ICCJ. Decizia nr. 6232/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6232/2012
Dosar nr. 2719/113/2010
Şedinţa publică din 15 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila la data de 28 martie 2007, sub nr. 1124/113/2007, reclamanţii C.M. şi C.A. au chemat în judecată pe pârâţii Comuna Însurăţei prin Primar, Comuna Bordei Verde prin Primar, Agenţia Domeniilor Statului, Regia Naţională a Pădurilor, S.C., S.A.E., S.T., C.S., T.A., S.C., A.N., C.M., A.F., A.E., A.R., C.M., şi I.S.A., pentru a fi obligaţi să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 520 ha, confiscate în baza Legii nr. 187/1945 şi Decretului nr. 83/1949, situate în Oraşul Însurăţei şi comuna Bordei Verde, judeţul Brăila.
Prin Sentinţa civilă nr. 638 din 12 mai 2011 a Tribunalului Brăila s-a respins ca nefondată acţiunea în revendicare, reţinându-se următoarele considerente:
În fapt, reclamanţii revendică de la pârâţii chemaţi în judecată, suprafeţele de teren pe care aceştia le deţin conform titlurilor de proprietate emisă în baza Legii nr. 18/1991.
Aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, pe numele pârâţilor au fost emise titluri de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 după cum urmează: titlul de proprietate din 24 martie 2000 pentru suprafaţa de 10 ha teren situat pe raza oraşului Însurăţei, pe numele beneficiarilor C.D.C.B., C.E., I.A.M., titlul de proprietate din 29 iulie 2002 pentru suprafaţa de 40 ha pe raza oraşului Însurăţei, pentru C.E., C.C.B. şi I.A.M.; titlul de proprietate din 20 mai 2002 pentru suprafaţa de 10,0500 ha pe raza oraşului Însurăţei pentru P.A., P.M., P.D., L.Ş.; titlul de proprietate din 31 iulie 2002 pentru suprafaţa de 14 ha pe raza oraşului Însurăţei, pentru L.G.A. şi L.V.; titlul de proprietate din 24 aprilie 2002 pentru suprafaţa de 9,2500 ha pe raza oraşului Însurăţei, pentru S.V. şi C.S.; titlul de proprietate din 17 mai 2002 pentru suprafaţa de 15,0300 ha pe raza oraşului Însurăţei pentru S.V., C.S., S.C. şi T.A.; titlul de proprietate din 24 aprilie 2002 pentru suprafaţa de 40 ha pe raza oraşului Însurăţei pentru M.V. şi G.V.; titlul de proprietate din 17 mai 2002 pentru suprafaţa de 29,2500 ha pe raza oraşului Însurăţei, pentru C.N.V. şi C.M.; titlul de proprietate din 17 octombrie 1999 pentru suprafaţa de 10 ha pe raza oraşului Însurăţei, pentru S.V. şi C.S.; titlul de proprietate din 27 octombrie 2000 pentru suprafaţa de 10 ha pe raza oraşului Însurăţei pentru S.C., titlul a fost emis pe baza Certificatului nr. C-992 din 21 iunie 1994 emis de Arhivele Naţionale.
Conform certificatelor de grefă depuse la dosar de către reclamanţi, o parte din titlurile de proprietate emise pe numele pârâţilor au făcut obiectul acţiunilor având ca obiect constatarea nulităţii absolute a acestor titluri, cauze care se află pe rolul Judecătoriei Însurăţei, unele fiind suspendate.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanţii nu au depus la dosarul cauzei nicio sentinţă definitivă şi irevocabilă prin care să se fi anulat titlurile de proprietate emise pe numele pârâţilor.
Prin urmare, nu se poate reţine în cauza de faţă că pârâţii posedă fără titlu legal, suprafeţe de teren dintre cele revendicate de reclamanţi.
Acţiunea în revendicare, prin definiţie, este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.
În drept, potrivit art. 480 C. civ., proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.
Potrivit art. 481 C. civ., nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o prealabilă despăgubire.
Raportând dispoziţiile legale invocate mai sus la speţa dedusă judecăţii, se poate considera, faţă de probele administrate în cauză că, de aceleaşi drepturi, în calitate de proprietari, se bucură atât reclamanţii cât şi pârâţii, deoarece, reclamanţii invocă titlurile de proprietate în baza cărora autorii lor au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului revendicat de la pârâţi, dar în acelaşi timp, pârâţii invocă titlurile de proprietate emise în baza Legii nr. 18/1991, pe baza cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului pe care l-au deţinut ei sau autorii lor, înainte de 1990, conform evidenţelor agricole, titluri care în prezent îşi produc efectele juridice deoarece nu au fost anulate printr-o sentinţă irevocabilă.
În prezent, o parte dintre pârâţi au înstrăinat terenul dobândit prin titlurile de proprietate, iar actele juridice au intrat în circuitul civil.
În aceste condiţii, nu se poate reţine că pârâţii posedă terenurile fără niciun titlu şi deci nu se poate invoca împotriva lor un alt titlu care nu le este opozabil.
Suprafeţele de teren revendicate de reclamanţi de la pârâţi au făcut obiectul unei legi speciale, cu caracter reparator, respectiv Legea nr. 18/1991, modificată ulterior şi de ale cărei dispoziţii au beneficiat şi reclamanţii, în limitele de restituire prevăzute de lege, nu pentru întreaga suprafaţă revendicată.
Exercitarea acţiunii în revendicare se face în condiţiile în care persoana care deţine imobilul nu este proprietar.
Reclamanţii au invocat în acţiune faptul că actele normative în baza cărora terenurile ce au aparţinut autorilor lor, au trecut în proprietatea statului, prin naţionalizare sau expropriere, fiind practic o confiscare şi prin care li s-a încălcat dreptul de proprietate consfinţit de Codul civil şi de normele de drept internaţional, respectiv pct. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Trebuie însă să se ţină seama atunci când se analizează condiţiile de admisibilitate a acţiunii în revendicare, de normele de drept intern, în ce măsură acestea vin în conflict cu dreptul comunitar şi dacă în cadrul procedurii de judecată derulată pe baza normelor de drept intern, părţile au făcut demersurile pentru anularea unor acte juridice prin care le-a fost încălcat dreptul de proprietate.
Altfel supus, instanţa nu poate trece peste existenţa unor titluri de proprietate emise pe baza unor legi care nu au fost declarate neconstituţionale, titluri care nu au fost anulate sau desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.
În cauză nu se pune problema comparării titlurilor de proprietate deoarece titlurile invocate de reclamanţi, deşi sunt anterioare titlurilor emise pe numele pârâţilor, nu au forţă juridică probantă în aşa fel încât să înlăture de drept efectele titlurilor de proprietate emise în baza legilor speciale pe numele pârâţilor.
De asemenea, titlurile de proprietate invocate de reclamanţi, respectiv actul de vânzare-cumpărare din 26 noiembrie 1920 şi actul de vânzare-cumpărare din 26 noiembrie 1920, nu fac dovada certă că autorii reclamanţilor nu au înstrăinat suprafeţele de teren dobândite prin acte juridice încheiate de aceştia în timpul vieţii lor, până la data la care a avut loc procesul de naţionalizare sau de expropriere.
Nu rezultă cu certitudine circuitul civil al terenurilor deţinute de autorii reclamanţilor şi prin urmare actele de vânzare-cumpărare invocate de reclamanţi nu pot constitui dovezi irefragabile, adică, ce nu pot fi contrazise sau puse la îndoială.
De asemenea, instanţa a fost învestită numai cu acţiunea în revendicare, nu şi cu acţiunea în constatarea nulităţii titlurilor pârâţilor, astfel că şi-ar depăşi competenţa, dacă în cadrul acţiunii în revendicare ar aprecia că titlurile pârâţilor nu sunt valabile.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii M. şi C.A.O. iar prin Decizia civilă nr. 253 din 14 noiembrie 211 a Curţii de Apel Galaţi s-a respins apelul reclamanţilor, reţinându-se următoarele:
Acţiunea reclamanţilor e întemeiată pe dreptul comun - art. 6 din Legea nr. 213/1995 privind proprietatea publică şi regimul ei juridic, dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., raportat la Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Susţin reclamanţii că terenurile în suprafaţă de 520 ha au fost confiscate în baza Legii nr. 187/1945 şi Decretului-lege nr. 83/1949, ce reprezintă o preluare fără titlu valabil, astfel că ar trebui restituite în natură, deoarece titlul lor are preferinţă faţă de cele ale pârâţilor care au obţinut recunoaşterea drepturilor lor prin legile reparatorii: Legea nr. 18/1991, Legea nr. 167/1997, Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 247/2005.
Aceste susţineri au fost apreciate ca nefondate.
Art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Însă, dacă statele dispun de o marjă mare în aprecierea existenţei unei probleme de interes public ce justifică anumite măsuri şi în alegerea politicilor lor economice şi sociale, atunci când se află în joc o chestiune de interes general, ele trebuie să acţioneze în timp util, într-o manieră corectă şi cu cea mai mare coerenţă.
De asemenea, dacă Convenţia nu impune obligaţia statelor de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor drepturilor de proprietate odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuia implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita insecuritatea juridică.
În ceea ce priveşte retrocedarea terenurilor agricole, forestiere sau cu altă destinaţie după anul 1989, au fost adoptate legi speciale reparatorii care au prevăzut limitele şi procedura pentru aceste tipuri de imobile.
Existenţa unor legi speciale exclude aplicarea dreptului comun.
Conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 imobilele preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii.
În cauză, reclamanţii pentru a obţine retrocedarea terenurilor au avut la dispoziţie mai multe legi reparatorii speciale, ce impuneau respectarea unor termene şi condiţii imperative.
a) Astfel, iniţial prin Legea nr. 18/1991 stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere s-a putut face, prin reconstituirea, la cerere, a dreptului de proprietate privată numai în limita unei suprafeţe minime de 0,5 ha pentru fiecare persoană îndreptăţită şi de maxim 10 ha de familie, în echivalent arabil (art. 8 alin. (3), art. 37, art. 38 alin. (1) şi art. 41 alin. (3) din Legea nr. 18/1991), indiferent dacă reconstituirea a avut loc în natură, după caz, prin acţiuni (art. 36 şi art. 38 din Legea nr. 18/1991, nemodificată; art. 25 din Legea arendării nr. 16/1994, modificată prin Legea nr. 58/1995).
Pentru aceste categorii de teren s-au eliberat, pe baza documentaţiilor întocmite de comisiile locale sau de primării, titluri de proprietate persoanelor îndreptăţite, de către comisiile judeţene competente sau, după caz, de către prefect, sub condiţia ca aceste persoane să fi formulat cereri de reconstituire în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a acestei legi (art. 10 alin. (3), dar care a fost prelungit prin Legea nr. 29/1991).
b) Prin Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991, s-a lărgit sfera persoanelor fizice şi juridice îndreptăţite la restituire şi s-au extins limitele de reconstituire atât în cazul terenurilor agricole, cât şi în cazul terenurilor forestiere.
Astfel, în lumina acestor dispoziţii legale, limitele reconstituirii dreptului de proprietate au fost stabilite prin Legea nr. 169/1997, în funcţie de obiectul reconstituirii - terenuri agricole, forestiere sau cu altă destinaţie, pe de o parte şi calitatea persoanelor îndreptăţite, pe de altă parte.
În cazul persoanelor fizice, legea distingea între suprafeţele cu destinaţia agricolă, cele cu destinaţie forestieră şi cele având altă destinaţie, rezultând următoarele limite:
Pentru terenurile agricole s-a prevăzut că limita maximă va fi stabilită prin legea specială, după întocmirea balanţei fondului funciar, la nivelul întregii ţări, fără a depăşi însă 50 de ha de familie, în echivalent arabil, indiferent dacă reconstituirea urmează să se facă în mai multe localităţi sau de la autori diferiţi (art. 9 alin. (1), (2) şi 12, art. 38 - 39, art. 48).
În această situaţie, legea dădea posibilitatea persoanelor cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate, în limita suprafeţei de teren de 10 ha de familie, în echivalent arabil, pot cere reconstituirea dreptului de proprietate şi pentru diferenţa dintre această suprafaţă şi cea pe care au adus-o în cooperativa agricolă de producţie sau care a fost preluată în orice mod de aceasta, până la limita suprafeţei prevăzute de art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, de familie, indiferent dacă urmează să se facă în mai multe localităţi sau de la autori diferiţi.
În baza acestui ultim text de lege s-au expropriat terenurile agricole constituind proprietăţi ale persoanelor fizice ce depăşeau 50 ha: pământ arabil, livezi, fâneţe, bălţi şi iazuri artificiale, ce serveau sau nu la pescuit, mlaştinile şi terenurile inundabile.
Pentru terenurile forestiere, limita maximă a fost fixată la 30 ha de familie, indiferent dacă sunt sau nu îndreptăţite şi la atribuirea unor terenuri agricole legea nu conţine vreo dispoziţie restrictivă în acest sens (art. 45 alin. (1) şi art. 46 alin. (1) şi (2)).
Pentru terenurile au altă destinaţie, reconstituirea dreptului de proprietate se putea face numai în limita în care sunt libere şi neafectate de lucrări de investiţii aprobate potrivit legii.
Aşa cum se observă această lege avea în domeniul de aplicare nu numai suprafeţele aduse în cooperativa agricolă de producţie, ci şi pe cele preluate în orice mod de la foştii proprietari, făcându-se trimitere expresă la dispoziţiile Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare.
Din aceste considerente, vor fi înlăturate susţinerile reclamanţilor potrivit cărora, terenurile preluate în baza Legii nr. 187/1945, nu făceau obiectul legilor reparatorii.
c) Legea nr. 1/2000 este, în esenţă, o lege pentru punerea în aplicare efectivă a dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 republicată şi ale Legii nr. 169/1997 (art. II, V), sub aspectul reconstituirii dreptului de proprietate privată a terenurilor agricole şi forestiere. Legea consacră principiul reparării în natură şi în subsidiar, prin echivalent, a prejudiciului cauzat foştilor proprietari, fie ca urmare a trecerii forţate în proprietatea fostelor cooperative agricole de producţie, fie ca urmare a preluării în orice mod a acestor terenuri de către fostele cooperative agricole de producţie sau de către stat după 6 martie 1945 (art. 3 alin. (3) şi (4), art. 6 alin. (3), art. 17, 31, 40).
Cât priveşte chestiunea limitelor reconstituirii, legea, aşa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2001, distinge între retrocedarea terenurilor agricole şi retrocedarea terenurilor forestiere. În cazul terenurilor agricole, limita maximă este de 50 ha de proprietar deposedat (art. 3 alin. (2), art. 15) iar pentru terenurile forestiere este de 10 ha de proprietar deposedat.
Prin urmare limita maximă de 30 ha de familie, introdusă prin Legea nr. 169/1997 a fost implicit modificată prin Legea nr. 1/2000 (art. 24 alin. (1).
d) Prin Legea nr. 247/2005, s-a dat posibilitatea proprietarilor - cărora li s-au respins cererile sau li s-au modificat sau anulat adeverinţele de proprietate, procesele-verbale de punere în posesie sau titlurile de proprietate, precum şi cei care nu au formulat cerere, în termenul prevăzut de Legea nr. 169/1997 - să formuleze o astfel de cerere, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii.
Prin urmare, proprietarii care nu au depus cerere de retrocedare, în baza Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997 au avut posibilitatea să solicite pentru prima dată acest lucru în baza Legii nr. 247/2005.
Mai mult, legea specială prevedea procedura pe care trebuia s-o urmeze fostul proprietar pentru a obţine nulitatea titlului prin care vechiul amplasament era restituit altor persoane (art. 3 din Legea nr. 169/1997 aşa cum a fost modificată prin Titlul V din Legea nr. 247/2005). Totodată, potrivit dispoziţiilor Titlului VI, ce vizează modificarea şi completarea Legii nr. 1/2000 - art. 2 "Reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechiul amplasament, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane".
Este reglementată şi situaţia în care anumite suprafeţe sunt revendicate de două persoane, dintre care una este fostul proprietar, căruia i s-a preluat terenul prin măsurile abuzive aplicate în perioada anilor 1945 - 1990, şi cea de-a doua, persoana căruia i-a fost atribuit teren din cel preluat de la fostul proprietar, se va restitui în natură ambilor proprietari. În cazul în care resursele sunt insuficiente, se va atribui în natură terenul persoanei ce deţinea actele de proprietate în anul 1990, iar cei ce au fost împroprietăriţi cu asemenea terenuri vor fi despăgubiţi în condiţiile legii. (art. 6 alin. (21) şi (22) din Legea nr. 1/2000 aşa cum a fost modificată prin Titlul VI din Legea nr. 241/2005).
În concluzie, în privinţa retrocedării terenurilor agricole, forestiere sau cu altă destinaţie, legiuitorul român a înţeles să adopte mai multe legi speciale - Legea nr. 18/1991; Legea nr. 169/1997; Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 247/2005, prin care să deroge de la dreptul comun, art. 480 C. civ. Acestea presupuneau respectarea unor proceduri şi a unor termene imperative prevăzute de lege.
Reclamanţii nu au obţinut titluri de proprietate în baza acestor legi speciale şi nu au reuşit să obţină anularea titlurilor de proprietate ale pârâţilor, eliberate în baza legilor fondului funciar (Sentinţa civilă nr. 210/2006, Sentinţa civilă nr. 249/2006, Sentinţa civilă nr. 308/2006, Sentinţa civilă nr. 136/2006, Sentinţa civilă nr. 241/2006, Sentinţa civilă nr. 217/2006, Sentinţa civilă nr. 232/2006, Sentinţa civilă nr. 214/2006, Sentinţa civilă nr. 209/2006, Sentinţa civilă nr. 212/2006, Sentinţa civilă nr. 216/2006, Sentinţa civilă nr. 401/2006, Sentinţa civilă nr. 213/2006, Sentinţa civilă nr. 218/2006, Sentinţa civilă nr. 206/2006, Sentinţa civilă nr. 250/2006 Sentinţa civilă nr. 205/2006, Sentinţa civilă nr. 204/2006, Sentinţa civilă nr. 213/2006, Sentinţa civilă nr. 242/2006, Sentinţa civilă nr. 248/2006, Sentinţa civilă nr. 249/2006, Sentinţa civilă nr. 230/2006, Sentinţa civilă nr. 231/2006 ale Judecătoriei Însurăţei.
Din actele depuse la dosarul de fond rezultă că unele dintre aceste acţiuni au fost respinse ca nefondate, altele suspendate (Dosar nr. 277/247/2007 şi 606/247/2007) iar pentru altele s-a împlinit termenul de perimare (Dosar nr. 1218/2005 şi 1226/2006).
În aceste condiţii, într-o acţiune în revendicare, ce presupune compararea titlurilor, nu e suficient ca reclamanţilor să le fie preluat terenul fără titlu valabil - în baza Legii nr. 187/1945 şi Decretul nr. 83/1949 de completare a dispoziţiilor Legii nr. 187/1945, ce reglementau exproprierea exploatărilor agricole moşiereşti, fără plata vreunei despăgubiri, ci era necesar ca aceştia să uzeze de prevederile legii speciale, care aveau cuprinse în domeniul de aplicare şi terenurile preluate în baza acestor date normative. În caz contrar, instanţa de fond în mod corect a acordat prioritate titlurilor de proprietate ale pârâţilor, eliberate în baza legilor reparatorii.
De altfel şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe şi cauza Raicu vs. România că repararea încălcărilor dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionale.
Reclamanţii au chemat în judecată pe toţi proprietarii cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate pe fostul lor amplasament (moşia Lişcoteanca). În cadrul acţiunilor în nulitate titlu, instanţele au verificat respectarea dispoziţiilor legale, iar mulţi dintre proprietari şi-au intabulat dreptul de proprietate la cartea funciară. O eventuală admitere a acţiunii în revendicare ar afecta considerabil principiul securităţii raporturilor juridice.
E adevărat că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul 1.
Conform dreptului intern revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.
În cauză însă instanţa este ţinută de obiectul acţiunii, aşa cum a fost formulat.
Deşi apelanţii declară că se înscriu în fals împotriva tuturor titlurilor de proprietate, în realitate ei nu invocă faptul că scrisul sau semnătura din titlurile de proprietate sunt false, pentru a fi incidente dispoziţiilor art. 180 - 184 C. proc. civ., ci falsul ar decurge din eliberarea titlurilor cu încălcarea dreptului lor de proprietate asupra acestor terenuri.
S-a reţinut astfel că verificarea respectării dispoziţiilor legilor reparatorii, în baza cărora au fost eliberate titlurile au făcut obiectul altor acţiuni, soluţionate în defavoarea reclamanţilor.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii C.A.O. şi C.M.
Astfel în ce priveşte recursul declarat de reclamantul C.A.O., criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
Acest recurent susţine că hotărârea recurată este lovită de nulitate întrucât în ea nu se menţionează numele tuturor pârâţilor (fiind omişi 26 pârâţi) iar pe de altă parte nu se menţionează domiciliul sau reşedinţa reclamanţilor, precum nici domiciliul sau reşedinţa pârâţilor.
Se mai susţine că personal nu a dat niciodată mandat fratelui său reclamant C.M. sau mandatarului M.C. pentru restrângerea acţiunii, motiv pentru care restrângerea acţiunii este lovită de nulitate.
Se mai învederează că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii şi lipsite de orice logică în condiţiile în care în cauză este vorba de un singur proprietar căruia i-a fost preluat abuziv terenul, fiind incidente astfel dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Aceeaşi situaţie de contradicţie, mai susţine reclamantul, se regăseşte şi în ce priveşte cererea de înscriere în fals, întrucât pe de o parte în decizie se reţine că s-a invocat falsul ce ar decurge din eliberarea titlurilor cu încălcarea dreptului de proprietate, iar pe de altă parte se mai reţine că nu au invocat dacă falsul este în înscris ori în semnătura din titlurile de proprietate.
În aceeaşi idee se solicită casarea deciziei ce nu cuprinde motivele respectiv documentele din care rezultă verificarea dispoziţiilor legilor reparatorii în baza cărora au fost eliberate titlurile ce au făcut obiectul altor acţiuni soluţionate.
Acelaşi reclamant mai critică hotărârea instanţei de apel şi prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât hotărârea s-a dat cu încălcarea prevederilor legilor comunitare.
Astfel se susţine că în speţă este aplicabil art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, nefiind incidente niciuna din prevederile Legii nr. 18/1991, Legii nr. 167/1999, Legii nr. 1/2000 sau Legii nr. 247/2005.
În ce priveşte recursul declarat de reclamantul C.M. este de reţinut că acesta dezvoltă practic istoricul cauzei, raportat la imobilele revendicate, fără a face critici propriu-zise la adresa hotărârii instanţei de apel, motiv pentru care faţă de acest recurs s-a ridicat excepţia nulităţii pentru neîncadrarea lui în niciuna din dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Faţă de excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul C.M., Înalta Curte reţine următoarele:
Când în cuprinsul cererii de recurs nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei, care face obiectul recursului, ceea ce presupune indicarea punctuala a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluţia pronunţată şi la argumentele folosite de instanţa în fundamentarea acesteia, iar succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nefiind structurata din punct de vedere juridic în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs, sancţiunea care intervine este astfel cea a nulităţii recursului.Din această perspectivă, în condiţiile în care din conţinutul cererii de recurs formulată de reclamantul C.M. nu rezultă critici propriu-zise care să facă posibilă încadrarea acestora în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., urmează a se constata nulitatea recursului declarat de reclamantul C.M.
În ce priveşte recursul reclamantului C.A.O.întemeiat pe dispoziţiile art 304 pct 7 şi 9 C. proc. civ. sunt de reţinut următoarele aspecte:
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată vizează dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., şi art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului art. 6 parag. 1 din Convenţie., faţă de care în mod legal şi corect au reţinut instanţele că reclamanţii nu au depus în susţinerea acţiunii în revendicare nicio sentinţă definitivă şi irevocabilă prin care să se fi anulat titlurile de proprietate emise pe numele pârâţilor, şi care să le consfinţească în mod efectiv dreptul lor de proprietate asupra imobilelor din litigiu.
Or, în aceste condiţii, într-o acţiune în revendicare, ce presupune compararea titlurilor, nu e suficient ca reclamanţilor să le fie preluat terenul fără titlu valabil - în baza Legii nr. 187/1945 şi Decretul nr. 83/1949 de completare a dispoziţiilor Legii nr. 187/1945, ce reglementau exproprierea exploatărilor agricole moşiereşti, fără plata vreunei despăgubiri, ci se impunea ca aceştia să uzeze de prevederile legilor speciale, care aveau cuprinse în domeniul de aplicare şi terenurile preluate în baza acestor date normative.
Situaţia de fapt dedusă judecăţii vizează într-adevăr incidenţa dispoziţiilor legilor speciale în condiţiile în care s-a susţinut preluarea abuzivă a imobilelor. Cum, reclamanţii nu au uzat de dispoziţiile legilor speciale de reparaţie, instanţele au făcut o legală şi corectă examinare a cauzei şi a raporturilor juridice dintre părţi, raportat la obiectul acţiunii în revendicare introdusă pe calea dreptului comun.
Cum reclamanţii au învestit instanţa numai cu o acţiune în revendicare, nu şi cu o acţiune în constatarea nulităţii titlurilor pârâţilor, instanţele au analizat acţiunea doar în limitele acestei investiri şi a principiului disponibilităţii, cu atât mai mult cu cât valabilitatea titlurilor pârâţilor a făcut obiectul unor acţiuni separate, soluţionate în defavoarea reclamanţilor.
În condiţiile în care reclamanţii au susţinut că respingerea acţiunii în revendicare le încalcă dreptul la respectarea proprietăţii, garantat de dreptul european - art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, urmează a fi examinate aceste susţineri atât prisma dispoziţiilor legale invocate dar şi prin prisma Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi a noţiunii de "bun actual şi speranţă legitimă" astfel cum sunt definite în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Secţiile Unite dată în recurs în interesul legii, s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanţe că, "În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice."
În speţă, însă, nu se poate reţine vreun conflict între legea naţională, respectiv Legea nr. 10/2001, şi dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor Omului, şi, ca atare, nici încălcarea textului sus-menţionat din Constituţie sau a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorităţii dispoziţiilor Convenţiei.
Astfel, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, respectiv conflictul dintre legea naţională şi dreptul european, reclamantul ar trebui să aibă un "bun" în sensul textului convenţional menţionat.
În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii, ce vizează următoarele aspecte.
În primul rând, dispoziţiile Convenţiei Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerinţa s-a produs după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reţine aplicabilitatea în speţă a art. 1 din Protocolul 1 în privinţa actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenţiei de către statul român.
În al doilea rând, Convenţia nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecţia Convenţiei trebuie să facă dovada existenţei în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranţe legitime.
Noţiunea de "bun" are o semnificaţie autonomă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale aşa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar şi aşa numitele speranţe legitime, cum ar fi speranţa de a obţine o despăgubire. Speranţele legitime trebuie să fie însă suficient de clar determinate în dreptul intern şi recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ.
În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.
Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condiţiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condiţiile esenţiale pe care persoanele îndreptăţite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.
Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaşte dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască "o speranţă legitimă" în patrimoniul reclamanţilor, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.
În speţă, reclamanţii însă nu a formulat o atare notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să li se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), astfel că în mod corect instanţele anterioare au reţinut că aceştia nu au un "bun actual" şi nici măcar "o speranţă legitimă" care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul 1.
În Hotărârea-pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, Curtea Europeană a reţinut că:
"134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
"140. (...) existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
141. "Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
"142. (...) Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
143. "În speţă, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
144. "Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din "Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.
145. "Totuşi, dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite."
Faţă de aceste statuări ale Curţii Europene în hotărârea sus-evocată, urmează a se constata că, întrucât reclamanţilor nu li s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilelor solicitate în prezenta cauză, aceştia nu beneficiază de un "bun" în sensul Convenţiei şi, ca atare, nu pot invoca nici protecţia documentului european în favoarea lor.
Prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamant.
Dacă până la pronunţarea hotărârii în cauza Atanasiu, existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilităţii titlului statului îşi găsea utilitatea, deoarece practica instanţei europene era în sensul că recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, care au astfel un "interes patrimonial" protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 458/02.07.2009, Czaran şi Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu şi Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă.
Or, în lipsa atât a notificării cât şi unor cereri formulate în baza legilor speciale de reparaţie - Legea nr. 18/1991; Legea nr. 169/1997; Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 247/2005, şi fără să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic, care să explice de ce nu s-a procedat în sensul celor stipulate prin legile speciale pentru recuperarea bunului, a inexistenţei unei hotărâri judecătoreşti anterioare de recunoaştere a dreptului la restituirea imobilelor solicitate în prezenta cauză, reclamanţii nu beneficiază de un "bun" în sensul Convenţiei, motiv pentru care reclamanţii au pierdut dreptul de a-l obţine prin intermediul acţiunii în revendicare de drept comun.
Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, această soluţie este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în considerentele căreia s-a reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca atât reclamantul cât şi pârâtul într-o atare acţiune, să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional.
Aşadar, instanţa supremă recunoaşte posibilitatea exercitării unei acţiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situaţia în care reclamantul dovedeşte existenţa în patrimoniul său a unui "bun", situaţie care însă nu se regăseşte în speţă, potrivit celor anterior arătate.
Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei ori nu poate invoca existenţa unei "speranţe legitime" în legătură cu acesta.
"Simpla speranţă de restituire" (terminologie uzitată în jurisprudenţa Curţii Europene), în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o "speranţă legitimă", privită ca "valoare patrimonială" şi, în consecinţă, ca "bun", în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Ca atare, recurenţii nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală, motiv pentru care criticile reclamanţilor pe acest aspect sunt nefondate.
Astfel din perspectiva celor expuse, inexistenţei unui "bun actual" în patrimoniul reclamanţilor, sunt nefondate criticile legate de greşita aplicare a legii prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Nefondate sunt şi criticile legate de atât de motivarea hotărârii prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condiţiile în care hotărârea cuprinde atât motivele de fapt cât şi de drept pe care instanţa îşi argumentează soluţia raportat la obiectul acţiunii în revendicare, cât şi de necercetarea înscrisurilor considerate false de către reclamanţi.
Motivarea hotărârii este clară concisă şi concretă, neexistând nici elemente străine şi nici contradictorii, cu atât mai mult cu cât motivarea unei hotărâri este o problemă de esenţă raportat la obiectul dedus judecăţii.
Cum hotărârea instanţei de apel se circumscrie exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nu sunt incidente în cauză nici dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În condiţiile în care reclamanţii nu au indicat cu privire la ce aspecte se înscriu în fals, în mod legal instanţa de apel a reţinut că nu poate fi examinată incidenţa dispoziţiilor art. 180 - 184 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât validitatea titlurilor de proprietate a fost examinată în cadrul unor acţiuni separate, soluţionate în defavoarea reclamanţilor.
Aşa fiind din perspectiva celor expuse, nefiind întrunite cerinţele art 304 pct 7 şi 9 C. proc. civ., recursul reclamantului C.A. urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.A.O. împotriva Deciziei civile nr. 253/R din 14 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Constată nul recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva Deciziei civile nr. 253/R din 14 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6230/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6233/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
