ICCJ. Decizia nr. 630/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 630/2012
Dosar nr. 6755/3/2010
Şedinţa publică din 03 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 6/ A din 11 ianuarie 2011 a respins ca nefondate apelurile formulate de pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 901 din 28 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă. A admis apelul declarat de reclamanta S.M. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâtul Statul Român la plata către reclamantă a sumei de 24.000 euro în echivalent în lei la cursul oficial BNR din data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 1734/3/2010, reclamanta S.M., în calitate de fiică a defunctului M.D., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 221/2009, solicitând acordarea sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, la cursul oficial al BNR, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955 ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 luate împotriva tatălui ei.
Prin sentinţa civilă nr. 901 din 28 mai 2010, Tribunalul Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligând pârâtul către reclamantă la plata sumei de 8.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, la cursul oficial al BNR,cu titlu de despăgubiri.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel, Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, S.M. şi Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
În şedinţa publică de la 11 ian.2011 apelanţii Statul Român şi Ministerul Public Parchetul de pe lângă Trib. Bucureşti au invocat ca motiv de ordine publică nelegalitatea hotărârii apelate, în raport de Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din data de 21 octombrie 2010 publicată în data de 15 noiembrie 2010 în M. Of., întrucât dispoziţiile în temeiul cărora au fost acordate despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl apelantei, au fost declarate neconstituţionale.
Având în vedere că în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituţia României dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu au fost modificate, acestea nu mai pot fi în prezent aplicate.
Curtea de Apel a reţinut următoarele argumente:
Analizând prioritar problema juridică a aplicabilităţii în speţă a dispoziţiilor Legii 221/2009, în condiţiile în care Curtea Constituţională, după ce a declarat neconstituţională plafonarea instituită de O.U.G. nr. 62/2010 prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat, neconstituţionale şi prevederile Legii 221/2009 în ceea ce priveşte posibilitatea acordării daunelor morale (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1358/2010), instanţa de apel a reţinut că deşi Deciziile Curţii Constituţionale au forţa unei legi, de la data publicării lor în M. Of., acest efect fiind clar precizat în Constituţia României, tot în legea fundamentală se regăseşte şi principiul neretroactivităţii legii, reflectat de conţinutul art. 15 alin. (2).
Or, dacă nu se contestă puterea de lege a deciziilor Curţii Constituţionale la data publicării acestora, aceste decizii nu se pot situa în afara principiului neretroactivităţii legii, pentru că, în caz contrar, s-ar conferi deciziilor Curţii Constituţionale o forţă juridică ce depăşeşte interdicţia instituită în art. 15 alin. (2) din Constituţie şi se situează deasupra unui principiu fundamental, considerat în mod expres de Constituţie în acest sens.
Curtea de Apel a arătat că, în privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale, această decizie nu este aplicabilă, situaţia fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul judecăţii, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanţei de judecată.
De altfel, în lumina dispoziţiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul neretroactivităţii, însuşi textul art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse încă judecăţii.
Cu atât mai mult, atunci când a fost pronunţată o hotărâre, cum este cazul prezentei cauze, schimbarea soluţiei pronunţate în respectiva cauză, pe baza unei decizii a Curţii Constituţionale, încalcă în mod flagrant principiul neretroactivităţii legii, decizia Curţii Constituţionale având forţa unei legi.
Curtea a mai reţinut şi că în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantei recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil.
A arătat că, deşi în jurisprudenţa Curţii Europene acest drept de acces la o instanţă nu este absolut, fiind supus unor limitări implicit acceptate, a considera că efectele deciziilor Curţii Constituţionale îşi produc efectele şi în speţă, cu consecinţa modificării sentinţei apelate şi respingerii acţiunii promovate de reclamantă ar însemna să se accepte ingerinţa statului în dreptul de acces al reclamantei la o instanţă judecătorească, care nu este proporţională cu scopul urmărit.
Astfel, instanţa a considerat că din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, lege care îi recunoştea reclamantei dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de familia sa ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic, statul garanta beneficiarului acestui drept, accesul la o instanţă de judecată garanţie conferită şi de art. 21 din Constituţie, iar ulterior prin intervenţia decisivă pentru a orienta în favoarea sa soluţia procesului în care este parte, statul a adus atingere dreptului reclamantei garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenţie.
Curtea de Apel a analizat din perspectiva jurisprudenţei CEDO în ce măsură un act normativ care dă dreptul la obţinerea unor despăgubiri băneşti, poate să constituie premisele considerării creanţei ca fiind un bun sau, cel puţin,dacă a existat o speranţă legitimă în ceea ce priveşte acest drept de creanţă,în sensul art. l din Protocolul nr. l la Convenţie.
Astfel, instanţa de apel a considerat că atunci când există o lege, cum este cazul Legii 221/2009, în forma ei iniţială, nemaifiind nevoie de adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze dispoziţii existente în legea deja aflată în vigoare, se poate afirma, în raport de constatările Curţii de la Strasbourg în cauza Klaus şi Iouri Kiladze împotriva Georgiei, că subzista o speranţă legitimă a reclamantei de a-şi vedea judecată acţiunea în raport de dispoziţiile legale în vigoare la data sesizării instanţei cu acţiunea ce formează obiectul prezentului dosar.
Curtea de Apel a reţinut ca nefondată şi critica apelantului Statul Român referitoare la faptul că potrivit dispoziţiilor prevăzut la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 despăgubirile morale se acorda doar în cazul condamnărilor, nu şi în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, aşa cum este şi măsura dislocării.
A arătat că din interpretarea dispoziţiilor articolului menţionat, reiese că se acordă două categorii de despăgubiri: pentru prejudiciul moral şi pentru prejudiciul material. împrejurarea că la art. 5 alin. (1) lit. a) se folosea sintagma prejudiciul moral suferit prin condamnare, nu înseamnă că, legiuitorul a exclus de la acest beneficiu persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Un argument în susţinerea acestui punct de vedere este faptul că, în redactarea sa art. 5 alin. (1) are în vedere şi persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative iar la litera a din lege se menţionează că, la stabilirea despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, precum şi faptul că, prin O.U.G. nr. 62/2010 care a modificat printre altele art. 5 din Legea 221/2009, legiuitorul a menţinut integral cuprinsul art. 5 alin. (1), iar la litera a se folosea aceeaşi sintagmă - acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare - precizând doar cuantumul sumei care i se cuvine, persoanei care a suferit condamnarea sau a făcut obiectul unor măsuri administrative.
În privinţa fondului cauzei Curtea a reţinut că, legiuitorul nu a stabilit criteriile în baza cărora se va face aprecierea unor asemenea suferinţe, dar această împrejurare nu poate lăsa liberă calea interpretării conform căreia, suferinţa fiind reflecţia unei stări sufleteşti pe care fiecare persoană o resimte şi o trăieşte în mod diferit şi individual, nu poate fi cuantificată.
Instanţa de apel a apreciat că tribunalul a dat reclamantei o sumă mică, în raport cu importanţa valorilor lezate cu suferinţa şi greutăţile cu care s-au confruntat familia sa, considerând că în aprecierea cuantumului acestor despăgubiri nu trebuie pornit de la împrejurarea că acestea ar reprezenta preţul suferinţelor psihice ci trebuie avute în vedere consecinţele negative pe care măsura administrativă cu caracter politic le-a produs pe toate planurile vieţii sociale prin încălcarea unor drepturi personale ocrotite de Constituţie, afectarea relaţiilor cu societatea, afectarea relaţiilor profesionale, minimalizarea mijloacelor de subzistenţă, astfel încât suma de bani acordată cu titlu de despăgubiri să ofere o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
În consecinţă, Curtea a apreciat că suma de 24000 Euro este deopotrivă suficientă şi îndestulătoare pentru a atenua, chiar şi parţial, efectele devastatoare pe care măsura administrativă cu caracter politic le-a avut asupra familiei reclamantei, considerând totodată nejustificată obiecţiunea, unei aşa-zise îmbogăţiri fără justă cauză, pentru că această instituţie juridică, se referă la sume de bani obţinute fără temei, iar nu la situaţia în care se solicită şi se obţin despăgubiri materiale pentru compensarea unui prejudiciu moral.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de părţi şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Recurenta-reclamantă a criticat decizia sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susţinând că, în raport de măsurile abuzive la care a fost supus autorul reclamantei, s-ar fi impus acordarea sumei solicitate prin acţiune, respectiv 250.000 euro. A arătat că suma solicitată este infimă faţă de cele acordate de CEDO şi chiar de instanţe din România, impunându-se unificarea practicii judecătoreşti, întrucât principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii este grav încălcat. Datorită modificărilor legislative survenite pe parcursul procesului sunt create premisele ca Statul Român să fie expus la alte condamnări pentru soluţiile date în alte cauze. A invocat încălcarea jurisprudenţei CEDO, principiului garanţiei egalităţii armelor şi art. 6 din CEDO, în condiţiile în care pe parcursul procesului a intervenit o abrogare a însuşi temeiului juridic care a stat la baza declanşării unor litigii. A susţinut că are o speranţă legitimă care o îndreptăţeşte la acordarea unor despăgubiri echitabile, cu reală funcţie reparatorie.
Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti au invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, susţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, art. 6 şi 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
În subsidiar, s-a susţinut că despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu şi în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, aşa cum este măsura dislocării. De asemenea, Curtea Constituţională a constatat în mod corect că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. l) teza întâi din Legea nr. 221/2009 contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală.
Recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sunt fondate, în raport de criticile comune referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Aşa cum susţin şi recurenţii, această problemă de drept a fost dezlegată greşit de către instanţa de apel, care a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune schimbarea soluţiei din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Nu se poate spune că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum greşit a reţinut instanţa de apel, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituționalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie, cum de asemenea greşit a reţinut instanţa de apel.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a I.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
În concluzie, raportat la criticile privind inexistenţa temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale, recursurile declarate de pârât şi de Ministerul Public vor fi admise, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia recurată va fi modificată.
Întrucât la data judecării cauzei în apel nu mai exista temeiul juridic pe care reclamanta şi-a fundamentat cererea privind acordarea daunelor morale, această cerere se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată, ceea ce justifica admiterea apelurilor pârâtului şi Ministerului Public pe acest considerent, sens în care modificarea deciziei recurate se va face în sensul că, urmare a admiterii apelurilor declarate de pârât şi de Ministerul Public, va fi schimbată în tot sentinţa primei instanţe şi se va respinge acţiunea formulată de reclamantă şi se va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.
Recursul declarat de reclamantă este nefondat.
În raport de dezlegarea dată recursurilor pârâtului şi Ministerului Public, analiza criticilor formulate de reclamantă privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
În consecinţă, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi recurentul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei civile nr. 6/ A din 11 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică decizia recurată, în sensul că:
Admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 901 din 28 mai 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Schimbă sentinţa în sensul că respinge acţiunea.
Respinge apelul declarat de reclamanta S.M. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.M. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 februarie 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 629/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 6308/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... → |
|---|
