ICCJ. Decizia nr. 648/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.648/2012
Dosar nr.202/43/2010
Şedinţa publică din 3 februarie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 30 decembrie 2005 pe rolul Tribunalului Mureş, reclamanţii H.L.A. şi H.I. au chemat în judecată pe pârâţii SC C. SA, Primăria Municipiului Târnăveni, prin primar şi A.V.A.S., solicitând obligarea pârâtei SC C. SA la restituirea în natură a unei părţi din imobilul situat în Târnăveni, respectiv casa de locuit şi terenul aferent, obligarea pârâţilor la acordarea de despăgubiri în echivalent bănesc pentru cărămidăria, construcţie şi teren aferent, de la aceeaşi adresă, precum şi pentru toate bunurile mobile şi imobile încorporate în fabrica de cărămidă, proprietatea tatălui reclamanţilor, H.A., bunuri preluate în mod abuziv de stat, conform procesului verbal din 22 martie 1950, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată reclamanţii au arătat că terenul în suprafaţă de 2560 mp cu mai multe construcţii: locuinţă, birouri, ateliere, cantină, şopron etc., împreună cu toate bunurile necesare pentru o fabrică de cărămidă şi încorporate în imobil au fost preluate de stat în anul 1950 în mod abuziv de la tatăl lor, care era proprietar. Statul şi-a intabulat dreptul de proprietate în baza Decretului nr. 218/1960.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 reclamanţii au formulat notificări înregistrate la unitatea deţinătoare SC C. SA, precum şi la Prefectura Judeţului Mureş, Primăria Municipiului Târnăveni şi A.V.A.S. Notificările au fost direcţionate către unitatea deţinătoare care nici până în prezent nu a soluţionat cererea de restituire.
Pârâta A.V.A.S. a invocat prin întâmpinare excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că a înaintat la SC C. SA notificarea formulată de reclamanţi.
Prin întâmpinare, pârâta Primăria Municipiului Târnăveni a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că deţinătoarea actuală şi, deci, unitatea competentă să soluţioneze notificarea este SC C. SA.
Pârâta SC C. SA a invocat excepţiile privind inadmisibilitatea acţiunii (motivată prin aceea că reclamanţii au formulat şi acţiune în revendicare pe calea dreptului comun, aflată în curs de soluţionare, iar potrivit art. 47 din Legea nr. 10/2001 nu mai pot uza de calea legii speciale), precum şi tardivitatea formulării cererii (întrucât consiliul de administraţie al SC C. SA a emis Decizia de respingere a notificării din 11 mai 2001, adusă la cunoştinţa reclamanţilor prin scrisoare recomandată, necontestată în termenul legal). Pe fondul cererii, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, deoarece imobilul a fost modificat de o asemenea manieră încât în prezent constituie un imobil nou, acesta se găseşte în patrimoniul societăţii, care este integral privatizată, astfel încât restituirea în natură nu este posibilă.
Pârâta SC C. SA a formulat şi cerere de chemare în garanţie în contradictoriu cu A.V.A.S., cerere care a fost disjunsă prin încheierea din 26 martie 2008 a Tribunalului Mureş, dispunându-se formarea unui dosar separat.
Prin sentinţa civilă nr. 1970 din 18 decembrie 2008, Tribunalul Mureş a respins excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii formulării contestaţiei, invocate de SC C. SA, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de A.V.A.S., a respins acţiunea faţă de Primăria Municipiului Târnăveni, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis acţiunea în contradictoriu cu pârâtele SC C. SA şi A.V.A.S., a obligat-o pe pârâta SC C. SA să restituie în natură reclamanţilor imobilul teren şi construcţii înscris în C.F., identificat conform rapoartelor de expertiză întocmite de experţii K.L. (expertiza construcţii) şi M.M. (expertiza topografică), ce fac parte integrantă din hotărâre şi a obligat-o pe pârâta A.V.A.S. să plătească reclamanţilor contravaloarea construcţiilor demolate identificate în expertiza construcţii, precum şi a terenului ce nu se restituie în natură, delimitat în expertiza topografică.
În considerentele acestei sentinţe s-a reţinut că Primăria Municipiului Târnăveni nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu este unitatea deţinătoare a imobilului.
În ceea ce priveşte excepţiile invocate de pârâta SC C. SA instanţa a reţinut următoarele: excepţia inadmisibilităţii nu este fondată, deoarece s-a făcut dovada, în condiţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, că reclamanţii au solicitat suspendarea judecăţii acţiunii civile de drept comun; excepţia tardivităţii este de asemenea nefondată, deoarece obiectul cauzei nu este contestaţia împotriva deciziei emise de Consiliul de Administraţie al SC C. SA, ci obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului, în parte, precum şi la acordarea de despăgubiri pentru partea ce nu se poate restitui în natură, ca urmare a notificării adresate Prefecturii Judeţului Mureş şi transmisă de aceasta către societatea pârâtă la data de 22 martie 2004.
Instanţa a considerat nefondată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de A.V.A.S., reţinând că în cauză nu s-a solicitat doar restituirea în natură, ci şi acordarea de despăgubiri.
Pe fondul cererii, prima instanţă a reţinut că pârâta SC C. SA nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece nu a răspuns notificării cu care a fost reinvestită.
S-a mai reţinut că imobilul proprietatea tatălui reclamanţilor, compus din construcţii (casă de locuit şi fabrică de cărămidă) şi teren în suprafaţă totală de 2560 mp, înscris în C.F., a fost preluat de stat în fapt, în mod abuziv, în anul 1950, iar apoi a fost înscris în cartea funciară cu titlu de preluare în favoarea statului, în baza Decretelor nr. 218/1960 şi 712/1966.
În raport de data preluării faptice, instanţa a apreciat că, în realitate, trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în aplicarea Decretului nr. 92/1950, însă cu încălcarea acestui decret, deoarece din cartea de muncă a fostului proprietar H.A. rezultă că acesta era referent tehnic, fiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Constatând că, în afară de casa de locuit, celelalte construcţii preluate de stat au fost demolate anterior formulării notificării şi apreciind că reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la restituire, instanţa a dispus obligarea societăţii comerciale deţinătoare să restituie acestora în natură casa de locuit şi terenul liber, iar pentru terenul afectat activităţii societăţii, precum şi pentru construcţiile demolate, a dispus obligarea instituţiei publice care a efectuat privatizarea SC C. SA, respectiv A.V.A.S., la plata de despăgubiri.
În ceea ce priveşte apărarea pârâtei SC C. SA, întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, prima instanţă a reţinut că aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile în speţă, deoarece sunt incidente prevederile art. 29 din aceeaşi lege.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtele SC C. SA şi A.V.A.S.
În motivarea apelului declarat de pârâta SC C. SA s-a arătat că acţiunea reclamanţilor a fost formulată după expirarea termenului prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În acest sens, pârâta a subliniat că, încă din data de 11 mai 2001, prin Decizia nr. 1350, a soluţionat notificarea reclamanţilor, dispoziţie care a fost comunicată şi neatacată de reclamanţi în termenul legal.
În al doilea rând, pârâta a susţinut că acţiunea este inadmisibilă, deoarece reclamanţii nu pot revendica doar o cotă de 28% din imobilul litigiu, iar instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, restituind în întregime imobilul.
Aceeaşi pârâtă a susţinut că tribunalul nu a aplicat dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituind în natură imobilul, deşi valoarea acestuia depăşeşte valoarea acţiunilor deţinute de stat.
Un ultim argument adus de pârâtă se referă la faptul că imobilul a fost restituit şi pârâtei H.I., deşi aceasta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
În motivarea apelului declarat de pârâta A.V.A.S. s-a arătat că hotărârea apelată a fost dată cu încălcarea art. 20 din Legea nr. 10/2001, care stabileşte competenţa unităţii deţinătoare în soluţionarea notificării, în cazul în care statul este acţionar minoritar, precum şi cu nerespectarea dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din aceeaşi lege, care prevăd că, în cazul imobilelor demolate, notificarea persoanelor îndreptăţite se soluţionează de primarul unităţii administrativ-teritoriale.
Această pârâtă a mai susţinut în apel că, prin modificarea Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, atribuţiile A.V.A.S. au fost restrânse considerabil, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor fiind singura entitate care analizează propunerea de acordare a despăgubirilor şi stabileşte cuantumul acestora.
Prin Decizia nr. 74/ A din 20 mai 2009, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a admis apelurile, a schimbat sentinţa apelată şi a respins acţiunea formulată de reclamanţi.
În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că reclamantul H.L., în calitate de moştenitor al defunctului H.A., a notificat-o pe pârâta SC C. SA solicitând restituirea imobilului cunoscut sub denumirea „C.H.A.", naţionalizat la data de 22 martie 1950.
La data de 11 mai 2001, pârâta SC C. SA, în calitate de unitatea deţinătoare, prin Decizia nr. 1350, a respins notificarea reclamantului. Decizia emisă de pârâtă a fost comunicată, reclamantului, iar acesta nu a atacat-o.
Concomitent, ambii reclamanţi au notificat, prin intermediul B.E.J. C.H., pe A.P.A.P.S. Bucureşti şi Prefectura Judeţului Mureş, solicitând măsuri reparatorii pentru acelaşi imobil. Notificarea a fost ulterior transmisă unităţii deţinătoare, pârâta SC C. SA.
În paralel, cei doi reclamanţi au promovat o acţiune în revendicarea imobilului, aflată în recurs, procedura fiind suspendată în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea prezentei cauze.
Pornind de la această stare de fapt, curtea de apel a apreciat că în mod nelegal instanţa de fond a ajuns la concluzia că unitatea deţinătoare ar fi fost reinvestită cu soluţionarea notificării reclamanţilor. Prin soluţionarea notificării, unitatea deţinătoare s-a desesizat, dispoziţia de respingere putând fi atacată de reclamant în termen de 30 de zile de la comunicare, ceea ce nu a făcut.
Instanţa de apel a mai reţinut că Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (prin care s-a stabilit că procedura prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, asigură persoanelor care au formulat o notificare pe care unitatea deţinătoare nu a soluţionat-o dreptul de a se adresa instanţei şi de a-i fi soluţionată pe fond cererea) nu este aplicabilă în speţă, deoarece unitatea deţinătoare, pârâta SC C. SA, a soluţionat notificarea printr-o decizie care nu a fost atacată.
Prin Decizia nr. 687 din 05 februarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursul reclamanţilor, a casat Decizia nr. 74/ A din 20 mai 2009 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie şi a trimis cauze spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
În considerentele deciziei din recurs s-a reţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost interpretate prin Decizia în interesul Legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, s-a reţinut ca situaţie de fapt că, în legătură cu imobilul ce a reprezentat fabrica de cărămidă a autorului lor, reclamanţii au formulat două notificări: una a fost formulată exclusiv de către reclamantul H.L. şi a fost înregistrată la SC C. SA, iar o alta a fost formulată de ambii reclamanţi şi a fost trimisă către A.P.A.P.S., devenită A.V.A.S. şi către Prefectura judeţului Mureş.
Cea de a doua notificare nu a fost soluţionată, ci a fost trimisă spere soluţionare tot către SC C. SA.
În atare situaţie, faptul că prima notificare ar fi fost soluţionată şi nu ar fi fost contestată de către reclamant nu a absolvit-o în niciun mod pe pârâta SC C. SA de a soluţiona cea de-a doua notificare.
Pe de o parte, ar însemna ca reclamanta H.I. să fie sancţionată pentru lipsa de diligenţă a reclamantului, care nu a contestat dispoziţia SC C. SA, deşi ea însăşi nu avea calitatea de a acţiona în niciun fel.
Pe de altă parte, câtă vreme însuşi reclamantul a formulat şi o altă notificare, adresată altor entităţi juridice care au refuzat să o soluţioneze, ar însemna să suporte consecinţele acestui refuz pentru o conduită care nu are legătură această notificare.
Practic, curtea de apel, prin Decizia pronunţată, îi pune pe reclamanţi în situaţia de a rămâne fără răspuns cu privire la notificarea din 30 iulie 2001.
Cum această notificare nu a fost soluţionată, reclamanţii au dreptul de a se adresa instanţei, în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pentru a se stabili dacă au dreptul la măsuri reparatorii, care este natura acestora şi cui îi revine obligaţia acordării sau propunerii lor, după caz, deoarece lipsa răspunsului echivalează cu un refuz de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Pentru aceste considerente, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanţi.
Dat fiind că, reţinând în mod greşit că nu se impune soluţionarea notificării, curtea de apel nu a mai analizat motivele privitoare la natura măsurilor reparatorii şi entitatea juridică ce urmează a le acorda sau, după caz, propune, în baza art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte a casat Decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
S-a mai menţionat, în finalul considerentelor deciziei de casare, că motivele de recurs privitoare la nevalabilitatea titlului statului şi la incidenţa art. 27 din Legea nr. 10/2001, urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 29 din lege modificat prin Legea nr. 247/2005, urmează a fi analizate de instanţa de trimitere.
În rejudecarea apelurilor, prin Decizia nr. 125/ A din 24 septembrie 2010, aceeaşi curte de apel a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâtele SC C. SA şi A.V.A.S.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii contestaţiei: reclamantul, în calitate de moştenitor al defunctului H.A., a solicitat, restituirea imobilului ce a aparţinut antecesorului său, H.A., naţionalizat la 22 martie 1950, în baza Decretului – Lege nr. 92/1950, formulând în acest sens, notificarea din 30 martie 2001 către unitatea deţinătoare, pârâta SC C. SA. Asupra acestei notificări, pârâta s-a pronunţat prin Decizia nr. 1350 din 11 mai 2001, respingând cererea reclamantului.
În această situaţie, astfel cum rezultă din Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs, izvorul prezentei contestaţii îl constituie cea de-a doua notificare formulată de această dată de ambii reclamanţi pentru restituirea fabricii de cărămidă ce a aparţinut lui H.A. şi trimisă către A.P.A.P.S. devenită A.V.A.S. şi către Prefectura judeţului Mureş, acestea trimiţând-o la rândul lor către pârâta SC C. SA.
În aceste condiţii, respectiv în situaţia în care această din urmă notificare nu a fost soluţionată în vreun fel de pârâta SC C. SA, astfel cum a reţinut şi instanţa în Decizia de casare, nu poate fi vorba de tardivitatea contestaţiei.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii: în mod greşit pârâta apreciază că acţiunea reclamanţilor ar fi inadmisibilă în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001.
Acţiunea formulată de reclamanţi este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, nefiind nicidecum o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun. Este adevărat că reclamanţii au formulat şi o acţiune în revendicare însă aceasta, aflată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş (dosar nr. 1099/2006/C) a fost suspendată tocmai în temeiul art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii înţelegând să-şi menţină pretenţiile formulate în conformitate cu legea specială.
Privitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de apelanta SC C. SA, motivată prin aceea că reclamanţii au solicitat doar o cotă de 28% din imobil, instanţa de apel a reţinut că această solicitare trebuie raportată la prevederile Legii nr. 10/2001. Reclamanţii au solicitat restituirea în natură a casei de locuit şi terenului aferent, înscrise în C.F., construcţii ce există şi în prezent. Celelalte construcţii existente nu au fost solicitate de reclamanţi, aceştia recunoscând că sunt construcţii noi edificate de pârâtă, asupra acestora neputându-se emite pretenţia restituirii în natură.
Or, în condiţiile în care o parte din construcţiile ce au făcut obiectul preluării există, fiind identificare prin raportul de expertiză efectuat în cauză, este de esenţa legii speciale că pot constitui obiect al restituirii în natură (art. 21 din Legea nr. 10/2001).
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S., în mod corect aceasta a fost respinsă de instanţa de fond, dată fiind incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Făcând aplicarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de apel a apreciat că instanţa de fond era chemată să aprecieze şi să dispună asupra cuantumului despăgubirilor, aşa încât nimic nu o împiedică pe pârâta apelantă să înainteze Comisiei Centrale pentru Stabilirea despăgubirilor dosarul cuprinzând cuantumul despăgubirilor astfel cum au fost acestea stabilite de instanţa de judecată.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că hotărârea atacată este temeinică şi legală.
Critica apelantei SC C. SA referitoare la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a fost înlăturată cu motivarea că în mod corect prima instanţă a aplicat prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dată fiind Decizia nr. 830 din 6 iulie 2008 pronunţată de Curtea Constituţională, ce are drept consecinţă menţinerea obligaţiei societăţilor comerciale privatizate să restituie în natură imobilele preluate de Stat fără titlu, cum este şi situaţia imobilului în cauză.
Susţinerile aceleiaşi apelante, potrivit cărora restituirea în natură dispusă de instanţa de fond afectează buna funcţionare a celorlalte imobile, au fost înlăturate ca fiind contrazise de raportul de expertiză întocmit în cauză. S-a reţinut, în legătură cu această critică, faptul că pârâta, prin reprezentant, a fost prezentă la efectuarea măsurătorilor efectuate de expert, iar prin obiecţiunile formulate, pârâta nu a învederat instanţei acest aspect.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâtele SC C. SA şi A.V.A.S.
Pârâta SC C. SA a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea deciziei, admiterea apelului său şi respingerea acţiunii formulate de reclamanţi.
Invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., pe care nu le-a dezvoltat în mod separat, pârâta SC C. SA a susţinut în motivarea recursului său următoarele critici:
Instanţele au soluţionat greşit excepţiile privind inadmisibilitatea acţiunii şi tardivitatea contestaţie. În acest sens, recurenta reia în mod amănunţit argumentele susţinute în faţa primei instanţe în sprijinul acestor excepţii.
Instanţele nu s-au preocupat de apărarea pârâtei în sensul că în zonă este amplasată o platformă industrială care îi aparţine şi care nu se identifică cu bunurile enumerate în cererea de chemare în judecată, iar preţuirea făcută de expert este subiectivă, în condiţiile în care construcţiile au fost demolate şi nu le-a putut expertiza.
Hotărârea este dată cu aplicarea greşită a art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură neputând fi dispusă în condiţiile în care cota de participare a statului la capitalul social este nesemnificativă.
Nu s-a făcut dovada că reclamanţii s-ar mai afla în viaţă şi nici că sunt succesorii fostului proprietar, certificatul de calitate de moştenitor nefiind suficient.
Nu s-a clarificat cu certitudine situaţia de carte funciară a imobilului, sub aspectul evoluţiei înscrierilor şi transcrierilor dintr-o carte funciară în alta, expertul K.L. nefiind calificat în acest sens. Nu s-au depus la dosar de la autorităţile locale şi de la Oficiul de cadastru documentaţiile topo-cadastrale. În cadrul acestei critici, recurenta SC C. SA dezvoltă aspecte referitoare la modalitatea de înfiinţare a cărţii funciare C.F. şi de înscriere a imobilului în această carte funciară, susţinând că nu s-a verificat cartea funciară sistată, din care s-a desprins C.F. şi nu s-a stabilit ce construcţii mai existau la data preluării imobilului de către fosta întreprindere de stat, antecesoarea pârâtei. Construcţiile vechi şi nefolositoare nu au fost demolate de întreprinderea de stat, ci din dispoziţia autorităţilor centrale, iar unele construcţii nici nu au fost deţinute de fosta întreprindere de stat, ci de alte întreprinderi (cum ar fi „casa de reglare gaz", transformatoarele şi stâlpii electrici).
Recurenta pârâtă mai arată că nu poate fi obligată la restituirea imobilului deoarece este societate comercială privatizată, iar actele de privatizare nu au fost atacate. Înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară în favoarea societăţii pârâte s-a făcut în temeiul unui titlu valabil, certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în baza Legii nr. 15/1990 şi HG nr. 834/1991.
La data de 30 iunie 2011 recurenta SC C. SA a depus la dosarul cauzei „precizări", în cadrul cărora reiterează aspectele susţinute în motivele de recurs privind legalitatea titlului său de dobândire şi neatacarea acestuia de către reclamanţi, dar susţine şi un motiv nou de recurs, respectiv lipsa calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire, argumentat prin aceea că reclamanţii nu au făcut dovada că autorul lor a fost proprietarul imobilului, în certificatul de calitate de moştenitor sunt menţionaţi trei moştenitori iar acţiunea este promovată doar de către doi dintre aceştia (cu încălcarea regulii unanimităţii) iar imobilul în litigiu nu este menţionat în masa succesorală.
Prin „notele de şedinţă" depuse la data de 24 noiembrie 2011, aceeaşi recurentă dezvoltă unele motive de recurs invocate iniţial, în termenul legal, dar invocă şi lipsa calităţii sale procesuale pasive în ceea ce priveşte obligaţia de a răspunde la notificare, această obligaţie revenind instituţiei implicate în privatizarea societăţii comerciale.
Pârâta A.V.A.S. invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia arată că nu are calitate procesuală pasivă şi că în mod greşit s-a respins acţiunea faţă de Primăria municipiului Târnăveni, care avea competenţa să soluţioneze notificarea în ceea ce priveşte construcţiile demolate, conform art. 10 şi art. 32 din Legea nr. 10/2001.
Prin întâmpinare, reclamanţii au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.
Examinând motivele de recurs formulate de recurentele pârâte, Înalta Curte reţine următoarele:
Modul de soluţionare a excepţiei privind tardivitatea contestaţie nu mai poate forma obiectul cenzurii instanţei de recurs în această fază procesuală, deoarece acest aspect a fost lămurit irevocabil prin Decizia nr. 687 din 05 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Prin această decizie irevocabilă instanţa de recurs a stabilit că excepţia tardivităţii este nefondată, a admis recursul reclamanţilor, a casat Decizia nr. 74/ A din 20 mai 2009 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie şi a trimis cauze spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Faţă de caracterul obligatoriu al deciziei de casare, prin care s-a soluţionat unul dintre motivele de apel invocate de SC C. SA şi s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelurilor sub aspectul celorlalte motive de apel invocate de ambele apelante pârâte, instanţa de apel, în rejudecare, nu mai putea repune în discuţie problema tardivităţii. Împrejurarea că instanţa de apel, în rejudecare, s-a pronunţat din nou asupra excepţiei tardivităţii contestaţiei, nu deschide calea titularului acestei excepţii de a critica din nou în recurs modul de soluţionare a excepţiei, pentru că în acest mod s-ar nesocoti autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare. În realitate, critica recurentei SC C. SA vizează soluţia dată de către instanţa de casare asupra excepţiei tardivităţii, ceea ce este inadmisibil.
În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii, instanţa de apel a reţinut în mod corect că existenţa unei acţiuni în revendicare, a cărei judecată este suspendată în temeiul art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu împiedică formularea unei contestaţii în temeiul Legii speciale, scopul textului legal anterior menţionat fiind tocmai acela de a permite persoanelor îndreptăţite să aleagă calea legii speciale.
Susţinerile recurentei SC C. SA privind situaţia de fapt (existenţa pe teren a platformei industriale, care nu se identifică cu bunurile existente la data preluării, modalitatea de evaluare a construcţiilor demolate, neclarificarea situaţiei de carte funciară a imobilului, incertitudinile cu privire la construcţiile care mai existau la data preluării imobilului de către fosta întreprindere de stat, şi cine le-a demolat) nu pot fi examinate de instanţa de recurs, deoarece sunt aspecte de netemeinicie, care nu se subsumează niciunuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi oricum au fost invocate omisso medio. În plus, criticile referitoare la construcţiile demolate sunt lipsite de interes din perspectiva pârâtei SC C. SA, care nu a fost obligată la nimic în legătură cu aceste construcţii.
În ceea ce priveşte critica recurentei referitoare la aplicarea greşită a art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, critică ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au reţinut că aceste prevederi legale nu sunt aplicabile, deoarece sunt incidente prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale (în condiţiile în care s-a reţinut de către prima instanţă că imobilul a fost preluat în fapt, fără titlu, aspect necontestat în căile de atac).
Recurenta nu formulează critici cu referire la modul de interpretare şi aplicare a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi a deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008, ci se rezumă să reia critica din apel privind raportul dintre valoarea imobilului şi valoarea acţiunilor deţinute de stat, critică irelevantă în contextul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare anterior modificării prin art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 (acest din urmă text fiind declarat neconstituţional prin Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale), potrivit căruia, în cazul în care imobilul a fost preluat fără titlu, persoana îndreptăţită beneficiază de restituirea în natură, indiferent de structura acţionariatului şi de raportul dintre valoarea imobilului şi valoarea acţiunilor deţinute de stat.
S-a mai susţinut în motivarea recursului declarat de pârâta SC C. SA că nu s-a făcut dovada că reclamanţii s-ar mai afla în viaţă. Or, o asemenea afirmaţie nu poate constitui un motiv de recurs, ci eventual ar putea susţine excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a părţilor adverse, excepţie care nu este dovedită de cel care o invocă.
În ceea ce priveşte lipsa calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire, critică bazată pe mai multe argumente: lipsa dovezii calităţii de proprietar a autorului, lipsa dovezii calităţii de moştenitori a reclamanţilor, nerespectarea regulii unanimităţii şi neincluderea imobilului în litigiu în masa succesorală indicată în certificatul de moştenitor, Înalta Curte constată că aceste aspecte nu au fost invocate ca motive de apel, fiind susţinute omisso medio pentru prima oară în recurs.
Probele privind calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire au fost examinate de prima instanţă, care a reţinut că autorul acestora, H.A., a fost proprietar la data preluării imobilului de către stat şi că reclamanţii au calitatea de moştenitori ai fostului proprietar, dovedită prin certificatul de moştenitor. Situaţia de fapt astfel stabilită, pe bază de probe, nu a fost contestată în apel, intrând astfel sub puterea lucrului judecat.
Pe de altă parte, dintre argumentele enumerate, doar cel referitor la lipsa dovezii calităţii de succesori ai fostului proprietar (cu motivarea că certificatul de calitate de moştenitor nu este suficient pentru a face această dovadă) a fost invocat prin motivele de recurs depuse în termenul procedural prevăzute de art. 301 C. proc. civ. Celelalte au fost invocate ulterior împlinirii termenului de recurs, astfel încât nu pot fi examinate de Înalta Curte, având în vedere că, potrivit art. 303 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie motivată înăuntrul termenului de recurs.
Datorită împrejurării că instanţa de recurs nu poate intra în examinarea acestor elemente ale speţei, devine lipsit de relevanţă pentru soluţionarea cauzei, în această fază procesuală, aspectul semnalat de avocatul recurentei, anterior acordării cuvântului asupra recursurilor, acela privind neregularitatea în ceea ce priveşte forma unor înscrisuri depuse de reclamanţi în dosarul primei instanţe, ca probe în dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite la restituire (respectiv, lipsa menţiunii privind conformitatea cu originalul). În plus, neregularitate ce ţine de forma înscrisurilor depuse ca probe nu a fost invocată pe parcursul judecăţii şi, întrucât nu este un motiv de ordine publică, nu poate fi susţinută pentru prima oară în recurs.
În ceea ce priveşte criticile recurentei SC C. SA referitoare la legalitatea titlului său de dobândire, neatacarea acestuia de către reclamanţi şi înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară în temeiul unui titlu valabil şi neanulat, Înalta Curte constată, de asemenea, că nici acestea nu au format obiectul cenzurii în instanţa de apel, fiind invocate pentru prima oară în recurs, situaţie în care, aşa cum s-a arătat anterior, instanţa de recurs nu poate proceda la examinarea lor omisso medio.
De altfel, la termenul de judecată din 20 ianuarie 2012, anterior acordării cuvântului asupra cererilor de recurs, Înalta Curte a solicitat avocatului recurentei SC C. SA să precizeze care este natura precizărilor şi notelor de şedinţă depuse la dosar după împlinirea termenului de recurs, acesta răspunzând că este vorba de concluzii scrise, care nu modifică motivele de recurs depuse în termen.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtei SC C. SA pe cererea de restituire în natură, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare anterior modificării prin art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, interpretate per a contrario, conduc la concluzia că, în cazul în care imobilul a fost preluat fără titlu, persoana îndreptăţită beneficiază de restituirea în natură, această măsură reparatorie nefiind în competenţa instituţiei publice care a efectuat privatizarea, ci în sarcina unităţii deţinătoare. Potrivit art. 29 alin. (3) din lege, instituţia publică prin intermediul căreia s-a efectuat privatizarea are competenţa de a propune exclusiv măsurile reparatorii în echivalent prevăzute la art. 26 alin. (1).
Având în vedere caracterul nefondat al criticilor invocate de recurenta SC C. SA, încadrabile în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi faptul că celelalte critici fie sunt invocate pentru prima oară în recurs ori cu depăşirea termenului de recurs, fie vizează netemeinicia deciziei din apel, constatând că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate formal (nefiind dezvoltate), Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul acestei părţi, ca nefondat.
În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta pârâtă A.V.A.S., critica formulată este întemeiată, deoarece soluţia primei instanţe, menţinută în apel, cu privire la măsurile reparatorii pentru construcţiile demolate, este dată cu încălcarea art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, „în situaţia imobilelor-construcţii demolate, notificarea formulată de persoana îndreptăţită se soluţionează potrivit art. 10 sau 11 prin dispoziţia motivată a primarului unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a aflat imobilul".
În raport de caracterul imperativ al acestei dispoziţii legale, constatând că în mod greşit s-a dispus obligarea pârâtei A.V.A.S. la plata către reclamanţi a despăgubirilor corespunzătoare construcţiilor demolate, corelativ cu greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Târnăveni, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ. (întrucât instanţa de fond nu a intrat în cercetarea fondului cererii în raport cu acest din urmă pârât), se impune admiterea recursului declarat de pârâta A.V.A.S., modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat de aceeaşi pârâtă, desfiinţarea în parte a sentinţei apelate, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S. şi respingerea acţiunii îndreptate împotriva acesteia, respingerea excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Târnăveni şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Mureş pe capătul de cerere privind măsurile reparatorii pentru construcţiile demolate, ce va fi soluţionat în contradictoriu cu Primăria Municipiului Târnăveni.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei civile nr. 125/ A din 24 septembrie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă.
Modifică în parte Decizia, în sensul că admite apelul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva sentinţei civile nr. 1970 din 18 decembrie 2008 a Tribunalului Mureş, secţia civilă.
Desfiinţează în parte sentinţa apelată.
Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S. şi respinge acţiunea formulată împotriva acesteia, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Târnăveni.
Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Mureş pe capătul de cerere privind măsurile reparatorii pentru construcţiile demolate în contradictoriu cu Primăria Municipiului Târnăveni.
Păstrează celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C. SA Târnăveni împotriva deciziei civile nr. 125/ A din 24 septembrie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 660/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 579/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
