ICCJ. Decizia nr. 575/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 575/2012
Dosar nr. 28467/3/2008
Şedinţa publică din 2 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa 1395 din 02 decembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamant împotriva dispoziţiilor nr. 10474 şi 10478 din 4 iunie 2008 emise de Primarul general, cu motivarea că Primarul General nu a făcut altceva decât să se conformeze celor dispuse prin sentinţa civilă nr. 1087/2005, terenul în privinţa căruia se susţine că ar fi liber de construcţii, nemaiaflându-se în proprietatea SC E. SA, ca urmare a divizării societăţii aprobată prin hotărârea A.G.A. din 21 iunie 2001.
În privinţa construcţiei demolate, instanţa de fond a reţinut că soluţia adoptată prin dispoziţia contestată este legală, întrucât, în raport de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, despăgubirile băneşti nu mai sunt prevăzute de legiuitor ca o modalitate de despăgubire, stabilirea despăgubirilor prin echivalent fiind dată în competenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (art. 13 din Legea nr. 247/2005 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001).
S-a mai arătat de către tribunal că regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv şi care nu mai pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 este reglementat de dispoziţii propriii ale Legii nr. 247/2005, respectiv de Titlul VII, iar în aceste dispoziţii, care nu au fost încorporate în Legea nr. 10/2001, nu se prevede intervenţia Tribunalului, ca instanţă de judecată, pe aspecte legate de cuantumul despăgubirilor. Dimpotrivă, în sistemul Legii nr. 247/2005, unitatea deţinătoare, respectiv unitatea investită cu soluţionarea Notificării, va face o propunere motivată de acordare a despăgubirilor în temeiul legii speciale pe care o va înainta Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, urmând ca aceasta să stabilească în concret modalitatea de acordare a acestora.
Răspunzând criticilor apelantului O.I., Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Se susţine de către apelant că, după pronunţarea sentinţei a apărut o schimbare a situaţiei de fapt, pe care instanţa, la momentul pronunţării sentinţei, nu o putea anticipa, şi anume faptul că terenul a devenit liber de construcţii.
Instanţa a reţinut că, problema nu ţine strict doar de acest aspect, al eliberării terenului revendicat în temeiul legii speciale (Legea nr. 10/2001), ci priveşte situaţia juridică a terenului la momentul emiterii celei de a doua dispoziţii ( şi prima pe fondul notificării).
În speţă, întreaga suprafaţă din care face parte şi terenul pentru care apelantul solicită restituirea în natură, a ajuns în proprietatea SC E. SA prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. 3710/1997. Ulterior, această societate a fost privatizată şi, prin voinţa acţionarilor săi, a înstrăinat terenul către o persoană juridică privată, astfel încât, la momentul emiterii dispoziţiei din anul 2008, Primarul General nu putea dispune restituirea în natură a terenului, fie el chiar liber de construcţii, pentru simplul fapt că nu se mai afla în administrarea sa (aspect prezentat în cuprinsul dispoziţiei nr. 10478 din 04 iunie 2008), după cum nu mai aparţinea nici fostei întreprinderi de stat Electrotehnica, ci era parte a unui patrimoniu privat.
S-a criticat de către apelant faptul că instanţa de fond, nedispunând măsura restituirii în natură, nu a stabilit o despăgubire potrivit valorii de piaţă a terenului.
Instanţa a reţinut că, în prezenta cauză, cât timp SC G.V.L.I. SRL, ce apare ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului la momentul emiterii celei de a doua dispoziţii de către Primarul General, nu este parte a prezentului proces.
Cât priveşte critica potrivit căreia instanţa de fond ar fi trebuit să stabilească valoarea despăgubirii datorate pentru teren, având în vedere că a statuat că acesta nu poate fi restituit în natură, Curtea a apreciat această critică drept neîntemeiată.
Curtea a apreciat că nu poate ignora dispoziţiile legale exprese, dispunând restituirea în natură a terenului.
Se mai consideră că, în privinţa dispoziţiei nr. 10474 din 4 iunie 2007, prin care s-au propus măsuri de despăgubire prin echivalent, Curtea nu a constatat niciun motiv de nelegalitate a acestei dispoziţii, în raport de dispoziţiile în vigoare la momentul emiterii sale, şi anume art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel a conchis că, opţiunea legiuitorului pentru procedura reglementată prin Legea 247/2005 nu poate fi cenzurată de către instanţa de judecată, după cum instanţa de judecată nu poate refuza sau face abstracţie de prevederi legale în vigoare, stabilind în sarcina pârâtei intimate obligaţii, care, în conformitate cu prevederi legale exprese, nu îi revin în atribuţii.
Cu privire la teren, restituirea în natură a acestuia nu este posibilă, în baza Legii nr. 10/20001, nu din pricina autorităţii de lucru judecat a sentinţei din 2005, ci ca urmare a situaţiei sale juridice de la momentul emiterii dispoziţiei.
O ultimă precizare a Curţii vizează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei, invocată de aceasta prin concluziile scrise depuse în dosarul de apel.
Curtea a apreciat că, faţă de obiectul acţiunii, şi anume contestarea celor două dispoziţii, intimata are calitatea să răspundă procesual în calitate de pârâtă, pentru că ea este emitentul actelor juridice contestate. Calitatea procesuală pasivă nu se confundă şi nu implică în mod necesar temeinicia pretenţiilor formulate de către partea adversă.
În cauză, în calitate de emitent a celor două dispoziţii contestate, intimata are calitatea de pârâtă, dar pretenţiile formulate în contradictoriu cu această pârâtă, nu sunt întemeiate, soluţia instanţei de apel confirmând cele reţinute de către instanţa de fond.
Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă prin Decizia civilă nr. 35/ A din 09 noiembrie 2010, a respins apelul ca nefondat.
Împotriva deciziei civile nr. 35/ A din 09 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VII-a civila au declarat recurs reclamanţii O.S., O.D. şi O.J. care au învederat următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.
Instanţa de apel trebuia să judece plângerea reclamanţilor în raport de situaţia juridică a imobilului şi situaţia fizică a acestuia la momentul judecării cauzei şi nu să preia argumentele primei soluţionări din anul 2005 cuprinse în considerentele sentinţei nr. 1037/2005.
Se susţine că, în ceea ce priveşte terenul, în mod greşit instanţa, a apreciat că reclamanţii aveau dreptul la despăgubiri numai în echivalent, adică la acţiuni la Fondul Proprietatea,.
Se mai consideră că, dacă Municipiul Bucureşti cunoştea situaţia juridică a imobilului încă din 1997, când a fost emis acest certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru SC E. SA atunci, la data depunerii notificării pe Legea nr. 10/2001 şi în special la data primei soluţionări, în 2005, ca şi ulterior, în 2008, trebuia să procedeze conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi să trimită notificarea către deţinător care, potrivit legii, era singura entitate ce putea soluţiona notificarea autorului lor.
Faptul că instanţa de apel menţine cele două dispoziţii emise de Primarul General al capitalei pe Legea nr. 10/2001 reprezintă o procedură nelegală în raport de Legea nr. 10/2001pentru că consfinţeşte acordarea de despăgubiri unei persoane juridice fără calitate, ceea ce reprezintă o soluţie nelegală, prin încălcarea flagrantă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Cu privire la teren, se susţine că, instanţa era obligată, potrivit Legii nr. 10/2001, să desfiinţeze dispoziţia Primarului General, să trimită cauza cu notificarea şi actele anexă Primăriei Municipiului Bucureşti - care era obligată să facă demersuri pentru a afla cu exactitate cine este deţinătorul imobilului, după care să înainteze dosarul notificării către acest deţinător, singurul în drept să emită dispoziţii, fie de restituire în natură, fie de acordare de despăgubiri.
Cu privire la construcţie, se consideră ca nelegală soluţia instanţei de apel, ca şi soluţia instanţei de fond, care au respins cererea de despăgubiri băneşti formulată şi au acordat despăgubiri în echivalent, adică la Fondul Proprietatea, conform cap. VII din Legea nr. 247/2005.
Se susţine că OUG nr. 62 din 30 iunie 2006, în art. 2, prevede că Fondul Proprietatea este suspendat pentru o perioadă ce doi ani, ceea ce înseamnă că indiferent că acest fond va fi listat la bursă, sau nu, el nefiind funcţional, adică suspendat, nu-i poate despăgubi pe proprietari, nici în această formă, vreme de 2 ani.
Se solicită în continuare contravaloarea locuinţei demolate, adică 147.098 RON, aşa cum s-a stabilit prin expertiza tehnică efectuată în cauză, iar pentru teren, se solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii instanţei de fond, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei fondului, anularea dispoziţiilor contestate şi trimiterea dosarului către Primăria Municipiului Bucureşti în vederea înaintării acestui dosar către actualul deţinător, fie obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti la plata contravalorii terenului, respectiv 249.423,94 euro, aşa cum a stabilit ultima expertiză efectuată în faza de apel.
Analizând Decizia recurată prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.
Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
Instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente şi anume art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform cărora măsurile reparatorii în echivalent se propun de către unitatea publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, astfel că susţinerile recurenţilor sub acest aspect nu pot fi primite.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că Primarul General a declinat competenţa de soluţionare a notificării, în ceea ce priveşte terenul, către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, astfel că nu există motive care să atragă nelegalitatea dispoziţiei nr. 10478 din 04 iunie 2008, fiind respectate dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 (modificată prin Legea nr. 247/2005) conform cărora pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, corespunzătoare valorii de piaţă, a imobilelor.
Nici criticile formulate de recurenţi sub aspectul „nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea" nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate.
Dispoziţiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 prevăd în mod expres modalitatea de despăgubire, şi, de asemenea, reglementează că dispoziţiile autorităţii administraţiei publice locale vor fi centralizate la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate. Potrivit aceloraşi dispoziţii legale, cuantumul despăgubirilor urmează a fi stabilit de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pe baza unui raport de evaluare întocmit de un evaluator sau o societate de evaluatori, situaţie în care nu pot fi primite criticile recurenţilor sub aspectul stabilirii directe de către instanţa de judecată a contravalorii imobilelor solicitate.
Prin urmare, în sistemul nostru s-a creat cadrul legal pentru realizarea drepturilor pentru stabilirea şi plata despăgubirilor (Titlul VII din Legea nr. 247/2005), iar împrejurarea care se invocă, aceea a ineficienţei sistemului adoptat în vederea unei despăgubiri efective prin intermediul Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, dar şi prevenirea unor eventuale neconcordanţe între oferta de despăgubire şi cuantumul pretins, sunt chestiuni care exced cadrului procesual şi limitelor competenţei instanţei civile, în contextul Legii nr. 10/2001.
În acelaşi sens, nu pot fi primite nici susţinerile recurenţilor privind incidenţa practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, în speţă, deoarece înlăturarea unor dispoziţii legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorităţii blocului de convenţionalitate (Convenţia, unită cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg), sens în care sunt şi dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţia României, sau a priorităţii dreptului comunitar, ceea ce nu e cazul în speţă. Anumite pretenţii concrete ar putea fi formulate invocându-se direct Convenţia şi jurisprudenţa creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul naţional (absenţa căilor de recurs interne sau a dreptului la un proces efectiv - art. 13 din Convenţie), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru proteguirea cărora un resortisant al unui stat membru al Convenţiei solicită antrenarea mecanismului judiciar naţional.
Or, aşa cum s-a menţionat anterior, prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 s-a creat cadrul legal pentru stabilirea şi plata despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv şi pentru care nu mai este posibilă restituirea în natură.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ., se va menţinut sentinţa civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de O.S., O.D. şi O.J., în calitate de moştenitori ai reclamantului O.I. - decedat, împotriva deciziei nr. 35/ A din 9 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 579/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 573/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
