerile recurentului-reclamant prin care se tinde la reanalizarea atitudinii subiective a cumpărătorului în prezenta cauză, din moment ce s-a statuat, în mod irevocabil, că acesta a fost de rea-credinţă la data contractării, ca, de altfel, şi vânzătorul, deoarece ar fi putut cunoaşte, cu minime diligenţe, despre existenţa cererii de restituire, formulate la data de 26 iulie 1996 de către moştenitorii foştilor proprietari, în baza Legii nr. 112/1995.
Din moment ce prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997, reclamantul nu poate beneficia de prevederile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată, acesta nefiind îndreptăţit la restituirea preţului de piaţă al apartamentului cumpărat cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Raportându-se, în rezolvarea prezentului litigiu, la hotărârea irevocabilă pronunţată în cauza având ca obiect revendicarea imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, instanţa de apel a dat eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat, reglementat de art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.
Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată), puterea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii judecătoreşti se manifestă pozitiv, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.
Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relaţia dintre părţi, prezumţia lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.
Este ceea ce în mod corect a făcut şi instanţa de apel, care nu a reţinut incidenţa, în speţă, a excepţiei autorităţii de lucru judecat, pentru care nu se regăsea tripla identitate de elemente cerută de art. 1201 C. civ., ci a dat eficienţă prezumţiei de lucru judecat, pe baza căreia a reţinut că a fost deja dezlegată chestiunea respectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamantului.
Nefiind îndeplinite condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru ca reclamantul să aibă dreptul la preţul de piaţă al imobilului, devin incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală.
În ceea ce priveşte critica formulată de pârât, în sensul că, în speţa de faţă, nu se poate reţine scutirea de la plata taxei de timbru, potrivit art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, având în vedere faptul că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile dreptului comun, şi aceasta apare ca nefondată.
Astfel, art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 dispune: "Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru."
Împrejurarea că reclamantul nu a indicat drept temei al cererii şi dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu constituie un impediment în acest sens, întrucât instanţa de judecată nu este ţinută de calificarea dată de parte şi de temeiul juridic indicat de aceasta. Dimpotrivă, ca o aplicare a principiului rolului activ, instanţa de judecată are obligaţia să dea calificarea juridică corectă raporturilor dintre părţi şi să stabilească norma legală incidenţă în speţă.
Având în vedere considerentele expuse, raportat la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul S.G. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 751/A din 17 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
ÎNALTA CURTE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul S.G. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 751/A din 17 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6237/2012. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 6429/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
