ICCJ. Decizia nr. 6623/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6623/2012
Dosar nr. 411/36/2010
Şedinţa publică din 31 octombrie 2012
Asupra recursurilor civile de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1485 din 16 septembrie 2005, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea formulată de reclamantul I.C., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA B., prin lichidator SC L. SRL Constanta.
Tribunalul a reţinut că reclamantul a solicitat societăţii pârâte, conform procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, restituirea suprafeţei de teren intravilan de 3.400 m.p., situat în localitatea B., judeţul Constanţa.
Tribunalul a mai reţinut că reclamantul a probat calitatea de succesor legal al autorului său, I.O., dar nu şi dreptul de proprietate al acestuia şi modul în care terenul a fost preluat de către stat.
De altfel, potrivit înscrisurilor aflate la dosar, în gospodăria autorului reclamantului s-a aflat doar suprafaţa de 1.000 m.p. grădini şi curţi, restul fiind terenuri arabile, iar prin titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991, reclamantului, alături de I.I., i s-a restituit suprafaţa de 1.100 m.p. teren intravilan şi 9,89 ha teren extravilan.
Prin decizia nr. 386/C din 5 decembrie 2007, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.
Instanţa de apel a reţinut că probele administrate de reclamant - declaraţii extrajudiciare sau autentificate - nu constituie „acte doveditoare", în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001, iar înscrisurile depuse în apel confirmă doar existenţa terenului pentru care reclamantului i-a fost deja reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.
Instanţa de apel a mai constatat că momentul, modalitatea de dobândire şi suprafaţa terenului solicitat au fost prezentate de reclamant în mod contradictoriu.
Prin decizia nr. 10234 din 18 decembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, şi de proprietate intelectuală a admis recursul declarat de reclamant.
A casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Instanţa de recurs a reţinut că sintagma „acte doveditoare" în accepţiunea Legii nr. 10/2001 are un conţinut mult mai larg decât în dreptul comun, fiind important a se stabili dacă bunul s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptăţite sau a autorului lui.
Prin înscrisurile depuse la dosar, inclusiv în recurs, reclamantul a dovedit că imobilul solicitat a fost stăpânit de către familia sa, cu titlu de proprietar, fiind preluat abuziv de către stat.
Prin urmare, în mod greşit a fost respinsă cererea pentru efectuarea unei expertize tehnice care să individualizeze terenul.
După rejudecare, prin decizia nr. 275/C din 27 aprilie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de reclamanţii B.T., I.V., M.G., N.N., I.D. şi I.M., moştenitorii reclamantului decedat la 30 martie 2010.
A schimbat în tot sentinţa, a admis în parte acţiunea şi a dispus anularea dispoziţiei nr. 839/2004, emisă de SC B. SA.
A obligat pârâta să propună reclamanţilor ofertă de atribuire de bunuri sau servicii în compensare sau despăgubiri în echivalent bănesc, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru suprafaţa de 3.400 m.p. teren intravilan, situat în comuna B., judeţul Constanţa.
A respins cererea de restituire în natură a suprafeţei de 3.400 m.p. teren intravilan.
Instanţa de rejudecare în apel a constatat că problema calităţii de persoană îndreptăţită a fost dezlegată cu putere de lucru judecat prin decizia de casare.
În ceea ce priveşte situaţia terenului solicitat, identificat prin expertiză, instanţa de apel a constatat că, prin contractul de vânzare - cumpărare nr. V1. din 23 martie 2005, autentificat la B.N.P. M.P., pârâta a vândut familiei T.C. şi A. suprafaţa de 3.533 m.p., liberă de construcţii.
De asemenea, la 20 februarie 2007, printr-o licitaţie publică, pârâta a vândut partea de est a terenului ce a aparţinut autorului reclamantului către C.P.
Deşi a avut cunoştinţă de faptul că actele de înstrăinare au avut loc după transmiterea notificării, reclamanţii nu au avut nici un fel de poziţie cu privire la valabilitatea actelor de înstrăinare, limitându-se să afirme că, în funcţie de soluţia pronunţată, vor exercita acţiune separată.
Or, nulitatea, conform doctrinei, are caracter eminamente judiciar.
În aceste condiţii, singura modalitate de reparare a prejudiciului constă în acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin decizia nr. 448/C din 5 decembrie 2011, instanţa de apel a respins cererea formulată de pârâtă, prin care s-a solicitat lămurirea şi completarea deciziei pronunţate în apel.
Instanţa de apel a constatat că, prin obligarea pârâtei să acorde măsuri reparatorii prin echivalent, dispozitivul nu cuprinde prevederi echivoce şi că nu este sarcina instanţelor de judecată să stabilească valoarea imobilului preluat în mod abuziv.
Instanţa de apel a mai constatat că aplicarea art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu a făcut obiectul analizei în apel, motiv pentru care nu poate face nici obiectul lămuririlor, iar apelanţii nu pot fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care apelul declarat de ei a fost admis.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii şi pârâta.
Reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 din C. proc. civ. şi au arătat că, faţă de obiectul litigiului - contestaţie împotriva dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001 - nu era posibilă modificarea acţiunii prin investirea instanţei cu o cerere în constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare. De asemenea, era necesară o hotărâre judecătorească irevocabilă care să consfinţească dreptul reclamanţilor de persoane îndreptăţite pentru a căpăta legitimare procesuală într-o astfel de acţiune.
De aceea, instanţa de apel a încălcat limitele investirii sale atunci când a constatat valabilitatea contractului de vânzare -cumpărare, în lipsa unei hotărâri de anulare.
Această soluţie este în dezacord cu dispoziţiile art. 21 alin. (5) şi art. 38 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 10/2001, care prevăd nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare încheiate înainte de soluţionare procedurii administrative şi instituie sancţiuni contravenţionale.
Pârâta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 din C. proc. civ. şi a arătat că decizia atacată este nelegală, deoarece a obligat pârâta să propună măsuri reparatorii prin echivalent, deşi, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat doar restituirea în natură.
Recurenta a mai arătat că este o societate comercială în lichidare şi se află în imposibilitate de a executa hotărârea, în condiţiile în care instanţa nu a stabilit exact cuantumul creanţei, care să fie înscrisă în masa credală.
Recursurile declarate nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Reclamanţii - recurenţi au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 din C. proc. civ., dar criticile formulate permit analizarea recursului doar din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 6 şi 9 din C. proc. civ.
Astfel, deşi se întemeiază şi pe pct. 7 şi 8 din art. 304 din Cod, recurenţii nu dezvoltă nici o susţinere de natură a atrage incidenţa acestor texte, pentru că nu fac nici o referire la eventuale motive contradictorii sau străine de cauză ale deciziei atacate şi nici nu au arătat ce act juridic a fost greşit interpretat.
Cât priveşte criticile care permit încadrarea recursului, se constată că instanţa de apel nu a încălcat limitele investirii sale.
Prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanţii au solicitat obligarea societăţii pârâte la restituirea în natură a suprafeţei de teren ce a aparţinut autorilor lor.
În urma verificării situaţiei de fapt, instanţa de apel a constatat că restituirea în natură nu este posibilă, pentru că terenul solicitat a fost înstrăinat de către unitatea deţinătoare ulterior notificării, iar reclamanţii nu au declanşat nici un demers în vederea constatării nulităţii actelor de înstrăinare.
Constatarea instanţei de apel că actele de înstrăinare nu au fost atacate în justiţie de reclamanţi nu reprezintă analiza validităţii acestora, aşa cum susţin recurenţii, pentru că instanţa de apel nu a verificat respectarea condiţiilor prevăzute de lege la momentul înstrăinării. Analiza instanţei de apel s-a rezumat doar la a constata că restituirea în natură nu este posibilă, deoarece bunul a fost înstrăinat, iar actele de înstrăinare nu au fost atacate în justiţie.
Este adevărat că instanţa de apel a făcut ample referiri teoretice la regimul juridic al nulităţii, dar aceste referiri au avut doar scopul de a demonstra de ce instanţa nu poate constata nulitatea, în condiţiile în care nu a fost investită de către reclamanţi cu o astfel de cerere şi nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care o altă instanţă să se fi pronunţat asupra acestei chestiuni.
Recurenţii au mai susţinut că, reţinând valabilitatea actelor de înstrăinare, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 21 alin. (5) şi (38) alin. (2) lit. e) din Legea nr. 10/2001, care prevăd nulitatea absolută a actelor de înstrăinare încheiate înainte de soluţionarea procedurii administrative, dar nici această critică nu este fondată, pentru că, în lipsa unei cereri prin care să se fi solicitat constatarea nulităţii, instanţa nu putea să o constate din oficiu.
În acest sens, doctrina este unanimă în a aprecia că, deşi nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de instanţă sau de procuror, invocarea din oficiu de către instanţă nu trebuie înţeleasă în sensul că instanţa ar putea să se sesizeze din oficiu cu o acţiune în declararea nulităţii absolute a unui act juridic, deoarece s-ar încălca principiul disponibilităţii.
Cu privire la acest aspect, mai trebuie evidenţia faptul că, şi în ipoteza în care reclamanţii au apreciat că limitele rejudecării după casare nu permiteau completarea cererii de chemare în judecată cu un petit având ca obiect constatarea nulităţii, aveau posibilitatea să exercite separat o astfel de acţiune, cu respectarea condiţiilor impuse de lege şi, ca o consecinţă, să solicite suspendarea judecăţii prezentei cauze.
Cât priveşte recursul declarat de pârâtă, şi acesta este nefondat.
Astfel, sub un prim aspect, recurenta a susţinut că decizia atacată este nelegală, deoarece instanţa de apel a obligat pârâta să propună măsuri reparatorii prin echivalent, deşi, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat doar restituirea în natură.
Critica este nefondată, deoarece, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, acordarea de măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a imobilului ce a aparţinut autorilor lor.
Actul normativ în baza căruia a fost promovată acţiunea reglementează regimul juridic al unor imobile abuziv preluate şi natura juridică a măsurilor reparatorii care se cuvin foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora.
În aceste circumstanţe, trebuie subliniat faptul că dreptul de dispoziţie în sistemul acestei legi speciale presupune manifestarea intenţiei de a beneficia de prevederile legii, prin transmiterea notificării şi eventuala declanşare a demersurilor judiciare.
Dreptul de opţiune al persoanelor îndreptăţite asupra măsurilor reparatorii este circumstanţiat de lege şi limitat la condiţiile pe care aceasta le prevede. De aceea, dacă măsura reparatorie solicitată de persoana îndreptăţită nu poate fi acordată, notificarea nu poate fi respinsă pentru acest motiv, fiind obligaţia unităţii deţinătoare sau a instanţei de judecată să constate dreptul la acordarea unei alte măsuri reparatorii.
Pentru acest motiv, instanţa de apel nu a acordat altceva decât s-a cerut, ci, constatând că restituirea în natură nu este posibilă, a acordat măsura alternativă a reparaţiilor prin echivalent, la care reclamanţii au dreptul şi vocaţia, potrivit legii.
Recurenta a mai arătat se află în imposibilitate de a executa hotărârea, pentru că instanţa nu a stabilit exact cuantumul creanţei, care să fie înscrisă în masa credală.
Nici această critică nu poate fi primită, deoarece, prin hotărârea atacată, pârâta a fost obligată să propună reclamanţilor ofertă de atribuire de bunuri sau servicii în compensare sau despăgubiri în echivalent bănesc, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Se constată, aşadar că obligaţia pârâtei este alternativă, ea urmând a propune bunuri ori servicii în compensare doar în măsura în care societatea le deţine şi cu acordul persoanelor îndreptăţite sau despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Faptul că instanţa de apel nu a stabilit valoarea bunului pentru care s-a constatat dreptul la măsuri reparatorii nu reprezintă un impediment la executare, pentru că, în situaţia în care nu există bunuri ori servicii disponibile, valoarea nu intră în discuţie. În caz contrar, se va stabili valoarea bunurilor disponibile şi serviciilor şi se va raporta la valoarea imobilului stabilită în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 şi se va dispune în consecinţă, respectând specificitatea unei societăţi comerciale aflate în stare de lichidare.
De altfel, în acest stadiu procesual, instanţa de judecată nici nu are competenţa de a stabili contravaloarea bunului solicitat sau a măsurilor reparatorii, competenţă ce aparţine în exclusivitate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sau unităţii deţinătoare pentru bunurile şi serviciile acordate în compensare.
Faţă de cele arătate, ambele recursuri sunt nefondate şi în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., vor fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii B.T., I.V., M.G., N.N., I.D. şi I.M. şi de pârâta SC B. SA, prin lichidator judiciar SC L. SRL împotriva deciziei nr. 275/C din 27 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6626/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7682/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
