ICCJ. Decizia nr. 6463/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 27 septembrie 2000 sub nr. 5647/2000 la Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamantul R.A.G.C. a chemat în judecată pe pârâții Regionala C.F.R. București, RA Radiocomunicații SA, SC C.C.I. SA și Consiliul General al Municipiului București, solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 32.512 m.p., situat în București sector 1.
Prin sentința civilă nr. 604 din 30 aprilie 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 1923 dobândirea terenului în litigiu s-a făcut sub condiție rezolutorie, respectiv cu obligația înființării pe terenul achiziționat a unei crescătorii de cai pur sânge și folosirea terenului exclusiv în acest scop, clauză a cărei nerespectare permitea vânzătorului, Ministerul Agriculturii și Domeniilor, să redobândească terenul pe cale administrativă, fără recurgerea la procedura judiciară și fără pretenții din partea cumpărătorului, iar autorul reclamantului nu a respectat obligația asumării prin contract. S-a mai reținut că o atare clauză avea valoarea unui pact comisoriu de natură a conduce la desființarea de drept a contractului pentru neexecutarea obligației asumate, ceea ce s-a și întâmplat prin Ordinul nr. 547955/1950 emis de Ministerul Agriculturii, urmat de preluarea efectivă prin procesul-verbal din 04 octombrie 1950.
împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 44 din 05 februarie 2003, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul, reținând, în esență, că schița terenului reprezentând planul moșiei H. în 1940 depusă la dosar și care evidenția prezența unui grajd nu constituia o dovadă a îndeplinirii de către autorul reclamantului a clauzei din contract privind înființarea în termen de 2 ani a unei crescătorii de cai pur sânge englez, ceea ce de altfel a și condus la incidenta pactului comisoriu și preluarea terenului în dispută de către vânzător prin decizie administrativă, conform contractului de vânzare-cumpărare.
împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul, iar prin decizia nr. 7361 din 29 septembrie 2005 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul, a fost casata decizia și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
în considerentele deciziei s-a reținut că, deși în contractul de vânzare-cumpărare se specificase expres că parte integrantă a actului o constituie și schița întocmită din ing. hotarnic al statului B.G., reclamantul nu a anexat și o copie a acestui act și nici copia ordinului nr. 547955 din 20 septembrie 1950 și, drept urmare, instanțele nu dispuneau de suficiente dovezi pentru a clarifica situația juridică a terenului și nu puteau conchide dacă vânzătorul a uzat de dreptul său de a redobândi imobilul în proprietate pe cale administrativă în baza pactului comisoriu înscris în contract. Referitor la valoarea probantă a copiei de pe schița terenului respectiv planul moșiei H. în anul 1940 în care se evidențiază un grajd, aceasta nu constituie, în lipsa și a altor dovezi, o probă concludentă în aprecierea îndeplinirii de către cumpărător a obligațiilor asumate prin contract. S-a mai reținut că se impune rejudecarea apelului și pentru faptul că s-a omis a se răspunde la motivul de apel privind incidenta în speță a art. 1900 C. civ.
După trimiterea spre rejudecare, cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. 5827/1/2003.
Prin decizia nr. 264 din 08 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 604 din 30 aprilie 2002 pronunțată de Tribunalul București.
S-a reținut că instanța fondului a procedat corect respingând acțiunea în revendicare, dar instanța de apel a substituit motivarea, în raport de actele noi depuse la dosar, respectiv sentința civilă nr. 143 din 2 martie 1944 pronunțată de Tribunalul Ilfov, care atestă că Statul Român, prin Ministerul Agriculturii și Domeniilor, a formulat o acțiune în rezilierea contractului de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1923 încheiat între Ministerul Agriculturii și pârâtul R.A.G.C. Acțiunea a fost respinsă, iar sentința civilă sus arătată a fost menținută prin decizia civilă nr. 70 din 07 martie 1946 pronunțată de Curtea de Apel București, care a respins apelul ca nefondat. împotriva deciziei pronunțată de Curtea de Apel București, s-a declarat recurs, iar înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 536 din 06 iunie 1947, a admis recursul, a casat decizia și a dispus restituirea dosarului aceleiași instanțe pentru o nouă judecată.
Deși s-au făcut demersurile necesare pentru a se depune hotărâre a pronunțată după rejudecarea cauzei, acestea au rămas fără rezultat. Curtea a considerat că dobândirea dreptului de proprietate de către autorul reclamantului este incertă, deoarece vânzătorul, respectiv Ministerul Agriculturii și Domeniilor, a formulat o acțiune în rezilierea contractului menționat. în ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1900 C. civ., s-a reținut că acest aspect trebuia invocat în cursul judecării litigiului privind acțiunea în rezilierea contractului de vânzare-cumpărare și că această excepție nu se poate invoca în cadrul acțiunii în revendicare formulată în anul 2000.
împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs atât reclamantul, cât și pârâta Societatea Națională de Radiocomunicații SA, iar prin decizia civilă nr. 4827 din 30 septembrie 2010 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, s-au admis recursurile declarate de reclamant și pârâta Societatea Națională de Radiocomunicații SA împotriva deciziei civile nr. 264 din 08 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, care a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.
Pentru a pronunța această decizie, s-au reținut următoarele:
în primul ciclu procesual, înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia civilă nr. 7361 din 29 septembrie 2005 prin care a reținut că instanța de rejudecare avea obligația de a stabili cert și nu incert dacă vânzătorul a uzat de dreptul său de a redobândi imobilul în proprietate pe cale administrativă și dacă cumpărătorul terenului a îndeplinit obligația asumată prin contract.
De asemenea, trebuia analizată și preluarea abuzivă a terenului, având în vedere că ordinul nr. 547955/1950 a fost depus în calea de atac a apelului.
La stabilirea situației juridice a terenului trebuie să se analizeze și mențiunile inserate în contractul de vânzare-cumpărare prin care se stabilește că redobândirea terenului de către vânzător pe cale administrativă este condiționată de existența unei manifestări de voință în acest sens din partea vânzătorului și de o constatare a situației de fapt făcută de primarul localității pe raza căruia se află terenul.
Tot în ceea ce privește stabilirea situației juridice a terenului trebuie analizat conținutul Ordinului nr. 547955 din 20 septembrie 1950 al Ministerului Agriculturii, dacă constituie titlu valabil de preluare a imobilului în litigiu, având în vedere și prevederile Constituției din 1948 care garanta dreptul la proprietate.
Mai mult, nu s-au produs dovezi în sensul că imobilul a trecut în patrimoniul vânzătorului pe cale administrativă, lipsind în acest sens, manifestarea de voință a vânzătorului și constatarea situației de fapt, în acest sens, de către primar, așa cum s-a înserat în contract.
Această teză este susținută și de existența unui proces pe rolul instanțelor prin care vânzătorul, în anul 1944, a solicitat pe cale judecătorească rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, proces soluționat în favoarea cumpărătorului în primul ciclu procesual, ceea ce prezumă că cumpărătorul a îndeplinit obligația din contract.
Drept urmare, acțiunea în revendicare a imobilului în litigiu întemeiată pe dispozițiile dreptului comun art. 480 C. civ. - trebuia finalizată, după stabilirea situației juridice, prin compararea titlurilor de proprietate deținute de toate părțile litigante, și numai dacă se consideră necesar, să se efectueze și o expertiză tehnică de specialitate.
Criticile recurentei Societatea Națională de Radiocomunicatii SA au fost fondate numai în ceea ce privește schimbarea cadrului procesul în apel prin introducerea unor părți noi în proces, contrar dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., aspect ce urma a fi avut în vedere la rejudecarea cauzei.
Prin decizia civilă nr. 671A din 28 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a lipsei calității procesuale active și a lipsei calității procesuale pasive a SC R. SA. A admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 604 din 30 aprilie 2002, pronunțată de Tribunalul București, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul admiterii în parte a cererii reclamantului, a fost obligați pârâții Societatea Națională de Radiocomunicații SA, SC C.C.I. SRL și SC R. SA să lase reclamantului, în deplină proprietate și liniștită posesie suprafețe de teren, astfel cum au fost identificate prin completarea la raportul de expertiză, cu schița anexă, întocmită de expertul M.C.L., secția a IV-a civilă, pentru termenul din 22 octombrie 2008 aflat la dosar: Societatea Națională de Radiocomunicații SA suprafața de 17.574 m.p. teren, identificată ca S1, având adresa în București, str. C., nr. 100; SC C.C.I. SRL suprafața de 2.635 m.p. teren identificată ca S4, având adresa în București, str. C., nr. 102; SC R. SA suprafața de 4.296 m.p. teren identificată ca S7, având adresa în București, str. S., nr. 120. A fost păstrată soluția de respingere a cererii reclamantului față de pârâții Regionala C.F.R. București și Consiliul General al Municipiului București și SC M.B. SA.
Pentru a pronunța această decizie, de admitere a acțiunii în revendicare, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:
în cauză, se pune problema de a stabili dacă autorul reclamantului a îndeplinit sau nu obligațiile contractuale asumate și, mai departe, daca vânzătorul a uzat el însuși de dreptul de desființare a contractului conferit de pactul comisoriu, iar dacă a uzat de aceasta, dacă manifestarea sa de voință a îndeplinit ea însăși cerințele stabilite prin contract.
Cu privire la îndeplinirea de către cumpărător a obligațiilor de a înființa o crescătorie de cai pur sânge în termen de 2 ani de la autentificarea contractului și de a menține această afectațiune a terenului pentru o durată de 20 ani, instanța de apel a constatat că sarcina probei în acest sens revenea reclamantului.
Singurele probe administrate cu privire la acest aspect rezidă în considerentele reținute sub aspectul situației de fapt prin sentința civilă nr. 143 din 02 martie 1944 pronunțată de Tribunalul Ilfov, decizia civilă nr. 70 din 07 martie 1946 pronunțată de Curtea de Apel București și decizia nr. 536 din 06 iunie 1947 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, precum și copia de pe planul moșiei H. în anul 1940 în care se evidențiază un grajd, care pot valora ca un început de probă în favoarea reclamantului în sensul că autorul acestuia a înființat pe teren crescătoria de cai pur sânge.
îndeplinirea de către autorul reclamantului a obligației este dovedită și prin procesul-verbal încheiat la data de 22 iunie 1931, prin care se fixau unghiurile proprietății vândute către autorul reclamantului pentru delimitarea acestuia. Din încheierea acestui proces-verbal rezultă că până la acel moment - anul 1931 - vânzătorul nu uzase de dreptul său de a invoca pactul comisoriu, ceea ce prezintă relevanță sub aspectul îndeplinirii de către cumpărător a obligației sale.
S-a constatat că prin decizia de casare nr. 4827 din 30 septembrie 2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut că "la stabilirea situației juridice a terenului trebuie să se analizeze și mențiunile inserate în contractul de vânzare-cumpărare prin care se stabilește că redobândirea terenului de către vânzător pe cale administrativă este condiționată de existența unei manifestări de voință în acest sens din partea vânzătorului și de o constatare a situației de fapt făcută de primarul localității pe raza căruia se află terenul".
Această manifestare de voință a vânzătorului trebuia să fie făcută în termenul general de prescripție, conform Decretului nr. 167/1958, termen calculat în raport de obligația a cărei neexecutare s-ar fi pus în discuție, anume fie obligația de înființare propriu-zisă a crescătoriei, fie obligația de menținere a acestei afectațiuni.
Sub acest aspect s-a constatat că nu s-a făcut proba că vânzătorul ar fi uzat de acest pact comisoriu în condițiile prescrise și în termenul de prescripție legal, anume că a existat o manifestare de voință în acest sens din partea vânzătorului, însoțită de o constatare a situației de fapt făcută de primarul localității pe raza căruia se află terenul, care să constate neîndeplinirea de către vânzător a obligațiilor asumate.
în ce privește procesul anterior pornit de către Statul Român, prin Ministerul Agriculturii și Domeniilor, prin care s-a cerut declararea ca reziliat a contractului, proces declanșat în anul 1937 și soluționat într-un prim ciclu procesual prin sentința civilă nr. 143 din 02 martie 1944 pronunțată de Tribunalul Ilfov, decizia civilă nr. 70 din 07 martie 1946 pronunțată de Curtea de Apel București și decizia nr. 536 din 06 iunie 1947 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de apel a constatat că acestea sunt fără îndoială manifestarea de voință a vânzătorului în sensul desființării contractului, însă din considerentele acestor hotărâri judecătorești nu rezultă că ar fi existat și constatarea situației de fapt făcută împreună cu primarul localității pe raza căruia se află terenul, constatare a cărei existență condiționa operarea pactului comisoriu, astfel cum s-a tranșat expres și prin decizia de casare nr. 4827/2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție.
Nu s-a facut proba nici în cauza prezentă a faptului că acest act de constatare a situației de fapt - cu valoare probatorie privind îndeplinirea obligațiilor de către cumpărător și care condiționa dreptul vânzătorului de a apela la pactul comisoriu - a existat.
în procesul-verbal din 04 octombrie 1950 se menționează preluarea de la R.A., în baza Ordinului Ministrului Agriculturii nr. 547955 din 20 septembrie 1950, a terenului în discuție în cauză, cumpărat în anul 1923, arătându-se ca "întrucât proprietarul a fost expropriat prin Decretul nr. 83/1949 de proprietățile sale agricole, iar suprafața de 3 ha fiind omisă de la expropriere, în baza ordinului Ministrului Agriculturii arătat mai sus" s-a preluat terenul în discuție de la autorul reclamantului.
în ciuda demersurilor repetate facute la instituțiile statului de părțile din proces, acest ordin al Ministrului Agriculturii nu a putut fi depus la dosar, singura referire la acesta fiind făcută în acest proces-verbal.
Așadar, acest proces-verbal confirma preluarea terenului în anul 1950, în baza Ordinului Ministrului Agriculturii nr. 547955 din 20 septembrie 1950, precum și faptul că preluarea s-a făcut cu pretextul unei "omisiuni de la expropriere".
Este evident că acest ordin al Ministrului Agriculturii nu poate reprezenta un mod de preluare valabil, care să reprezinte preluare cu titlu, în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, întrucât era neconform Constituției României din anul 1948.
Pe de altă parte, în măsura în care s-ar interpreta ca acest ordin al Ministrului Agriculturii reprezenta manifestarea de voință a vânzătorului de a uza de pactul comisoriu inserat în actul de vânzare-cumpărare din anul 1923, instanța de apel a constatat că nu se face dovada existenței actului de constatare a situației de fapt încheiat împreună cu primarul localității de situare a terenului.
Curtea a avut în vedere și faptul că proba desființării contractului în condițiile pactului comisoriu (sau în orice alte condiții) a revenit în cauza pârâților, care au susținut această teză a desființării contractului și a lipsei dreptului de proprietate al reclamantului.
Curtea a constatat că, din probele dosarului (rapoartele de expertiză întocmite în cursul judecății de expertii C.T. și M.C.L.), coroborat cu copia Decretului nr. 319/1948, rezultă că o primă preluare a terenului a figurat a fi fost făcută în baza acestui decret, decret care prevede preluarea terenului cu vecinătățile indicate și care se suprapune cu terenul aflat în proprietatea autorului reclamantului.
Concluzionând, instanța de apel a constatat ca nu se poate reține în cauză că s-a făcut proba desființării contractului încheiat în anul 1923 în condițiile prescrise prin pactul comisoriu, ceea ce prezuma că acest contract și-a produs efectele pe deplin, iar preluarea terenului de catre stat a fost făcută fără titlu valabil, nevalorând proprietate. Plecând de la această constatare, s-a constatat că în condițiile art. 480 C. civ., titlul reclamantului este preferabil celui invocat de pârâții SN Radiocomunicații SA, SC C.C.I. SRL și SC R. SA, care au un titlu precar.
împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții SN Radiocomunicații SA, SC C.C.I. SRL și SC R. SA.
1. Pârâta Societatea Națională de Radiocomunicații SA a declarat recurs invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
Pe cale de excepție a invocat inadmisibilitatea acțiunii, raportat la dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 coroborate cu faptul că imobilul în litigiu face obiectul unei legi speciale de reparație, și anume Legea nr. 1/2000. Analiza cererii de față nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece operează principiul specialia generalibus derogant.
Pe fondul cauzei solicită admiterea recursului, cu modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Prin modul în care a înțeles să interpreteze clauzele contractuale, instanța de apel a modificat sensul și înțelesul acestora, încălcând însăși voința părților ce a stat Ia baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv a încălcat dispozițiile art. 969 C. civ., hotărârea cuprinzând motive contradictorii.
Instanța de apel reține pe de-o parte că, în cazul unui pact comisoriu de gradul cel mai energic nu este necesară intervenția instanței de judecată, iar pe de altă parte, în totală contradicție, apreciază că pactul comisoriu de gradul cel mai energic nu intervine de drept. Or, inserarea unui pact comisoriu de ultim grad are drept efect desființarea necondiționata a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire. De asemenea, inserarea unui pact comisoriu de ultim grad nu mai face necesară intervenția instanței judecătorești. Prin urmare, în mod greșit, și cu o motivare contradictorie, instanța de apel a reținut că desființarea contractului de vânzare nu intervenea de drept la momentul expirării termenului de executare.
Faptul că Statul Român, prin Ministerul Agriculturii, a formulat în anul 1937 acțiune privind declararea ca reziliat a contractului de vânzare-cumpărare instituie cel puțin prezumția că reclamantul nu a îndeplinit obligațiile asumate prin contract, prezumție pe care reclamantul nu a reușit să o răstoarne, cu atât mai mult cu cât la data emiterii ordinului nr. 547954 din 20 septembrie 1950 autorul reclamantului nu mai era în posesia terenului, așa cum se menționează în referatul întocmit la data de 09 octombrie 1950 de Institutul Agronomic București din cadrul Ministerului Agriculturii.
Din referatul întocmit la data de 18 decembrie 1933 de Șeful Stației TFF Herăstrău reiese ca autorul reclamantului a ținut în două perioade de 1-2 ani câte 2-3 cai și mai tot timpul locul a fost nefolosit sau închiriat fie la ciobani, fie la alți crescători de cai, iar abia în anul 1929 a construit un mic grajd. Revenea reclamantului sarcina să facă dovada că nu au intervenit condițiile rezolutorii, că nu s-a desființat de drept contractul de vânzare-cumpărare, că autorul său avea un titlu valabil la momentul emiterii ordinului nr. 547954 din 20 septembrie 1950, precum și că poseda în mod valabil terenul la emiterea acestui ordin, cu atât mai mult cu cât la data emiterii ordinului terenul preluat de stat nu se afla în posesia autorului reclamantului, iar categoria de folosință la data naționalizării ora aceea de teren arabil, aspect din care se deduce neîndeplinirea obligației de a edifica construcțiile aferente crescătoriei de cai.
Temeiul de drept pe care instanța de apel a înțeles să își fundamenteze decizia este greșit, reținând că manifestarea de voința a vânzătorului trebuia făcută în termenul general de prescripție, conform Decretului nr. 167/1958, întrucât acest act care nu era în vigoare nici la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, și nici la data emiterii ordinului nr. 17955 din 20 septembrie 1950, contractului fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 1900 C. civ.
Instanța de apel nu a analizat cele dispuse prin decizia de casare, respectiv nu a analizat dacă cumpărătorul terenului a îndeplinit obligația asumată prin contract, ci a considerat că proba desființării contractului în condițiile pactului comisoriu revenea pârâților.
Era necesar ca instanța de apel să își motiveze hotărârea, să arate în concret care sunt probele, actele, afirmațiile care au determinat convingerea intimă că autorul reclamantului și-a executat obligațiile asumate, și nu să aprecieze pe simple prezumții, având în vedere că pârâții nu au făcut proba desființării contractului în condițiile pactului comisoriu, că reclamantul are un titlu valabil.
Instanța de apel a pronunțat decizia cu încălcarea art. 129 alin. (5) și alin. (5) C. proc. civ., neobservând că ordinul nr. 547955 din 20 septembrie 1950 se afla la dosar și a admis acțiunea, fără a analiza și lămuri care este în realitate statutul juridic al terenului revendicat de reclamant. Trebuie observat că terenul revendicat de reclamant nu a făcut obiectul unei prime preluării în baza Decretului nr. 319/1948, având în vedere că, așa cum se menționează în procesul-verbal din 04 octombrie 1950 terenul arabil în suprafața de 3 ha a fost omis de la expropriere, acesta fiind preluat de stat pentru prima dată prin ordinul nr. 547955 din 20 septembrie 1950.
Instanța de apel a pronunțat decizia interpretând greșit actul juridic dedus judecații, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Totodată, instanța nu a analizat incidența în cauză a dispozițiilor Decretului nr. 83/1949 și a Legii nr. 187/1945 privind reforma agrară.
Conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, valabilitatea titlului impune concordanța lui cu legile în vigoare la data preluării, astfel că instanța având obligația să stabilească dacă preluarea s-a făcut în respectul deplin al actelor normative atunci în vigoare, lucru pe care nu l-a făcut, neanalizând valabilitatea Ordinului Ministrului Agriculturii nr. 547955 din 20 septembrie 1950 prin prisma prevederilor Legii nr. 187/1945 raportat la categoria de teren arabil a imobilul revendicat de reclamant. Conform procesului-verbal din 04 octombrie 1950, terenul era arabil, iar preluarea acestuia s-a făcut cu titlu valabil, în respectul deplin al actelor normative atunci în vigoare, imobilul revendicat de reclamant nefiind exceptat de la prevederile acestor acte normative.
De asemenea, trebuie observat că titlul statului nu a fost pus Ia îndoială prin nicio acțiune în justiție, astfel că în cauză sunt întrunite cerințele așa-numitei teorii a proprietarului aparent.
2. Recursul declarat de SC R. SA
în ce privește respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a SC R. SA instanța a dispus în mod netemeinic respingerea acesteia, având în vedere că prin actul de adjudecare SC R. SA a dobândit însăși dreptul de proprietate asupra imobilului nu doar dezmembrămintele acestuia, până la data prezentei nefiind desființat actul de adjudecare.
într-o motivare amplă, arată că nu este proprietara unora dintre suprafețele de teren rezultate din concluziile rapoartelor de expertiză.
Pe fondul cauzei, arată că actul de vânzare-cumpărare din 1923 a fost întocmit în baza art. 8 din Legea pentru înstrăinarea bunurilor statului din 07 aprilie 1889, care prevedea: "Se pot vinde din moșiile Statului loturi pentru înființarea stabilimentelor industriale". în temeiul acestui articol și la recomandarea Societății de încurajare pentru îmbunătățirea rasei cailor in România "J.C." terenul a fost vândut în scopul înființării în termen de cel mult doi ani socotiți de la autentificarea actului, o crescătorie de cai de rasă pur sânge englez, făcând instalațiunile necesare unui asemenea stabiliment și utilizând terenul numai în acest scop timp de 20 de ani de la data autentificării actului, respectiv până la data de 12 februarie 1943. Cele două termene s-au împlinit înainte de data de 06 martie 1945 când s-a instalat regimul comunist care, prezumă reclamantul, i-ar fi preluat imobilul abuziv autorului sau.
Consideră că actul de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1923 este revocat de plin drept la data de 12 februarie 1925, de vreme ce cumpărătorul nu a respectat condiția construind și instalațiunile necesare unui asemenea stabiliment. Inserarea pactului comisoriu de ultim grad în contractul de vânzare-cumpărare a avut ca efect desființarea necondiționată a actului, de îndată ce a expirat termenul de executare fără ca obligația să fi fost dusă la îndeplinire, și nu urmare unor măsuri luate de organele administrative prin procesul-verbal din 04 octombrie 1950, întocmit în baza Ordinului Ministerului Agriculturii nr. 547955 din 20 septembrie 1950.
Procesul-verbal din 04 octombrie 1950 și Ordinul Ministerului Agriculturii nr. 547955 din 20 septembrie 1950 nu au caracter constitutiv de drepturi pentru Statul Român, ci numai declarativ, întrucât imobilul reintrase în proprietatea vânzătorului ca urmare a rezoluțiunii contractului pentru cauză de neexecutare. în speță nu are relevanță împrejurarea că statul nu a preluat posesia asupra terenului în litigiu decât în anul 1950, deși redevenise automat proprietar prin efectul pactului comisoriu de gradul IV. De aceea a și fost omis de la expropriere, întrucât terenul reintrase în proprietatea statului de plin drept.
Consideră că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1900 C. civ., întrucât desființarea contractului, urmare a pactului comisoriu expres inserat, s-a realizat de drept, fără a fi necesară o hotărâre judecătorească în acest sens.
3. Recursul declarat de pârâta SC C.C.I. a fost încadrat de aceasta în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Arată că reclamantul nu a reușit să dovedească îndeplinirea clauzelor contractuale. Instanța de apel, în mod eronat a reținut că hotărârile din litigiul anterior constituie început de dovadă în sensul că autorul reclamantului a înființat pe terenul în discuție crescătoria de cai pur sânge. Din contră, ceea ce instanța a omis este că din hotărârea instanței supreme de la acea vreme rezultă altă situație de fapt, respectiv certificatul de la J.C. referitor la împrejurarea că autorul reclamantului nu a scos niciun mânz din crescătorie, iar în anul 1930 a pierdut calitatea de crescător de cai pur sânge.
Prin desființarea de drept a contractului, autorul reclamantului a rămas un singur arendaș. Voința vânzătorului de preluare a terenului pentru neexecutarea contractului s-a materializat prin acțiunea introdusă de în anul 1937.
Analizând recursurile din prisma criticilor relativ comune formulate, înalta Curte constată următoarele:
Actul de vânzare-cumpărare de la data de 12 februarie 1923 a fost încheiat între vânzătorul Ministerul Agriculturii și Domeniilor și cumpărătorul R.A., pe baza recomandării Societății de încurajare pentru îmbunătățirea rasei cailor J.C. Cumpărătorul se obliga să înființeze o crescătorie de cai pur sânge englez în termen de 2 ani de la autentificarea contractului, făcând instalațiunile necesare unui asemenea stabiliment și utilizând terenul numai în acest scop. A doua obligație asumată de cumpărător era să nu dea timp de 20 de ani o altă destinație terenului decât în scopul pentru care a fost vândut. în caz de nerespectare a condițiilor, Ministerul Domeniilor, în urma constatării ce va face cu primarul comunei, și-a rezervat în mod expres dreptul de a relua în proprietatea sa terenul vândut pe cale administrativă fără intervenția instanței și fără vreo despăgubire a cumpărătorului referitoare la instalațiile ce se vor fi construit sau de restituire a prețului plătit, care se considera drept de arendă pe timpul cât R.A. a posedat terenul.
Procesul-verbal încheiat în 1924 a fost întocmit pentru delimitarea terenului de 3 ha, iar cel din 1931 pentru fixarea unghiurilor laturilor perimetrale lotului cumpărat de autorul reclamantului, ambele fiind întocmite în vederea punerii în posesie a cumpărătorului.
Prin actul autentificat de Tribunalul Ilfov Notarial din 16 martie 1929 autorul reclamantului a cedat în deplină proprietate către Regia Autonomă P.T.T. cinci loturi de 6,25 m.p., iar prin actul autentificat de Tribunalul Ilfov Notarial din 05 decembrie 1931, acesta a vândut către Regia Autonomă C.F.R. o suprafață de 288,75 m.p..
Referatul Șefului Stației TFF Herăstrău, întocmit la data de 18 decembrie 1933, relevă faptul că între R.A. și Direcția Generală a P.T.T. există o convenție prin care autorul reclamantului permitea construirea pe terenul său a unor piloni ai stațiunii TFF Herăstrău și a unei șosele de legătură, acesta primind în schimb acces prin curtea stațiunii. în acest act se menționează că R.A. nu și-a îndeplinit obligația de a întreține cai, că locul era nefolosit, fie era închiriat la ciobani pentru a paște oile, iar abia în 1929 a construit un mic grajd. în anul 1933 locul era părăsit, nemaifiind crescut niciun cal, și a fost propus la expropriere.
Prin demersul judiciar inițiat la 12 aprilie 1937, Statul Român, prin Ministerul Agriculturii și Domeniilor, a formulat o acțiune în rezilierea contractului de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1923 încheiat între Ministerul Agriculturii și pârâtul R.A. Acțiunea a fost respinsă, în primă instanță pronunțându-se sentința civilă nr. 143 din 02 martie 1944 a Tribunalului Ilfov, hotărâre care a fost menținută prin decizia civilă nr. 70 din 07 martie 1946 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care s-a respins apelul ca nefondat.
împotriva deciziei pronunțată de Curtea de Apel București, s-a declarat recurs, iar înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 536 din 06 iunie 1947, a admis recursul declarat de reclamantul Ministerul Agriculturii și Domeniilor, a casat decizia și a dispus restituirea dosarului aceleiași instanțe pentru o nouă judecată.
Din decizia nr. 536/1947 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, rezultă că instanța supremă a trimis cauza spre rejudecare, având în vedere că prima instanță a admis și administrat probe doar în favoarea pârâtului R.A.; în apel nu s-au administrat probe noi, deși reclamantul depusese în acea fază procesuală mai multe acte noi, cu care dovedea că intimatul nu-și îndeplinise obligația contractuală; nu au fost examinate depozițiilele martorilor propuși de recurent; s-a omis analizarea certificatului de la J.C. care atesta faptul că R.A. nu a scos niciun cal din crescătoria sa, iar din 1930 și-a pierdut calitatea de proprietar de cai pur sânge.
Aceste aspecte au stat la baza admiterii recursului de către instanța supremă și urmau a fi avute în considerare la rejudecare, întrucât, reține instanța, "s-a săvârșit o omisiune esențială, deoarece alta ar fi putut fi poate soluțiunea procesului".
Din această formulare a instanței supreme se poate deduce că cererea de chemare în judecată era de admis, însă, din eroare, instanțele anterioare nu analizase probe importante soluționării dosarului, respingând greșit acțiunea.
Deși s-au făcut demersurile necesare pentru a se depune hotărârea pronunțată după rejudecarea cauzei, acestea au rămas fără rezultat.
Prin Decretul nr. 319/1948 terenul de 32.858,75 m.p., pe care se găseau construite garajele și atelierele P.T.T., a trecut în patrimoniul Direcției Generale a P.T.T. Din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat că terenul revendicat coincide cu cel trecut în acest act normativ. Prin urmare, după pronunțarea deciziei instanței supreme de casare și trimitere spre rejudecare, dar înainte de 12 noiembrie 1948, bunul a reintrat în patrimoniul vânzătorului.
Față de această succesiune a actelor existente la dosarul cauzei, se constată că nerespectarea clauzelor asumate de cumpărător ducea la desființarea necondiționată a actului, de îndată ce a expirat termenul de executare fără ca obligația să fi fost dusă la îndeplinire, însă, în speță, este vorba de două termene de executare: cel care expira în anul 1925, referitor la obligația de a construi o crescătorie de cai pur sânge englez și cel care expira în 1943, cu privire la obligația de a menține destinația terenului timp de 20 de ani.
Inserarea pactului comisoriu de ultim grad în contractul de vânzare-cumpărare a avut ca efect desființarea necondiționată a actului, de îndată ce a expirat termenul de executare (fie în 1925, fie în 1943) fără ca obligația să fi fost dusă la îndeplinire, și nu urmare unor măsuri luate de organele administrative prin procesul-verbal din 04 octombrie 1950, întocmit în baza Ordinului Ministerului Agriculturii nr. 547955 din 20 septembrie 1950.
Față de configurația clauzelor, de modul de operare și de consecințele acestui pact, stabilite de comun acord de către părți, nu era necesară intervenția instanței doar pentru a constata intervenția sancțiunii rezoluțiunii, și apărările reclamantului, în sensul că și în prezența unui pact comisoriu de acest grad instanța nu-și pierde rolul de a constata intervenția sancțiunii, vor fi înlăturate întrucât acest rol se manifestă doar atunci când se contestă îndeplinirea condițiilor de valabilitate a pactului comisoriu sau când se invocă de către partea interesată (de regulă, debitorul obligației grevate de condiția rezolutorie) nerespectarea condițiilor generale ale răspunderii contractuale.
De asemenea, nu au nicio relevanță apărările legate de menționarea, în scriptele anterioare, a autorului reclamantului ca proprietar al terenului, pentru că, pe de o parte, ele exprimă datele consemnate la acea vreme în legătură cu titularul dreptului, iar pe de altă parte, nu aceste evidențe consacră dreptul, statul preluând terenul pe temei contractual, în baza condiției rezolutorii.
înstanța de apel a analizat valabilitatea preluării terenului prin Ordinul Ministerului Agriculturii nr. 547955 din 20 septembrie 1950 și, deși nu a observat existența acestuia la dosarul cauzei (a reținut că, în ciuda demersurilor repetate făcute la instituțiile statului de părțile din proces, acest ordin al Ministrului Agriculturii nu a putut fi depus la dosar), a concluzionat că preluarea bunului a fost făcută fără titlu valabil.
Procesul-verbal din 04 octombrie 1950 și Ordinul Ministerului Agriculturii nr. 547955 din 20 septembrie 1950 nu au caracter constitutiv de drepturi pentru Statul Român, ci numai declarativ, întrucât imobilul reintrase în proprietatea vânzătorului ca urmare a rezoluțiunii contractului pentru cauză de neexecutare. în speță nu are relevanță împrejurarea că statul nu a preluat posesia asupra terenului în litigiu decât în anul 1950, căci redevenise automat proprietar prin efectul pactului comisoriu de gradul IV. De aceea a și fost omis de la expropriere, întrucât terenul reintrase în proprietatea statului de plin drept.
în ce privește aplicarea Legii speciale de reparație nr. 1/2000, prioritar dispozițiilor dreptului comun, critică formulată de pârâta SN Radiocomunicații SA, se constată că, în speță, ne aflăm în situația de desființare a contractului civil pentru nerespectarea de către părțile contractante a clauzelor contractuale, iar bunul s-a reîntors în patrimoniul părții contractante îndreptățite la această măsură.
Aceasta este situația părților care au încheiat un contract de vânzare-cumpărare, contract care ulterior a fost desființat, fie pe cale judiciară, fie, în cazul în care părțile au înțeles să insereze clauze contractuale exprese privind rezoluțiunea contractului pentru neexecutare, denumite pacte comisorii, în puterea acestor clauze.
în acest context al analizei este de menționat că inserarea într-un contract a unui pact comisoriu, nu mai face necesară intervenția instanței judecătorești, iar dacă totuși se apelează la ea, instanța va putea face numai verificările pe care înseși clauzele convenționale de rezoluțiune stipulate de părți le permit.
Manifestare de voință a vânzătorului, de a uza de dreptul de a redobândi bunul în proprietate, a fost clară și neechivocă, fiind exprimată în anul 1937, prin demersul judiciar inițiat de către acesta, de reziliere a actului de înstrăinare, motivat de faptul că autorul reclamantului nu-și îndeplinise obligațiile stipulate în contract. Lipsa constatării făcută de către reprezentantul vânzătorului împreună cu primarul comunei a fost complinită tocmai prin apelarea la instanța de judecată. Procesul-verbal ce trebuia încheiat de către Ministerul Agriculturii și Domeniilor în prezența primarului, nu poate avea nicio influență asupra efectelor rezoluțiunii contractului în cazul neexecutării cauzei determinante - înființarea hergheliei de cai pur sânge englez și păstrarea destinației terenului
Ca efect al desființării retroactive a contractului de vânzare-cumpărare, bunul s-a reîntors în patrimoniul vânzătorului, adică în patrimoniul statului, fapt care s-a realizat cel mai târziu în 1943, la momentul expirării termenului stipulat în contract referitor la menținerea destinației terenului timp de 20 de ani.
Mai întâi, pentru că prin înserarea în contract a pactului comisoriu mai sus arătat, cumpărătorul și-a asumat și riscul desființării contractului pentru neîndeplinirea fără vreo culpă din partea sa a obligațiilor asumate prin acesta.
în caz contrar, în măsura în care părțile ar fi înțeles ca rezoluțiunea să intervină numai în caz de neîndeplinire culpabilă a obligațiilor asumate, este de observat că nu era necesară stipularea unui asemenea pact comisoriu, o asemenea condiție fiind cerută și verificată în cazul rezoluțiunii judiciare.
Pe de alta parte, nerespectarea primei condiții contractuale de către autorul reclamantului - de înființare a unei crescătorii de cai pur sânge englez - rezultă din coroborarea următoarelor înscrisuri: referatul din 1933 în care se menționează că R.A. nu și-a îndeplinit obligația de a întreține cai, iar abia în anul 1929 a construit un grajd; conform referatului din 09 octombrie 1950 întocmit de Institutul Agronomic, autorul reclamantului nu a respectat clauzele actului de vânzare-cumparare și a fost acționat în justiție, la timpul respectiv, astfel că preluarea terenului de catre Institutul Agronomic București s-a datorat conduitei acestuia și nu a unei omisiuni de a fi inclus în Decretul nr. 83/1949 de expropriere cum eronat a pretins reclamantul; acțiunea înițiată de vânzător în aprilie 1937 prin care solicita rezoluțiunea contractului pentru neîndeplinirea de către cumpărător a obligației successive de creștere a cailor pur sânge englez timp de 20 de ani de la perfectarea actului de înstrăinare; considerentele deciziei instanței supreme nr. 536/1947, care au dus la concluzia că soluția era de admitere a acțiunii în rezoluțiune, dacă s-ar fi administrat și analizat și probele vânzătorului-reclamant, îndeobște certificatul de la J.C. (acest club recomandase chiar perfectarea vânzării terenului) care atesta că R.A. nu a scos niciun cal din crescătoria sa, iar din 1930 își pierduse calitatea de proprietar de cai pur sânge; schița moșiei Herăstrău din 1940 care evidenția un mic grajd la nivelul acelui an, nu putea constitui o dovadă a îndeplinirii a obligației de construire a unei crescătorii de cai pur sânge englez, câtă vreme un asemenea stabiliment presupunea o serie de instalații (cum, de altfel, R.A. se obligase prin contract), avize, autorizații, etc, iar reclamantul nu a dovedit existența acestora; procesele-verbale de punere în posesie din 1924 și 1931 au fost încheiate în vederea delimitării terenului de 3 ha și pentru fixarea unghiurilor laturilor perimetrale lotului cumpărat de R.A., iar acestea nu puteau conține referiri la construirea stabilimentului.
Instanța de apel a omis analizarea celei de-a doua condiții contractuale, aceea de a menține destinația de crescătorie de cai pur sânge englez timp de 20 de ani de la autentificarea contractului, respectiv până în 1943. Analizând actele dosarului, se constată că, de fapt, prin actul autentificat de Tribunalul Ilfov Notarial în 16 martie 1929 autorul reclamantului a cedat în deplină proprietate către Regia Autonomă P.T.T. cinci loturi de 6,25 m.p., iar prin actul autentificat de Tribunalul Ilfov Notarial în 05 decembrie 1931, acesta a vândut către Regia Autonomă C.F.R. o suprafață de 288,75 m.p. Prin cedarea și vânzarea diverselor suprefețe de teren, indiferent de întinderea acestora, coroborate cu referatul din 1933 care menționează că terenul era fie închiriat ciobanilor pentru creșterea oilor, fie nefolosit și cu acțiunea judiciară din 1937, determinată de neîndeplinirea obligației de creștere a cailor, autorul reclamantului a încălcat a doua obligație contractuală. Indiferent de soluția care s-ar fi pronunțat ca urmare a rejudecării cauzei, dispusă de instanța supremă, se constată că vânzătorul a uzitat de pactul comisoriu la scurt timp după pronunțarea deciziei nr. 536/1947, în 12 noiembrie 1948, la momentul trecerii prin decret a terenului în proprietatea Direcției Generale P.T.T., pe imobilul în litigiu aflându-se deja construite garajele și atelierele P.T.T.
în ceea ce privește momentul la care intervine desființarea contractului ca efect al pactului comisoriu de grad IV inserat în cuprinsul său, trebuie reținut că sancțiunea nu este numai efectul unei împrejurări obiective, respectiv al neexecutării obligațiilor de către unul dintre contractanți, ci și al manifestării de voință a creditorului obligației neexecutate de a face efectivă această sancțiune.
Contractul încheiat de autorul reclamantului nu este supus termenului de prescripție de 3 ani, reglementat prin Decretul nr. 167/1958, cum greșit a reținut instanța de apel, pentru că a fost încheiat în 1925, iar până la data apariției actului normativ menționat anterior, debitorul se putea apăra doar prin invocarea prescripției achizitive, conform art. 1890 C. civ., care prevede că "toate acțiunile, atât reale, cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a definit un termen de prescripție, se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua-credință".
Prin urmare, termenul de prescripție aplicabil obligațiilor născute în temeiul contractului din 1925 era cel prevăzut de art. 1890 C. civ., de 30 de ani, iar nu termenul de 3 ani stabilit de Decretul nr. 167/1958, care a intrat în vigoare la 15 iulie 1960 (Buletinul Oficial nr. 11/15.07.1960) și nu conține dispoziții care să permită aplicarea lui retroactivă.
Revendicarea este acțiunea reală prin care proprietarul care nu mai are posesiunea bunului său, în temeiul dreptului de proprietate, cere restituirea acestuia de la persoana ce îl deține fără drept.
Atunci când ambele părți, reclamantul și pârâtul, au titluri scrise privind dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, se procedează la compararea titlurilor, având câștig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, instanța fiind ținută a analiza dacă reclamantul se legitimează cu un titlu de proprietate și face dovada calității sale de proprietar sau de moștenitor al acestuia.
Or, în speță, reclamantul este cel ce trebuia să facă dovada că este titularul dreptului de proprietate, regula "actori incubit probation", înscrisă în art. 1169 C. civ., aplicându-se și în această materie, și nu pârâților, cum greșit a reținut instanța de apel.
Cum dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu a fost desființat din anul 1943, la expirarea celor 20 de ani prevăzuți de a doua clauză contractuală și anterior instaurării regimului comunist (la 06 martie 1945) care, a susținut reclamantul, i-ar fi preluat abuziv imobilul, se constată că acesta nu a făcut dovada calității sale de proprietar cu privire la terenul în litigiu, autorul reclamantului fiind un neproprietar, dreptul său desființându-se cu efect retroactiv prin operarea condiției rezoluțiunii de drept (pact comisoriu) prevăzută în actul de vânzare.
Cum reclamantul nu a făcut dovada calității sale de proprietar cu privire la terenul în litigiu, instanța de apel în mod eronat a schimbat în tot sentința instanței de fond, în urma soluționării apelului, în sensul admiterii acțiunii în revendicare.
Față de aceste considerente, în baza art. 314 C. proc. civ., înalta Curte, a constatat incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., motiv pentru care a admis recursurile declarate de pârâți, a casat decizia atacată și a menținut sentința civilă nr. 604 din 30 aprilie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6471/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6464/2012. Civil → |
|---|
