ICCJ. Decizia nr. 629/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 629/2012
Dosar nr. 2750/117/2010
Şedinţa publică din 03 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 755 din 21 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul M.D.R. în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P. şi în consecinţă, s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 1.500 euro cu titlu de daune morale, respingându-se restul pretenţiilor reclamantului M.D.R. împotriva acestui pârât şi, în totalitate, cererea formulată în contradictoriu cu D.G.F.P.J. Cluj.
Totodată, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul M.D.A., împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P., pentru daune morale.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că prin sentinţa penală nr. 1597/1949 a Tribunalului Militar Cluj, M.I.D. a fost condamnat, la pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzute şi pedepsite de art. 209 C. pen., sentinţă rămasă definitivă prin decizia nr. 851/1950 a Curţii Militare de Casare şi Justiţie. Pedeapsa a fost executată începând cu data de 16 iulie 1950.
Prin sentinţa penală nr. 516/1954 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea, M.I.D. a fost condamnat, la pedeapsa de 5 ani închisoare corecţională, pentru săvârşirea delictului de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut şi pedepsit de art. 209 pct. II lit. d), e) şi f) C. pen. Prin decizia nr. 2154/1954 a Tribunalului Militar pentru Unităţile M.A.I. Bucureşti, s-a admis recursul, s-a casat sentinţa penală nr. 516/1954 şi judecând în fond, s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 2 ani şi 11 luni închisoare corecţională, pedeapsa fiind executată începând cu data de 2 august 1952.
S-a constatat caracterul politic de drept al condamnărilor suferite de către defunctul M.I.D., raportat la prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009.
În temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, prima instanţă a apreciat că numai reclamantul M.D.R. este îndreptăţit la despăgubiri, ca unic moştenitor al soţiei supravieţuitoare, în timp ce M.D.A. este străin de moştenirea tatălui său, ca urmare a renunţării la succesiune.
Pentru cuantificarea prejudiciului moral suferit prin condamnarea lui M.I.D., s-a ţinut cont de consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic, de importanţa valorilor lezate, de măsura în care au fost lezate aceste valori, de intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
În privinţa bunurilor confiscate, prima instanţă a reţinut că nu s-a făcut dovada că măsura confiscării a avut loc efectiv.
Prin decizia civilă nr. 156 din 23 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a fost admis apelul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate de către reclamantul M.D.R.; au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţii M.D.R. şi M.D.A., împotriva aceleaşi sentinţe, menţinându-se celelalte dispoziţii ale acesteia.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a confirmat aprecierea primei instanţe privind lipsa calităţii procesuale a reclamantului M.D.A. de a solicita despăgubiri morale în considerarea tatălui său, în condiţiile în care a renunţat expres prin declaraţie autentică la moştenirea de pe urma acestuia.
S-a constatat că, Legea nr. 221/2009 fiind o lege specială, ce se completează cu dispoziţiile Codului civil, inclusiv cele ale art. 696, renunţarea expresă la moştenire, prin act autentic, are ca principal efect faptul că renunţătorul este socotit că nu a fost niciodată moştenitor, vocaţia lui succesorală fiind retroactiv desfiinţată.
În ceea ce priveşte apelurile reclamantului M.D.R. şi pârâtului S.R. prin M.F.P., s-a făcut aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe temeiul cărora acţiunea reclamantului M.D.R. a fost întemeiată în drept.
În această situaţie, chiar dacă dispoziţiile art. I pct. 1 şi ale art. II din O.U.G. nr. 62/2010, care instituiau plafoane maxime de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciile morale, au fost declarate neconstituţionale prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, în prezent nu mai există temeiul juridic al acţiunii reclamantului, raportul juridic de obligaţie dintre stat şi reclamant încetând la expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, conform art. 147 alin. (1) din Constituţie.
La data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reclamantul M.D.R. nu avea un „bun” în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., generate de aplicarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, pe care să îl prezerve sau să îl confirme prin declanşarea procesului, el având doar posibilitatea de a-l dobândi prin hotărârea judecătorească ce ar putea fi executată cel mai devreme după rămânerea ei definitivă în apel.
În ceea ce priveşte bunurile pretins confiscate, instanţa de apel a reţinut că, din extrasul de pe sentinţa nr. 1597/1949 a Tribunalului Militar Cluj, reiese că pe lângă închisoarea corecţională de un an şi 6 luni şi 3 ani interdicţie corecţională, lui M.I.D. i s-a mai aplicat o amendă corecţională de 2000 lei şi s-a dispus confiscarea, fără să se arate ce anume bunuri au fost confiscate, în afară de un pistol, iar cheltuielile de judecată în sumă de 1.000 lei au fost date în urmărire.
De asemenea, din extrasul de pe sentinţa nr. 516/1954 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea, rezultă că M.I.D., pe lângă 5 ani închisoare corecţională (reduşi la 2 ani şi 11 luni prin decizia nr. 2154/1954), a mai fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în favoarea statului, în sumă de 200 lei, acestea fiind date în urmărire.
Dintre bunurile confiscate de la M.I.D. există certitudinea că i s-a confiscat un pistol, însă acesta, atât atunci, cât şi în prezent, putea fi deţinut numai cu respectarea dispoziţiilor referitoare la regimul armelor şi muniţiilor.
Amenda corecţională în sumă de 2000 lei a fost achitată cu chitanţa nr. 39 din 7 iulie 1959 la Secţia Financiară Năsăud, însă ea nu se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009.
Susţinerea că de la M.I.D. s-ar fi confiscat o cantitate de 350 g bijuterii din aur nu a fost dovedită; totodată există O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase, aliajelor acestora şi pietrelor preţioase în România, în baza căreia se putea solicita restituirea lor.
Dreptul la un proces echitabil a fost respectat de către prima instanţă în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O., a conchis instanţa de apel.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii M.D.R. şi M.D.A., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- soluţionarea cauzei trebuia să aibă loc în conformitate cu legea în vigoare la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv Legea nr. 221/2009, în aplicarea dispoziţiilor Constituţiei României şi ale C.E.D.O.;
- în mod greşit, a fost infirmată calitatea procesuală a reclamantului M.D.A., în condiţiile în care Legea nr. 221/2009 nu o condiţionează de calitatea de moştenitor, pentru a avea relevanţă renunţarea la succesiunea lui M.I.D., ci de aceea de „descendenţi, până la gradul al doilea, inclusiv, calitate întrunită în persoana reclamantului;
- instanţa de apel, ca şi prima instanţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia de a cerceta cauza sub toate aspectele, nu s-a pronunţat asupra cererilor de probe formulate de către reclamanţi şi nu a insistat la C.N.S.A.S. pentru depunerea în întregime a dosarelor de condamnare politică a antecesorului reclamanţilor, în care există procesele-verbale de confiscare a averii şi a altor bunuri materiale, încălcându-se, astfel, dreptul reclamanţilor la un proces echitabil;
- întrucât Legea nr. 22l/2009 prevede retrocedarea confiscărilor, în totalitate, în natură sau prin echivalent, reclamanţii sunt îndreptăţiţi şi la plata daunelor pentru amenzile penale plătite de antecesorul lor prin procesele de condamnare politică, cheltuielile judiciare, plus amenzile corecţionale, care, în mod greşit, nu au fost luate în considerare de către instanţă.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală a reclamantului M.D.A., se reţine că prima instanţă, învestită fiind cu soluţionarea cererilor în pretenţii formulate de către cei doi reclamanţi, în temeiul Legii nr. 221/2009, a acordat daune morale reclamantului M.D.R., în contradictoriu cu pârâtul S.R., respingând cererea celui de-al doilea reclamant, considerând că nu justifică legitimarea procesuală activă.
Instanţa de apel, admiţând apelul pârâtului, a respins în fond, în totalitate, cererea reclamantului M.D.R., menţinând dispoziţia din sentinţă privind respingerea cererii celuilalt reclamant.
S-a considerat, aşadar, cu putere de lucru judecat, că reclamantul M.D.R. are calitate procesuală în ceea ce priveşte cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de antecesorul M.I.D. prin condamnările la pedeapsa închisorii executate, în perioada 1950 – 1955, cererea fiind respinsă în fond.
Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, este îndreptăţită la despăgubiri persoana ce a fost supusă unei măsuri abuzive cu caracter politic, precum şi, „după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv…”.
Astfel cum, în mod corect, a interpretat prima instanţă, enumerarea din normă implică o alternativă în privinţa persoanelor îndreptăţite la despăgubiri în considerarea celui supus măsurilor abuzive, după decesul acestuia, în sensul că persoanele din categorii diferite, dintre cele expres reglementate, se exclud reciproc.
Raţiunea acestei opţiuni a legiuitorului, afirmată prin folosirea conjuncţiei „sau”, este justificată prin faptul că reparaţia este acordată în considerarea antecesorului, nu a celorlalte persoane îndreptăţite după decesul acestuia.
Ca atare, reparaţia unică nu poate fi recunoscută de mai multe ori, chiar dacă este solicitată în cadrul aceluiaşi proces, însă de persoane din categorii diferite.
Această ipoteză este întrunită în cauză, în condiţiile în care reclamantul M.D.A. este descendent gradul I, iar M.D.R. este descendent gradul II, ambii faţă de antecesorul M.I.D., drept urmare, legitimarea procesuală activă în cererea în pretenţii nu poate fi recunoscută concomitent amândurora.
Aprecierea instanţelor de fond din cauză în sensul că reclamantul M.D.R. este cel care are calitate procesuală, în detrimentul celuilalt reclamant, nu poate fi cenzurată de către această instanţă de control judiciar, în caz contrar, fiind încălcată puterea de lucru judecat a dispoziţiei pe acest aspect.
În atare situaţie, este lipsită de finalitate cercetarea eventualei calităţi procesuale a reclamantului M.D.A., cât timp o eventuală recunoaştere a acestei calităţi ar însemna, implicit, infirmarea legitimării primului reclamant, consecinţă inacceptabilă, avându-se în vedere efectele puterii lucrului judecat în ceea ce îl priveşte pe reclamantul M.D.R.
Faţă de cele expuse, urmează a fi înlăturate criticile referitoare la calitatea procesuală a acestui reclamant.
În ceea ce priveşte efectele în timp ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă acestei decizii, apreciind că pretenţiile reclamantului M.D.R. nu au temei juridic, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Aspectul procesual relativ la efectele deciziei menţionate a Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost clarificat prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii.
Această decizie a fost publicată (M. Of. nr. 789/7.11.2011), ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele C.E.D.O. şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009, cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă, sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situaţie juridică voluntară), în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
De asemenea, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a conchis instanţa supremă.
Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă.
În aceste condiţii, urmează a fi respins motivul de recurs cu acest obiect.
În ceea ce priveşte despăgubirile pretinse pentru prejudiciul material pretins cauzat antecesorului M.I.D., se constată că, în mod corect, pretenţiile cu acest obiect au fost respinse ca neîntemeiate.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele prevăzute de lege sunt îndreptăţite la „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare”.
Potrivit normei citate, reparaţia se acordă în considerarea bunurilor confiscate odată cu aplicarea sau ca efect al respectivelor măsuri apreciate drept abuzive de către legiuitor.
În cazul condamnării cu caracter politic, este prevăzută condiţia ca bunurile să fi fost confiscate „prin hotărâre de condamnare”, ceea ce înseamnă că legiuitorul vizează exclusiv bunurile supuse măsurii dispuse prin hotărârea penală, fie că au fost sau nu individualizate în cuprinsul acesteia.
Astfel, dacă s-a dispus generic confiscarea averii, se consideră că măsura a vizat toate bunurile din patrimoniul de la acel moment al persoanei condamnate, însă, dacă măsura a vizat bunuri cu caracter individual, reparaţia se cuvine doar pentru bunurile expres menţionate în hotărâre.
După cum, în mod corect, au reţinut ambele instanţe de fond în cauză, măsura confiscării aplicată antecesorului a vizat un singur bun, menţionat expres în sentinţa nr. 1597/1949 a Tribunalului Militar Cluj, bun în legătură cu care nu s-au formulat critici în recursul de faţă.
Ca atare, sunt nefondate susţinerile din recurs în sensul că antecesorului i s-ar fi confiscat şi alte bunuri, respectiv bijuteriile din aur, atât timp cât acestea nu sunt menţionate în vreuna dintre hotărârile de condamnare ce îl vizează pe M.I.D. şi nici nu s-a probat de către reclamant că ar fi avut loc o preluare a unui asemenea bun.
În ceea ce priveşte susţinerea că instanţa de apel ar fi încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil prin nesolicitarea dosarelor de condamnare politică a antecesorului, în întregime, în care există procesele-verbale de confiscare a averii şi a altor bunuri materiale, Înalta Curte apreciază că reclamantul îşi invocă, în acest fel, propria culpă procesuală în cauză.
Astfel, o asemenea solicitare a fost formulată prin cererea de apel, însă nu a fost reiterată la termenul de propunere a probelor, respectiv la termenul din 16 februarie 2011, când reclamantul a solicitat doar administrarea probei testimoniale, cerere respinsă de către instanţă cu motivarea că a fost formulată pentru dovedirea suferinţelor antecesorului (fără ca aceste aspecte să fi fost criticate prin cererea de recurs).
Pe de altă parte, reclamantul avea posibilitatea procurării prin demersuri proprii a înscrisurilor pretins doveditoare ale pretenţiilor sale, în condiţiile în care, potrivit art. 1 alin. (1) şi (8) din O.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 293/2008, rudele până la gradul al patrulea ale persoanei îndreptăţite au drept de acces la dosarul întocmit acesteia de către Securitate, inclusiv prin eliberarea de copii de pe actele dosarului şi de pe alte înscrisuri.
În consecinţă, susţinând obligaţia instanţei de solicitare, chiar şi din oficiu, a dosarului întocmit de către fosta Securitate, cu toate că, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părţile au obligaţia să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările, iar această obligaţie era posibilă, dat fiind accesul liber la dosarul de Securitate, recurentul – reclamant se prevalează de propria neîndeplinire a obligaţiilor procesuale pentru a pretinde neîndeplinirea rolului activ de către instanţă.
Or, această poziţie procesuală nu poate fi acceptată, potrivit principiului, ce operează şi în procesul civil, potrivit căruia este inadmisibilă invocarea propriei culpe.
Se reţine, totodată, că prin motivele de recurs s-a susţinut că se cuvin despăgubiri şi pentru amenzile penale plătite de antecesor prin procesele de condamnare politică, cheltuielile judiciare, plus amenzile corecţionale, care, în mod greşit, nu ar fi fost luate în considerare de către instanţă.
Este cert că, prin Legea nr. 221/2009, s-a intenţionat repararea prejudiciilor cauzate prin condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, inclusiv prin confiscarea aplicată odată cu asemenea măsuri sau ca efect al acestora.
Pentru acordarea unei astfel de reparaţii, însă, legiuitorul are deplină alegere a mijloacelor şi a condiţiilor dezdăunării, cu singura condiţie de a asigura o reglementare clară, precisă şi neechivocă, exigenţă impusă de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Or, legiuitorul a prevăzut explicit că despăgubirile pentru prejudiciul material vizează doar echivalentul bunurilor preluate prin confiscare, ceea ce exclude eventualele cheltuieli ori amenzi, de orice natură, suportate de către persoana supusă măsurilor cu caracter politic, chiar dacă au legătură cu respectivele măsuri.
Drept urmare, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că sumele de bani cu acest titlu, pretinse de către reclamantul M.D.R., nu intră în categoria de prejudiciu material pe care legiuitorul a înţeles să îl repare prin Legea nr. 221/2009.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge, ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.D.R. şi M.D.A. împotriva deciziei civile nr. 156/A/2011 din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6261/2012. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 630/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
