ICCJ. Decizia nr. 6530/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6530/2012
Dosar nr. 879/85/2010
Şedinţa publică din 25 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia civilă, reclamanta Biserica Greco-Catolică Blăjel a chemat în judecată pe pârâta Biserica Ortodoxă Blăjel solicitând obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilele înscrise în CF Blăjel Cimitir de 806 mp, biserică şi curte de 816 mp, grădină de 834 mp, casă şi curte de 3.205 mp şi grădină de 4.053 mp.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost proprietara bunurilor revendicate până în anul 1948 când au fost confiscate abuziv de Statul Român, trecând apoi în proprietatea Bisericii Ortodoxe în anii 80, biserica fiind abandonată de ortodocşi şi preluată în folosinţă de reclamantă în 1998. După această dată a fost reconstruită şi extinsă de către reclamantă.
Reclamanta a mai arătat că pârâta a refuzat orice conciliere.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Decretului-lege nr. 126/1990 şi ale Legii nr. 182/2005.
Prin întâmpinare, pârâta a arătat că este de acord ca imobilul biserică şi curte înscris în CF Blăjel, în suprafaţă de 816 mp, de sub A.3 să fie înscris în CF pe numele reclamantei şi solicită respingerea celorlalte capete de cerere.
În motivarea poziţiei sale, pârâta a arătat că biserica a aparţinut reclamantei până în anul 1958, iar de la acea dată nu a fost folosită până în 1990 când a fost preluată de reclamantă şi renovată. Arată că reclamanta foloseşte acest imobil şi în prezent, astfel că cererea sa de a i se lăsa liberă posesia acesteia trebuie admisă.
Cu privire la celelalte imobile indicate în acţiune, pârâta susţine că le-a dobândit prin cumpărare de la Comisia de lichidare a C.A.P. Blăjel şi ca urmare sunt proprietatea ei, astfel că se opune admiterii acţiunii reclamantei, iar în ce priveşte terenul cu destinaţia cimitir, înscris în CF Blăjel, reclamanta nu e îndreptăţită la restituire întrucât în Blăjel sunt doar 10 persoane de religie greco-catolică.
La termenul din 29 aprilie 2010 reclamanta a modificat acţiunea în sensul că a solicitat:
- anularea efectelor încheierii CF nr. 1863/1958 din CF Blăjel prin care ea a fost expropriată, iar pârâta a dobândit proprietatea şi să se dispună retrocedarea imobilelor către reclamantă;
- rectificarea CF Blăjel în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei şi revenirea la situaţia anterioară de CF;
- obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilele înscrise în CF.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. civ., Decretul-Lege nr. 126/1990 şi art. 34 din Legea nr. 7/1996.
Prin întâmpinarea formulată după modificarea acţiunii pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului de a cere anularea încheierii de CF 1863/1950 şi ca o consecinţă, respingerea primelor două capete de cerere.
La dosar s-au depus extrase CF şi copia Cărţii Funciare in extenso, dovada invitaţiei făcute pârâtei la conciliere conform Decretului-lege nr. 126/1990, procesul-verbal din care rezultă lipsa pârâtei de la conciliere, contract de vânzare-cumpărare de la CAP Blăjel, listele cu credincioşi, propunere de soluţionare amiabilă.
Prin Sentinţa civilă nr. 645 din 31 mai 2011, Tribunalul Sibiu, secţia civilă a admis în parte acţiunea precizată, a constatat nulitatea Încheierii nr. 1863/1958 din CF Blăjel ca urmare a nevalabilităţii titlului, a dispus rectificarea CF Blăjel numai în ceea ce priveşte biserică şi curte de 816 mp, grădină de 834 mp, casă parohială şi curte de 3.205 mp şi grădină de 4.053 mp. În sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei şi revenirea la situaţia anterioară de CF cu întabularea ca proprietar a Bisericii Greco-Catolice Blăjel, a obligat pârâta să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei imobilele înscrise în CF Blăjel. Au fost respinse celelalte cereri din acţiunea formulată şi precizată de reclamantă. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată parţiale de 450 RON.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele considerente:
Imobilul în litigiu este compus din cimitir (CF Blăjel), biserică şi curte, casă parohială şi curte şi două grădini, anexe ale acestor construcţii bisericeşti.
Imobilele au aparţinut Oficiului parohial Greco-Unit Blăjel, iar prin Încheierea nr. 1843/1958 au fost intabulate în favoarea Oficiului Parohial Ortodox Român din Blăjel. Întabularea din 1958 s-a făcut în baza Decretului nr. 3811/1950 şi a Decretului nr. 2994/1950. Menţiunile din CF nu sunt clare sub acest aspect, iar actele în baza cărora s-a efectuat întabularea nu se mai găsesc nici în posesia părţilor şi nici în arhiva de Carte funciară. În Cartea funciară se face referire la aceste două acte, fără a se putea stabili dacă este vorba despre acte normative (decret) sau hotărâri judecătoreşti (decizii), ca urmare nu se poate stabili dacă întabularea a fost făcută cu titlu sau fără titlu legal şi nici nu există posibilitatea verificării acestora.
Este cunoscut faptul că prin Decretul nr. 177/1948, patrimoniul cultului greco-catolic a fost preluat de Statul Român, iar lăcaşurile de cult au fost date în folosinţa Bisericii Ortodoxe Române, însă prin acel act normativ se stabilea o procedură prin care se efectua întabularea Bisericii Ortodoxe, procedură care se finaliza printr-o hotărâre judecătorească. Or în cauză, întabularea nu s-a făcut nici pe baza actului normativ sus-menţionat (pentru că nu s-a intabulat în favoarea statului) şi nici pe baza unei hotărâri judecătoreşti.
În primul rând, tribunalul a analizat excepţia prematurităţii şi inadmisibilităţii acţiunii faţă de lipsa procedurii de conciliere prevăzute de Decretul-lege nr. 126/1990 şi a excepţiei prescripţiei acţiunii invocate de pârâtă. Acestea au fost considerate nefondate şi au fost respinse, pentru următoarele considerente:
Este adevărat că prin art. 3 al Decretului-Lege nr. 126/1990 s-a prevăzut că situaţia juridică a lăcaşelor de cult ce au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma şi preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste terenuri, sens în care partea interesată trebuia să îndeplinească o procedură de convocare a celeilalte părţi cu respectarea unor condiţii de formă specifice (art. 3 alin. (2)).
Cu toate că reclamanta nu a respectat strict această procedură, tribunalul a apreciat că acţiunea nu este inadmisibilă şi nici prematură, ci se poate soluţiona prin analizarea fondului cauzei.
Această soluţie se impune întrucât procedura prealabilă a fost instituită în vederea soluţionării amiabile a litigiului, iar condiţiile pentru conciliere au fost stabilite pentru a da celeilalte părţi un termen pentru analizarea propunerilor şi găsirea unei soluţii amiabile. Ori în cauză reclamanta a făcut dovada că au existat din partea sa mai multe încercări de ajungere la un compromis (chiar înainte de a revendica bunul, pentru că s-a solicitat şi o folosinţă provizorie sau una alternativă) fără a obţine niciun rezultat. Întrucât pârâta nu a manifestat nici o intenţie de conciliere pentru celelalte imobile, accesorii lăcaşului de cult, instanţa a apreciat că procedura prevăzută de art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 nu ar fi condus la un rezultat, chiar dacă ar fi fost legal îndeplinită.
În pronunţarea soluţiei de respingere a excepţiilor, tribunalul a ţinut seama şi de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în acest sens, potrivit căreia respingerea unei acţiuni ca inadmisibilă pentru neîndeplinirea procedurilor prealabile reprezintă o încălcare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pentru că nu se asigură dreptul de acces la instanţă şi a art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului dacă în situaţii similare unele cauze au fost soluţionate pe fond (cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor contra România), a refuza accesul la justiţie al reclamantei încalcă şi art. 21 din Constituţie şi art. 3 C. civ.
În plus, la nivelul judeţului Sibiu nici nu s-a constituit comisia mixtă, ca urmare nu se poate imputa reclamantei lipsa dialogului şi a concilierii.
În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii, tribunalul a reţinut că reclamanta nu trebuia, în legătură cu obiectul cauzei de faţă, să formuleze cerere nici la comisia specială, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, pentru că lăcaşurile de cult au fost expres exceptate de la aplicarea acestei legi speciale.
În ceea ce priveşte casele parohiale, tribunalul a apreciat că acestea trebuie considerate un accesoriu al lăcaşului de cult şi supuse aceluiaşi regim juridic, deci nici pentru casa parohială nu era necesară cererea de restituire în baza O.U.G. nr. 94/2000, ci doar o acţiune conform dreptului comun (aceasta este singura soluţie în lipsa unui act normativ special a cărui elaborare şi adoptare nu s-a realizat deşi s-a manifestat această intenţie de peste 10 ani.)
Accesorialitatea casei parohiale faţă de lăcaşul de cult rezultă şi din H.G. nr. 53/2008 în care se arată că biserica, casa parohială, curtea, grădina aferentă şi cimitirul ca anexe ale acesteia formează un tot unitar.
Tribunalul a respins şi excepţia prescripţiei acţiunii, faţă de dispoziţiile art. 36 din Decretul-lege nr. 115/1938 (în vigoare la data efectuării înscrierilor) potrivit cărora, acţiunea în revendicare, sub rezerva prescripţiunii acţiunii de fond va fi imprescriptibilă faţă de dobânditorul nemijlocit (...).
În fond, acţiunea în rectificarea Cărţii funciare a fost admisă pentru următoarele considerente:
Reclamanta a fost proprietara imobilelor în litigiu care au fost preluate abuziv de Statul Român prin Decretul nr. 358/1948 şi apoi atribuit Bisericii Ortodoxe Române. Susţinerea pârâtei conform căreia trecerea preotului greco-catolic la ortodoxism s-a făcut de bunăvoie, iar lăcaşul de cult nu a fost preluat abuziv, ci s-a produs doar o schimbare a denumirii, este nefondată ţinând cont de contextul politic şi de temeiul juridic al schimbării denumirii - Decretul nr. 358/1948 - prin care practic cultul greco-catolic a fost scos în afara legii. Ca urmare, nu a existat un titlu valabil de preluare, deci încheierea de Carte funciară este lovită de nulitate.
Aşa fiind rezultă că, în temeiul art. 480 C. civ., reclamanta este îndreptăţită la restituirea lăcaşului de cult şi a casei parohiale care i-au aparţinut şi au fost preluate abuziv fără plata unei despăgubiri, o astfel de privare de proprietate fiind contrară şi art. 1 al Protocolului Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cum în mod constant a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa recentă.
S-a reţinut şi că numărul credincioşilor nu prezintă relevanţă pentru existenţa dreptului de proprietate al reclamantei şi stabilirea situaţiei juridice actuale a lăcaşului de cult şi a caselor parohiale.
La adoptarea soluţiei sale, tribunalul a avut în vedere şi acordul pârâtei pentru predarea lăcaşului de cult şi faptul că acesta este folosit deja de către reclamantă, aceeaşi soluţie impunându-se şi pentru celelalte imobile - casa parohială, curte şi grădină - acestea constituind accesorii ale lăcaşului de cult.
Nu a fost reţinută apărarea pârâtei, potrivit căreia a cumpărat aceste imobile prin contractul de vânzare-cumpărare întrucât acest contract nu identifică imobilele, nici administrativ şi nici prin datele de Carte funciară; în contract nu se face referire la teren (nici nu era posibil, pentru că nu e un înscris autentic), ci doar la construcţii (sediu C.A.P., magazie); contactul nu a fost încheiat cu proprietarul de CF (care era Oficiul Parohial Ortodox Blăjel), ci cu un neproprietar, C.A.P. Blăjel.
Acţiunea în revendicare a fost admisă în parte, doar pentru imobilele înscrise în CF Blăjel pentru că biserica şi curtea se află în posesia şi folosinţa reclamantei, iar pentru cimitir acţiunea s-a respins în integralitatea sa.
În ceea ce priveşte imobilul cimitir înscris în CF Blăjel s-au respins toate capetele de cerere (rectificare CF, revendicare, anulare încheiere CF) întrucât în conformitate cu art. III pct. 10 anexa I din Legea nr. 213/1998 şi art. II alin. (1) din aceeaşi lege, acesta face parte din domeniul public al localităţii.
În baza art. 274 C. proc. civ. pârâta a fost obligată să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 450 RON reprezentând 3/4 din onorariul de avocat şi cheltuieli de transport parţiale, faţă de poziţia pârâtei care a fost de acord cu restituirea bisericii.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel pârâta Parohia Ortodoxă Română Blăjel.
Prin Decizia nr. 150 din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Blăjel, a schimbat în tot sentinţa atacată şi rejudecând cauza, a admis în parte acţiunea, a dispus anularea parţială a încheierii de întabulare din 31 decembrie 1958 din cartea funciară Blăjel, numai în ceea ce priveşte biserica şi curtea în suprafaţă de 816 mp, înscris în cartea funciară la nr. de ordine A+3, în sensul înscrierii dreptului de proprietate asupra bisericii şi curţii în suprafaţă de 816 mp, nr. de ordine A+3, în favoarea reclamantei Biserica Greco-Catolică Blăjel; a obligat pârâta Parohia Ortodoxă Română Blăjel să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei Biserica Greco-Catolică Blăjel, imobilul identificat mai sus, înscris în cartea funciară Blăjel, biserică şi curte în suprafaţă de 816 mp, înscris în cartea funciară la nr. de ordine A+3; a respins celelalte cereri; a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată parţiale, în faţa instanţei de fond, în cuantum de 450 RON.
În motivarea soluţiei sale, curtea de apel a reţinut următoarele considerente:
Acţiunea în revendicare reglementată de art. 480 C. civ. este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Astfel, este de esenţa acţiunii în revendicare ca proprietarul neposesor să opună posesorului neproprietar titlul său de proprietate în baza căruia face dovada dreptului său de a-şi reapropia bunul.
În speţă, singura parte care reuşeşte să facă dovada proprietăţii este pârâta care, potrivit extraselor de carte funciară, în 1958 a devenit proprietar tabular asupra imobilelor în litigiu, de atunci având şi posesia lor, dreptul de proprietate fiind înscris la B+4.
Anterior pârâtei, în cartea funciară, la B+2 şi B+3, a fost întabulat dreptul de proprietate al unui minor (al cărui nume este indescifrabil), reclamanta nefiind niciodată intabulată asupra imobilelor indicate în petitul acţiunii.
Or, în sistem de carte funciară, potrivit dispoziţiilor legale incidente la acel moment, înscrierea în cartea funciară avea efect constitutiv de drepturi, astfel că un drept neînscris se considera că nu există.
În speţă, reclamanta nu şi-a întabulat niciodată dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu, astfel că nu a avut niciodată calitatea de proprietar tabular.
Dreptul de proprietate al pârâtei a fost dobândit în temeiul Decretului nr. 3811/1950 şi Decretului nr. 2994/1950, iar la momentul respectiv, un astfel de mod de dobândire a proprietăţii era reglementat prin art. 645 C. civ.
În cauză reclamanta nu a făcut dovada calităţii de proprietar şi nu are decât parţial posesia imobilelor. În sistem de carte funciară, înscrierea unui drept real are efect constitutiv, conform art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, astfel că persoana al cărei drept este înscris este prezumată a fi titulara acelui drept. Probele administrate în cauză nu au răsturnat această prezumţie care reglementează principiul forţei probante a înscrierii în cartea funciară, iar reclamanta nu a dovedit îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 480 C. civ. Din probatoriul administrat rezultă că pârâta şi-a întabulat dreptul de proprietate în 1958, prin Încheierea nr. 1863/1958, în baza Decretului nr. 3811/1950 şi Decretului nr. 2994/1950. În această ipoteză, reclamanta nu are posibilitatea să revendice, în lipsa dreptului care-i legitimează acţiunea, bunurile deţinute şi preluate prin actul normativ menţionat.
Pe cale de consecinţă, acţiunea în revendicare a imobilelor în litigiu întemeiată pe dreptul comun nu este fondată, astfel că sub acest aspect, apelul pârâtei s-a considerat a fi întemeiat.
Sub un alt aspect, s-a reţinut că unul dintre imobilele revendicate este o biserică înscrisă în CF Blăjel. Regimul juridic al lăcaşelor de cult ce au aparţinut cultului greco-catolic este reglementat de Decretul-lege nr. 126/1990, prin care, în art. 1, se recunoaşte oficial Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică).
Dacă s-ar accepta ideea că imobilele revendicate au fost preluate de către cultul ortodox de la cultul greco-catolic - fapt nedovedit pentru argumentele ce au fost mai sus menţionate - instanţa a reţinut următoarele:
Potrivit art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990, bunurile preluate de la acest cult de către stat, aflate în prezent în patrimoniul statului, cu excepţia moşiilor, se restituie, în starea lor actuală, Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică).
Legiuitorul a reglementat în mod distinct situaţia juridică a lăcaşurilor de cult care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română, prevăzând prin art. 3 alin. (1) din decret o procedură specială de restituire a acestor imobile. Conform textului legal menţionat, situaţia juridică a acestor imobile se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, care va ţine seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri. Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei, aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun (art. 3 alin. (2)).
Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor cuprinse în Decretul-lege 126/1990, rezultă că legiuitorul a înţeles să facă distincţie între două situaţii diferite, pentru care a reglementat proceduri separate privind restituirea lăcaşurilor de cult.
Astfel, pe de-o parte au fost avute în vedere bunurile aflate în prezent în patrimoniul statului, care se pot restitui de către stat, fără nicio altă formalitate sau procedură prealabilă.
Pe de altă parte, au fost avute în vedere bunurile ce au aparţinut Bisericii Greco-catolice, dar care au fost preluate de către Biserica Ortodoxă Română. Pentru această din urmă categorie de imobile, legiuitorul a reglementat o procedură specială de restituire, respectiv a dispus a se avea în vedere dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri. De acest criteriu trebuie să ţină seama atât comisia mixtă, constituită conform art. 3 alin. (1) din Decret, cât şi instanţa de judecată, dacă părţile ajung să apeleze la acţiunea în justiţie, conform art. 3 alin. (2) din Decret.
Raţionamentul legiuitorului care a stabilit drept criteriu dorinţa credincioşilor, porneşte de la realităţile socio-istorice din prezent şi are în vedere respectarea principiului securităţii raporturilor juridice. Astfel, dacă la momentul preluării acestor imobile, ponderea credincioşilor greco-catolici era considerabilă, în prezent această stare de lucruri s-a schimbat. Pe de altă parte, apartenenţa religioasă a persoanelor născute după 1948 este ortodoxă.
După recunoaşterea oficială a Bisericii greco-catolice, majoritatea credincioşilor greco-catolici au rămas la cultul ortodox. Astfel, conform informaţiilor transmise de Primăria Blăjel (dosar fond), la recensământul din 2002 numărul cetăţenilor din localitatea Blăjel de cult greco-catolic este 93 persoane, iar al ortodocşilor este de cel puţin patru ori mai mare (dosar fond).
Chiar dacă în anul 1948 trecerea credincioşilor greco-catolici la ortodoxism a fost abuzivă, în prezent majoritatea credincioşilor sunt ortodocşi şi nu doresc să revină la cultul iniţial şi să revendice drepturi decurgând din calitatea de foşti credincioşi greco-catolici.
Pornind de la aceste realităţi sociale şi istorice, a ignora voinţa credincioşilor şi raportul dintre credincioşii ortodocşi, majoritari, şi cei greco-catolici, cu o pondere mai puţin semnificativă, înseamnă a aduce grave atingeri stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a susţinut în permanenţă că unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice şi că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporţionate. Ori restituirea bunurilor ce au aparţinut Bisericii greco-catolice fără respectarea condiţiei impusă de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 aduce atingere tocmai acestor principii.
Introducerea alin. (2) al art. 3 din Decret, care reglementează dreptul părţilor de a apela la acţiunea în justiţie, nu este de natură a înlătura condiţia respectării dorinţei majorităţii credincioşilor, raţiunile acestei cerinţe subzistând, ci are menirea de a garanta accesul la justiţie şi la un proces echitabil, în condiţiile în care instanţele din România apreciau ca inadmisibile asemenea cereri, câtă vreme comisia mixtă nu a ajuns la niciun rezultat, cum este cazul în speţă.
Chiar dacă faţă de numărul credincioşilor ortodocşi şi considerentele menţionate, Curtea consideră că s-ar fi impus soluţia de respingere şi cu privire la acest imobil, instanţa a avut în vedere faptul că prin întâmpinarea depusă la fond, precum şi prin cererea de apel, pârâta a fost de acord ca imobilul biserică şi curte înscris în CF Blăjel în suprafaţă de 816 mp de sub A3 să fie înscris în CF pe numele reclamantei.
Această poziţie a pârâtei echivalează cu o achiesare. Achiesarea pârâtului are loc prin recunoaşterea pretenţiilor reclamantului. Fiind vorba de un act unilateral, achiesarea îşi produce efectele fără a fi necesară acceptarea reclamantului. Recunoaşterea pârâtului poate fi şi parţială şi poate avea loc şi în apel. Achiesarea este irevocabilă.
Având în vedere faptul că pârâta a fost de acord cu această pretenţie a reclamantei şi cum dreptul de proprietatea asupra imobilului este în prezent înscris în favoarea pârâtei, instanţa este ţinută de recunoaşterea pârâtei, urmând a da exclusiv din acest punct de vedere o soluţie de admitere a acestui petit, prin substituirea totală a motivării instanţei de fond sub acest aspect. Deşi pârâta nu a fost de acord şi cu admiterea petitului referitor la lăsarea imobilului în deplină proprietate şi posesie reclamantei pe motiv că imobilul este deja folosit de catolici, instanţa a apreciat că se impune şi admiterea acestui capăt de cerere, ca o consecinţă a admiterii primului capăt, prin aceasta consolidându-se dreptul de proprietate recunoscut de pârâtă în favoarea reclamantei.
Pe de altă parte, prin admiterea şi a acestui petit pârâta nu este în niciun fel prejudiciată, aceasta recunoscând folosirea bisericii de către catolici din anul 1990.
Cu privire la celorlalte imobile care fac obiectul acţiunii (cimitir, grădină, casă şi curte înscrise în CF Blăjel), Curtea a constatat că regimul juridic şi condiţiile de restituire a acestora este reglementat de un act normativ special, respectiv O.U.G. nr. 94/2000. Potrivit art. 1 alin. (1) din această ordonanţă, imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.
Prin dispoziţiile sale, O.U.G. nr. 94/2000 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul revendicării imobilelor naţionalizate ce au aparţinut cultelor religioase şi a stabilit un sistem reparator pe care l-a subordonat controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Această reglementare cu caracter special oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură sau prin măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele ce cad sub incidenţa sa.
Ca urmare, câtă vreme O.U.G. nr. 94/2000 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat ce au aparţinut cultelor religioase (cum este cazul imobilelor în litigiu, cu excepţia bisericii) şi de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar art. 480 C. civ. are un caracter general faţă de O.U.G. nr. 94/2000, dispoziţiile C. civ. nu sunt aplicabile acţiunilor având ca obiect imobile preluate de la cultele religioase în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care au fost introduse după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000.
Câtă vreme restituirea imobilelor care fac obiectul prezentei acţiuni (cu excepţia lăcaşului de cult), intră sub incidenţa unei reglementări speciale care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, instituind atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Aşadar, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării.
Ca urmare, O.U.G. nr. 94/2000 suprimă acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât cuprinde dispoziţii procedurale care reglementează controlul judecătoresc al deciziilor Comisiei speciale de retrocedare, asigurându-se astfel accesul deplin şi liber la justiţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cu privire la concursul dintre legea specială şi legea generală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin Deciziile nr. 53/2007 şi nr. 33/2008, date în recurs în interesul legii, în sensul aplicării legii speciale şi a respectării regulii electa una via şi a securităţii raporturilor juridice, considerentele şi principiile enunţate în cele două decizii fiind pe deplin aplicabile şi în cazul de faţă.
Ca urmare, cu privire la aceste imobile, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) apare ca inadmisibilă, astfel că şi sub acest aspect, apelul pârâtei este privit ca fondat.
Împotriva acestei deciziei a curţii de apel a declarat recurs reclamanta care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:
Instanţa de apel a reţinut în mod greşit în motivarea hotărârii atacate argumentele invocate de pârâtă prin apel, cu privire la pretinsa dobândire a dreptului său de proprietate în temeiul legii, respectiv Decretul nr. 3811/1950 şi Decretul nr. 2994/1950, împrejurare ce se circumscrie ipotezei reglementată de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.
Recurenta susţine că cele două pretins acte normative (decrete) nu sunt în realitate acte normative. Aşa după cum rezultă din motivarea Sentinţei civile nr. 461/S din 30 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Braşov în Dosar nr. 213/2006 într-o speţă identică (pe care o anexează recursului în copie), se face referire la Ordinul Ministrului Cultelor nr. 3811/60/1950, ordin care a fost adus la cunoştinţă Parohiilor Ortodoxe printr-o adresă (cu nr. 2994/1950) emisă de Consiliul Arhiepiscopesc Sibiu. Din aceeaşi motivare reiese că cele două acte se referă la demersurile necesare pentru a obţine din partea Ministerului Finanţelor Publice aprobarea de scutire de la plata taxelor judiciare de timbru a tuturor cererilor de întabulare, a dreptului de proprietate al Bisericii Ortodoxe, asupra bunurilor imobile care au aparţinut Bisericii Catolice.
Reclamanta arată că, deşi a solicitat instanţei de apel efectuarea a două adrese, către Ministerul Culturii şi Cultelor şi către Mitropolia Sibiu, pentru a se comunica la dosarul cauzei copie de pe cele două acte, aceasta a respins cererea apreciind-o ca nerelevantă cauzei, ca mai apoi, în motivarea hotărârii atacate, să reţină că dreptul de proprietate al pârâtei a fost dobândit în temeiul Decretului nr. 3811/1950 şi al Decretului nr. 2994/1950.
Având în vedere împrejurarea că este necesară lămurirea aspectelor mai sus invocate, prin administrarea de probe (efectuarea de adrese), împrejurare care nu este posibilă în faţa instanţei de recurs, recurenta solicită casarea în întregime a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Sub un al doilea aspect, recurenta susţine că hotărârea recurată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
Astfel, constatând incidenţa concursului dintre legea specială şi legea generală şi implicit inadmisibilitatea acţiunii întemeiată pe dreptul comun, instanţa de apel a refuzat să judece litigiul, încălcând astfel dreptul constituţional al accesului la justiţie.
Recurenta susţine că a făcut toate demersurile legale impuse de O.U.G. nr. 94/2000, în sensul solicitării restituirii imobilelor ce fac obiectul prezentei cauze, însă în contextul în care Comisia Specială instituită de actul normativ mai sus menţionat nu s-a întrunit, soluţionarea cauzei pe această cale a devenit imposibilă. Accesul la justiţie în baza dreptului comun (art. 480 din C. civil în vigoare la momentul promovării acţiunii) a fost făcut în baza art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare.
Potrivit actului normativ indicat, au existat mai multe încercări de constituire a Comisiei mixte însă fără nici un rezultat. În acest context, recurenta a convocat în scris cealaltă parte în vederea constituirii Comisiei mixte şi în lipsa oricărui răspuns din partea intimatei, a promovat acţiunea, întemeiată pe dreptul comun, astfel cum este reglementat de art. 3 alin. (2) teza finală din Decret-Lege nr. 126/1990.
Este de notorietate împrejurarea că până în prezent, din cauza disensiunilor existente între cele două părţi, nu s-a reuşit constituirea Comisiilor mixte prevăzute de actele normative mai sus arătate.
Consideră recurenta că neconstituirea Comisiilor mixte nu poate împiedica accesul liber la justiţie, deoarece aceasta ar contraveni principiului consacrat în Constituţie, potrivit căruia orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.
Totodată, în mod eronat instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada proprietăţii potrivit extraselor de carte funciară, întrucât potrivit înscrierilor mai vechi de carte funciară, proprietarul imobilului apare menţionat în foaia A a cărţii funciare. Abia după comasare numele proprietarului a fost menţionat în foaia B a imobilului. Având în vedere că înscrierea dreptului de proprietate s-a făcut înainte de anul 1883 (anul comasării), numele proprietarului apare în foaia A partea de sus (scris în limba germană), astfel încât considerentele instanţei de apel în sensul că dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilelor în litigiu nu a fost niciodată intabulat este eronată, însăşi CF Blăjel fiind întocmită pe numele acesteia.
Solicită admiterea recursului şi, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în vederea administrării de probatorii, iar în subsidiar, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă.
Verificând legalitatea deciziei recurate prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
În ceea ce priveşte obiectul şi temeiul juridic ale cererii de chemare în judecată, după cum s-a reţinut chiar prin considerentele deciziei recurate, reclamanţii au învestit instanţa de judecată cu o cerere în revendicare a unui lăcaş de cult ce a aparţinut Parohiei Greco-Catolice din localitatea Blăjel, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Curtea de apel a decis schimbarea sentinţei tribunalului, în sensul că a admis în parte acţiunea, a dispus anularea parţială a încheierii de întabulare din 31 decembrie 1958 din cartea funciară Blăjel, numai în ceea ce priveşte, biserica şi curte în suprafaţă de 816 mp, a obligat pârâta să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei acest imobil, cu motivarea că pârâta a fost de acord ca acest imobil să fie înscris în CF pe numele reclamantei.
În ce priveşte celelalte imobile, cu privire la care pârâta nu a fost de acord să fie admisă acţiunea, Curtea a respins pretenţiile reclamantei, cu motivarea că regimul juridic şi condiţiile de restituire a acestora este reglementat de un act normativ special, respectiv O.U.G. nr. 94/2000, astfel că nu se poate face aplicarea dispoziţiilor de drept comun.
Soluţia este corectă numai în ce priveşte imobilele cu destinaţia de grădină.
Într-adevăr, reclamanta nu a urmat procedura reglementată de O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000, ci a sesizat instanţele de judecată cu o acţiune în revendicare fundamentată pe dispoziţiile dreptului comun.
O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000, aprobată prin Legea nr. 501 din 11 iulie 2002 are caracterul unei legi speciale care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acţiuni întemeiate pe normele de drept comun pentru restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.
Împrejurarea că legea specială prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul de acces la un tribunal, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum susţine recurenta, întrucât decizia Comisiei speciale de retrocedare poate fi atacată cu contestaţie la instanţa judecătorească, în condiţiile reglementate de actul normativ special.
Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat nu vine în conflict cu norma europeană şi se înscrie în soluţiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat.
Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie în ce priveşte imobilele cuprinse în sfera sa de reglementare, excluzând posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.
În ce priveşte însă imobilul format din casă parohială şi curte în suprafaţă de 3.205 mp, decizia este nelegală, iar critica recurentei sub acest aspect este fondată, în raport de următoarele considerente:
Art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 prevede că "imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".
Se constată astfel că reclamanta nu avea obligaţia să urmeze procedura specială reglementată de O.U.G. nr. 94/2000 în ce priveşte imobilele ce constituie lăcaşe de cult, astfel cum a reţinut instanţa de apel, întrucât lăcaşele de cult au fost expres exceptate de la aplicarea acestei legi.
Casa parohială constituie un accesoriu al lăcaşului de cult, supusă aceluiaşi regim juridic, potrivit dispoziţiilor art. 178 alin. (3) din Statutul de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, astfel că pentru imobilul cu această destinaţie nu era necesară parcurgerea procedurii speciale reglementată de O.U.G. nr. 94/2000, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun fiind admisibilă.
Dat fiind că instanţa de apel nu a procedat la o analiză în fond a pretenţiilor reclamantei în ce priveşte imobilul, compus din casa parohială şi curte, apreciind că acţiunea este inadmisibilă, Înalta Curte constată că, sub acest aspect, se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Alba Iulia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta Parohia Greco-Catolică Blăjel împotriva Deciziei nr. 150 din 20 octombrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2012.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 6561/2012. Civil. Acţiune în revendicare.... | ICCJ. Decizia nr. 6319/2012. Civil. Revendicare mobiliară. Recurs → |
|---|
