ICCJ. Decizia nr. 6626/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6626/2012
Dosar nr. 27845/3/2010
Şedinţa publică din 31 octombrie 2012
Asupra recursului civil de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2006 din 16 decembrie 2010. Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a respins cererea formulată de reclamanţii V.V. şi V.A. în contradictoriu cu pârâtele T.E. şi T.I.S.
A disjuns cererea de chemare în judecată formulată de pârâte în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primar general, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi SC H.N. SA şi a dispus formarea unui dosar separat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanţii sunt foştii proprietari ai apartamentului nr. X1., situat în Bucureşti, str. P. şi a terenului aferent, imobil preluat de la aceştia în temeiul Decretului nr. 223/1974 prin decizia nr. 311 din 31 martie 1975, modificată prin decizia nr. 957 din 14 iunie 1975.
Prin contractul de vânzare - cumpărare nr. V1. din 6 noiembrie 1996, în baza Legii nr. 112/1995, Municipiul Bucureşti reprezentat de SC H.N. SA a înstrăinat pârâţilor T.A. şi T.E. apartamentul în litigiu, alcătuit din vestibul, 4 camere, bucătărie, baie, debara, oficiu, cămară, WC serviciu, 2 balcoane, logie, garaj şi boxă.
Imobilul intră sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 încadrându-se în ipoteza art. 1 şi 2 din acest act normativ, fiind un imobil preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Reclamanţii au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, precum şi cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995.
După formularea notificării, reclamanţii au formulat şi cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului soluţionată definitiv prin sentinţa civilă nr. 18898 din 8 decembrie 2006 de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, hotărâre rămasă definitivă prin respingerea apelului prin decizia nr. 616A din 21 mai 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, constatându-se nevalabilitatea titlului statului şi a celor două decizii.
La data de 2 iunie 2008 reclamanţii au formulat prezenta acţiune prin care revendică imobilul în litigiu de la foşti chiriaşi care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995.
A mai reţinut tribunalul că titlul de proprietate al pârâţilor, reprezentat de contractul de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 este preferabil întrucât pârâţii au fost de bună - credinţă la încheierea actului, iar contractul de vânzare - cumpărare nu a fost anulat şi că respingerea ca neîntemeiată a acţiunii în revendicare în cauza de faţă nu aduce atingere dreptului reclamantei la respectarea bunurilor, drept garantat de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Interesul patrimonial care rezultă în mod cert din constatarea nevalabilităţii titlului statului nu poate fi transformat într-o valoare patrimonială susceptibilă de a beneficia de protecţia dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie decât dacă persoana interesată a procedat la valorificarea acestui interes prin procedura prevăzută de legea de reparaţie, în speţă Legea nr. 10/2001.
Prin decizia nr. 825A din 30 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi.
Instanţa de apel a constatat că prima instanţă a reţinut corect că reclamanţii sunt foştii proprietari ai imobilului preluat fără titlu de către stat şi că titlul pârâţilor este preferabil, raportat la dispoziţiile dreptului comun dar şi la dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la statul în cauză, iar dreptul ce face obiectul unei contestaţii în justiţie sau care apare doar ca o simplă pretenţie ce se poate susţine nu reprezintă o „speranţă legitimă", protejată de art. 1 din protocol.
Jurisprudenţa recentă a instanţei europene a stabilit că existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, prin dispozitiv, au dispus în mod expres restituirea bunului.
Or, reclamanţii nu se găsesc în această situaţie, pentru că, prin sentinţa civilă nr. 18898 din 8 decembrie 2006, Judecătoria sectorului 1 a constatat doar preluarea fără titlu a imobilului.
Instanţa de apel a constatat că este nefondată şi critica potrivit căreia s-au încălcat dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţie, în condiţiile în care reclamanţii aveau posibilitatea să solicite constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare şi nu au facut-o.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut că nesocotirea termenelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu constituie o încălcare a principiului violării proprietăţii, prin raportare la jurisprudenţa C.E.D.O.
Cum dreptul pârâţilor s-a consolidat prin necontestarea în termen a contractului de vânzare cumpărare, nu mai era necesar ca instanţa să facă analiza bunei - credinţe a acestora.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii V.V. V.A.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 din C. proc. civ., recurenţii au arătat că justificarea respingerii acţiunii în revendicare s-a întemeiat pe superficialitatea şi lipsa de substanţă a motivării, în condiţiile în care instituţiile de drept analizate erau susceptibile de cu totul alte interpretări.
Astfel, incidenţa Legii nr. 10/2001 a fost constatată cu încălcarea principiului disponibilităţii şi al contradictorialităţii, pentru că instanţele au fost investite cu o acţiune în revendicare de drept comun.
Chiar dacă Legea nr. 10/2001 este o lege specială şi se aplică cu prioritate, aceasta nu înlătură calea acţiunii în revendicare îndreptată împotriva subdobânditorilor de la stat ai bunului revendicat, pentru că legea reglementează o procedură administrativă doar pentru bunurile care erau deţinute de stat la data intrării sale în vigoare.
De asemenea, analiza acţiunii în revendicare în baza dreptului comun nu înseamnă o eludare a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar trimiterea la procedura administrativă reprezintă o încălcare a dreptului de acces la justiţie.
Aplicarea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 reprezintă o motivare străină de cauză şi consacră cu caracter definitiv ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamanţilor, cu consecinţa încălcării art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Deşi instanţa de apel a reţinut că titlul de proprietate al intimaţilor este preferabil, nu a existat o comparare a titlurilor pe dispoziţiile dreptului comun.
Cât priveşte susţinerea că nulitatea contractului de vânzare cumpărare nu a fost solicitată pe cale judecătorească, recurenţii au susţinut că obligaţia de a deschide proces împotriva actelor administrative sau de a proceda la anularea contractului de vânzare cumpărare înseamnă suportarea unei poveri disproporţionate, de natură a aduce atingere însăşi substanţei dreptului de acces la justiţie.
Cu referire la Legea nr. 112/1995, instanţa trebuia să aibă în vedere faptul că aceasta era aplicabilă doar bunurilor trecute cu titlu în proprietatea statului şi că nici o dispoziţie internă nu acordă statului dreptul de a vinde un bun care se regăsea defacto în patrimoniul său şi pentru care nu avea un titlu.
În aceste condiţii, este aberantă susţinerea instanţei că actul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 sau că pârâţii au fost de bună-credinţă la momentul încheierii acestuia.
Invocând jurisprudenţa C.E.D.O. şi cauza pilot Atanasiu şi alţii împotriva României, recurenţii au arătat că au un bun care se bucură de protecţia oferită de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, pentru că există o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a constatat nelegalitatea preluării imobilului de către stat.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 din C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Recurenţii au arătat că incidenţa Legii nr. 10/2001 a fost constatată cu încălcarea principiului disponibilităţii şi al contradictorialitătii, în condiţiile în care au fost investite cu o acţiune în revendicare de drept comun.
Această susţinere nu poate fi primită, pentru că, atât prima instanţă cât şi instanţa de apel nu au analizat temeinicia acţiunii în revendicare promovată de reclamanţii prin raportare la dispoziţiile legii speciale, ci prin raportare la dispoziţiile dreptului comun.
Este adevărat că în considerentele hotărârilor pronunţate de cele două instanţe se fac referiri şi la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dar acestea sunt făcute în contextul analizei titlurilor exhibate de părţi şi acordării preferabilităţii titlului pârâtului, motiv pentru care argumentele pe care se sprijină soluţia instanţei de apel nu sunt străine de cauză.
Analiza instanţelor de judecat nu a înlăturat calea acţiunii în revendicare, aşa cum pretind reclamanţii, pentru că, dacă ar fi adoptat o astfel de soluţie, instanţele ar fi respins acţiunea ca inadmisibilă şi nu ca neîntemeiată.
Astfel, instanţa de apel a subliniat că titlul pârâţilor este preferabil raportat la dispoziţiile dreptului comun, dar şi la dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Dispoziţiile legii speciale, însă, nu au fost temeiul în baza căruia instanţele au soluţionat acţiunea în revendicare, pentru că instanţele au constatat doar că reclamanţii nu au o speranţă legitimă, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie sau un titlu, în sensul dreptului intern, pentru că nu au parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Prin faptul că fondul raportului juridic dedus judecăţii a constituit obiect de analiză al instanţelor, acestea nu au încălcat nici dreptul de acces la justiţie, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care nu garantează dreptul părţilor de a obţine în instanţă rezolvarea favorabilă a pretenţiilor lor.
Cât priveşte fondul pretenţiilor deduse judecăţii, se constată că reclamanţii au sesizat instanţele de judecată cu o acţiune în revendicare, promovată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea unor imobile de la alte persoane juridice decât statul. Atât reclamanţii cât şi pârâţii au pretins că deţin câte un titlu asupra imobilului în litigiu, primii invocând contractul de vânzare cumpărare nr. 3749/1968, iar pârâţii contractul de vânzare - cumpărare nr. V1. din 6 noiembrie 1996.
Atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părţi fac dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor părţilor, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat.
Reclamanţii pretind că titlul lor de proprietate este mai caracterizat, deoarece, spre deosebire de titlul lor, cel al pârâţilor provine de la un neproprietar.
Această susţinere nu poate fi avută în vedere, deoarece dreptul de proprietate al reclamanţilor nu este un drept consolidat şi nici nu este actual.
Imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974, dar acest aspect, prin el însuşi, nu este de natură a demonstra că titlul pârâţilor este mai puţin caracterizat în comparaţie cu cel al reclamanţilor.
Chiar dacă actul de preluare de către stat a fost contestat de reclamanţi, iar prin sentinţa civilă nr, 18898 din 8 decembrie 2006, definitivă şi irevocabilă, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a constatat preluarea fără titlu a imobilului, la data dobândirii dreptului de proprietate de către pârâţi, Statul Român beneficia de aparenţe mai puternice că are calitatea de proprietar.
Or, acest lucru este important, deoarece în acţiunea în revendicare în care ambele părţi invocă existenţa unui titlu legal de proprietate, compararea de titluri nu este suficientă, fiind necesar a se stabili şi care din cei doi autori, la data dobândirii, era un verus dominus sau, cel puţin, beneficia de aparenţe mai puternice că îndeplineşte această calitate.
Reclamanţii nu deţin un titlu mai preferabil, deoarece bunul a ieşit din patrimoniul lor, ca efect al preluării, iar dreptul de proprietate nu a fost consolidat prin nici o hotărâre administrativă sau judiciară ulterioară, de natură a readuce bunul în patrimoniul proprietarilor iniţiali.
De altfel, prin decizia pronunţată în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 108 din 23 februarie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Instanţa supremă a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Decizia dată de instanţa supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi terţii dobânditori ai imobilelor.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea de Convenţie sau principiului securităţii juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
Soluţia se regăseşte şi în jurisprudenţa C.E.D.O., în cauzele în care au fost analizate încălcări ale dreptului de proprietate de către autorităţile române.
Astfel, în ceea ce priveşte noţiunea de „bun", Curtea europeană a decis că poate cuprinde atât „bunurile existente" cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, parag. 23, etc).
În schimb, Curtea europeană a statuat că nu vor fi considerate „bunuri", în sensul art. menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 14 decembrie 2006, parag. 29, etc).
Jurisprudenţa Curţii europene, extrem de nuanţată, a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza pilot Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010, parag. 143).
De aceea, este nereală susţinerea reclamanţilor că recunoaşterea pe cale judecătoreasca a nelegalităţii preluării atrage protecţia oferită dreptului de proprietate de Convenţie.
Pârâţii, în schimb, deţin un bun şi se bucură de toate garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece titlul lor de proprietate nu a fost anulat de vreo autoritate competentă şi le conferă un drept de proprietate actual, nerevocabil şi neafectat de vreun termen sau condiţie.
Cât priveşte susţinerea că solicitarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare ar însemna o povară disproporţionată, de natură a aduce atingere însăşi substanţei dreptului de acces la justiţie, trebuie subliniat faptul că art. 6 parag. 1 din Convenţie apără dreptul de acces la justiţie doar atunci când contestaţia formulată de parte poartă asupra unui drept cu caracter civil.
Or, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, jurisprudenţa C.E.D.O. nu garantează dreptul foştilor proprietari de a redobândi bunurile preluate, iar reclamanţii nu au un bun în sensul aceleiaşi jurisprudente, ei nu se pot prevala de garanţii în justiţie pentru un drept pe care nu l-au dobândit.
Dimpotrivă, solicitarea în justiţie a constatării nulităţii contractului de vânzare cumpărare dădea şanse de câştig în justiţie, atât din punctul de vedere al dreptului intern, cât şi al dreptului european.
În condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, reclamanţii nu au un titlu potrivit dreptului intern şi nici un bun, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., iar pârâţii au un bun în sensul Convenţiei, lipsirea lor de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Or, acordarea de preferabilitate titlului invocat de reclamanţi ar reprezenta o încălcare nejustificată şi disproporţionată a dreptului de proprietate al pârâţilor, care se bucură de protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
De aceea, constatarea faptului că reclamanţii nu au un bun în sensul Convenţiei şi un titlu valabil, în sensul dreptului intern, face inutilă analiza criteriilor de preferabilitate la care se referă reclamanţii, respectiv buna sau reaua - credinţă, ori înstrăinarea unui bun de către un non dominus.
Faţă de considerentele ce au precedat, recursul declarat de reclamanţi se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii V.V. şi V.A. împotriva deciziei nr. 825 A din 30 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6627/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6623/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
