ICCJ. Decizia nr. 6655/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6655/2012
Dosar nr. 7735/3/2007
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1416 din 7 decembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în Dosarul nr. 7735/3/2007 a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii M.A., B.S., B.C.I., B.Ş.D. şi N.Ş.C. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat R.A., s-a anulat Decizia nr. 36 din 31 ianuarie 2007 emisă de intimată care a fost obligată să soluţioneze notificările nr. x/2001, y/2001 şi z/2001, în sensul acordării de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti pentru partea din imobil situat în Bucureşti, deţinută de intimată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, pe lângă împrejurările enumerate mai sus, Tribunalul a reţinut faptul că imobilul situat în Bucureşti, a aparţinut Băncii Comerţului Craiova, reclamanţii având calitatea de succesori ai acţionarilor băncii care a fost înfiinţată în anul 1897 sub forma unei afaceri de familie.
Ulterior înaintării notificărilor către Primăria Municipiului Bucureşti, intimata a devenit deţinătoarea unei părţi din imobilul în litigiu, în conformitate cu H.G. nr. 265 din 31 martie 2005, însă la momentul respectiv, aceste notificări erau deja soluţionate prin Dispoziţia 1540 din 19 septembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti.
Tribunalul a constatat că imobilul a trecut în proprietatea Statului în baza decretului de naţionalizare nr. 92/1950 şi că, deşi contestatorii au solicitat anularea dispoziţiei emise şi restituirea în natură a părţii de imobil deţinut de către pârâtă, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Faţă de situaţia de fapt reţinută, Tribunalul a concluzionat că se impune admiterea acţiunii şi anularea Deciziei nr. 36/2007 emisă de către intimată care a fost obligată să soluţioneze notificările în sensul acordării de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti pentru partea de imobil deţinută de către pârâtă.
A mai arătat prima instanţă că nu se poate dispune restituirea în natură a părţii de imobil în cauză deoarece nu se poate reţine din considerentele de fapt expuse existenţa situaţiei de excepţie reglementată de lege (persoanele îndreptăţite asociate sunt membrii ai aceleaşi familii).
În acelaşi dosar, prin Sentinţa civilă nr. 1333 din 28 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă cererea formulată de reclamanţii M.A., B.Ş.D., B.I.C. şi N.Ş.C., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat R.A. şi s-a dispus completarea dispozitivului Sentinţei civile nr. 1416 din 7 decembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosar nr. 7735/3/2007, în sensul că despăgubirile băneşti pentru imobilul din Calea Victoriei nr. 14, ce trebuie acordate de intimata APPS-RA sunt în sumă de 23.849.116 RON.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, prin cererea înregistrată la data de 30 martie 2010, reclamanţii au solicitat completarea dispozitivului acestei sentinţe în sensul de a se menţiona şi cuantumul sumei ce reprezintă despăgubirile băneşti acordate sus-numiţilor cu titlu de măsuri reparatorii pentru imobilul ce a fost preluat abuziv de stat în regimul anterior în baza Decretului nr. 92/1950, sub acest aspect urmând a fi avute în vedere concluziile expertizelor topo şi construcţii efectuate în cauză şi anexate la dosar.
Tribunalul a apreciat că cererea de completare dispozitiv formulată de reclamanţi conform art. 2812 C. proc. civ., este întemeiată, astfel a admis-o în sensul că despăgubirile băneşti pentru imobilul în litigiu ce trebuie acordate de intimată sunt în cuantum de 23.849.116 RON.
Împotriva ambelor sentinţe au declarat apel reclamanţii criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie:
Analizând sentinţele civile apelate prin prisma criticilor formulate, Curtea a reţinut următoarele:
Asupra apelului formulat de către reclamanţi împotriva sentinţei prin care s-a soluţionat fondul cauzei, Curtea reţine că acesta vizează modalitatea în care instanţa a făcut aplicarea prevederilor art. 18 din Legea nr. 10/2001 care stabileşte cu titlu de excepţie posibilitatea restituirii în natură a imobilelor ce au făcut parte din patrimoniul unor persoane juridice în eventualitatea în care persoanele îndreptăţite, asociate în cadrul societăţii comerciale sunt membrii aceleiaşi familii.
Or, câtă vreme textul de lege face referire strictă la membrii aceleaşi familii pentru aplicarea situaţiei de excepţie, Curtea nu a putut extinde aplicarea acestei prevederi şi asupra unor situaţii asemănătoare deoarece ar contraveni principiului "exceptio est strictissimae interpretationis."
Privitor la cel de al doilea motiv de apel ce critică omisiunea de stabilire, de către tribunal, a cuantumului despăgubirilor, Curtea a reţinut că, acesta nu mai este necesar a fi analizat având în vedere pronunţarea, între timp, de către instanţa de fond a unei sentinţe de completare a dispozitivului în acest sens.
Asupra apelului declarat de RA-APPS, Curtea a reţinut că pe calea acestuia se invocă ca şi motiv de nelegalitate a sentinţei instanţei de fond nerespectarea de către reclamanţi a termenului prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 care stabileşte ca şi dată limită pentru depunerea actelor care să justifice temeinicia pretenţiilor persoanele îndreptăţite, data soluţionării notificării.
Curtea a reţinut însă, ca deşi textul indicat stabileşte această obligaţie şi un termen-limită pentru îndeplinirea acesteia, nici o prevedere legală nu indică o sancţiune în sensul decăderii din posibilitatea de a completa documentaţia ulterior emiterii notificării, în etapa de control de legalitate îndeplinită de către instanţa judecătorească.
În ce priveşte reţinerea de către instanţa de fond a împrejurării în care a avut loc preluarea abuzivă, Curtea a reţinut că acest aspect a fost soluţionat prin reţinerea faptului că preluarea a avut loc în forma preluării fără titlu deoarece imobilul nici nu figurează în anexele Decretului nr. 92/1950.
Procedând, în cele din urmă la analiza criticilor privind modalitatea de stabilire a despăgubirilor, Curtea a reţinut că prin soluţionarea acestora devine inutilă soluţionarea criticilor privind calculul făcut de către experţii încuviinţaţi de către instanţa de fond.
Astfel, văzând modalitatea în care Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin adoptarea Legii nr. 247/2005, Curtea a reţinut că în cuprinsul Titlului VII al acestui din urmă act normativ s-a stabilit o procedură specială de urmat pentru determinarea cuantumului despăgubirilor ce li se cuvin persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001, procedură ce urmează a se desfăşura în faţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Analizând apoi criticile formulate de către ambele părţi împotriva Sentinţei civile nr. 1333 din 28 iunie 2010 prin care Tribunalul a dispus completarea sentinţei iniţiale, Curtea a reţinut, pentru considerentele anterior expuse că, deoarece pentru determinarea despăgubirilor legea prescrie procedura specială reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu revenea nici instanţei şi nici unităţii deţinătoare atribuţia de determinarea cuantumului acestor despăgubiri.
De fapt, procedând la determinarea acestui cuantum, în speţă, Tribunalul a dat o soluţie cu nesocotirea legii, astfel că, admiţând ambele apeluri, Curtea a dispus schimbarea în tot a Sentinţei nr. 1333/2010 în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de completare a dispozitivului Sentinţei civile nr. 1416/2009.
Împotriva Deciziei civile nr. 103A din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, au declarat recurs reclamanţii M.A., B.Ş.D., B.I.C. şi N.Ş.C. şi pârâta Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat R.A.
Recurenţii-reclamanţi M.A., B.Ş.D., B.I.C. şi N.Ş.C. au susţinut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate:
Pe întreg parcursul litigiului, Primăria Municipiului Bucureşti nu a contestat faptul că ar fi unicul deţinător al imobilului, şi nici nu a indicat A.P.P.S. R.A. în calitate de codeţinător sau să solicite introducerea în cauză a acestuia.
Autorii reclamanţilor au avut calitatea de acţionari ai Băncii Comerţului Craiova, conform "Tabelului cu Depunători de Acţiuni la Banca Comerţului S.A. - Craiova", şi a "Listei de prezenţă a acţionarilor Băncii Comerţului S.A. Craiova care au luat parte la Adunarea Generală Extraordinară ţinută la 24 martie 1948.
Se consideră că, singura concluzie logică era aceea că Primăria Municipiului Bucureşti era unicul deţinător.
Se apreciază că prin transmiterea notificărilor de la Primăria Municipiului Bucureşti către A.P.P.S. R.A, fără a fi înştiinţaţi despre acest fapt şi după ce respectivele notificări fuseseră deja soluţionate şi făceau obiectul unor dosare aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, în realitate s-a urmărit prin conivenţa dintre cele două entităţi evocate anterior, prejudicierea lor atât prin eludarea dispoziţiilor legale în materie, precum cât şi mai ales prin evitarea unei soluţii judecătoreşti prin care li se dădea câştig de cauză.
Se apreciază că prin depunerea înscrisurilor la dosar în copie s-a făcut deplina dovadă atât a calităţii autorilor de acţionari ai Băncii Comerţului cât şi, respectiv, a calităţii acesteia de proprietar al imobilului din Bucureşti.
Prin Sentinţa nr. 1416 din 7 decembrie 2009, Tribunalul Bucureşti în mod judicios a dispus anularea deciziilor atacate, reţinând în mod corect faptul că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite, întrucât au făcut atât proba dreptului de proprietate a Băncii Comerţului cu privire la imobil cât şi dovada calităţii de acţionari a autorilor lor.
Cum această hotărâre nu prevedea şi întinderea despăgubirilor la care sunt îndreptăţiţi, în termen legal au formulat o cerere de completare a dispozitivului, admisă prin Sentinţa civilă nr. 1333 din 28 iunie 2010.
Un aspect pe care îl consideră greşit, este interpretarea pe care instanţa de apel o dă textelor de lege denumite generic cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 care modifică Legea nr. 10/2001.
Primul dintre motivele de critică este circumscris ipotezei art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece nici una dintre prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu instituie pentru instanţele de judecată o interdicţie de a stabili cuantumul despăgubirilor care trebuie acordate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Argumentaţia instanţei de apel nu este doar nesusţinută legal, dar şi lipsită de logică, întrucât potrivit principiului "qui potest plus, potest minus", dacă instanţele pot stabili soluţia pe fond a notificării, în mod evident pot stabili şi cuantumul despăgubirilor, în opinia recurenţilor reclamanţi.
Şi ipoteza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. ar fi incidenţă în cauză, simpla trimitere generică la un act normativ în mod global indicat nu poate constitui o argumentaţie pertinentă.
Din această perspectivă, se apreciază că soluţia instanţei de apel nu cuprinde motivele care să conducă la concluzia că instanţele de judecată nu au şi atribuţia de a stabili cuantumul despăgubirilor.
Mai mult, Curtea Europeană a stabilit constant faptul că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi la o procedură contencioasă ulterioară.
Nu în ultimul rând, ineficienţa procedurilor instituite prin legile reparatorii în general şi Legea nr. 247/2005 (care ar fi trebuit să le unifice) în special, act normativ la care ne trimite instanţa de apel, a fost dovedită prin însăşi Decizia Pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010 (Atanasiu şi alţii contra României), astfel încât cu atât mai mult se impune rezolvarea chestiunii întinderii despăgubirilor din această fază judecătorească, cu atât mai mult cu cât la Tribunalul Bucureşti au şi fost administrate toate probatoriile în acest sens.
Recursul pârâtei Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat R.A. vizează motivele de recurs de la pct. 6, 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ.
Cu ocazia judecării apelului, R.A. - A.P.P.S. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la acordarea despăgubirilor băneşti ce eventual vor fi acordate cu titlu de măsuri reparatorii având în vedere dispoziţiile Legii nr. 302 din 6 octombrie 2009 pentru modificarea alin. (3) al art. 31 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Instanţa de apel s-a pronunţat asupra acestei excepţii, respingând-o, cu ocazia judecării apelului în data de 8 martie 2011, însă nu a motivat-o sub nici un aspect, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7.
Se consideră că această cauză intră în domeniul de aplicabilitate al Legii nr. 302 din 6 octombrie 2009 întrucât aceasta face trimitere în tot cuprinsul ei la "persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţineau imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv", precum şi la "stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent şi/sau a valorii recalculate a acţiunilor".
Un al treilea motiv de recurs este cel circumscris pct. 9 art. 304, C. proc. civ. deoarece instanţa de apel, în mod greşit şi cu încălcarea prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 a reţinut că, deşi textul indicat stabileşte această obligaţie şi un termen-limită pentru îndeplinirea acesteia, nicio prevedere legală nu indică o sancţiune în sensul decăderii din posibilitatea de a completa documentaţia ulterior emiterii notificării, în etapa de control de legalitate îndeplinită de către instanţa judecătorească.
Se învederează instanţei faptul că termenul-limită de depunere al actelor era până la data soluţionării notificării, ori intimaţii-reclamanţi nu au depus aceste acte decât în faza procedurii contencioase.
De aceea, atât instanţa de fond dar şi cea de apel au pronunţat hotărâri care sunt date cu aplicarea greşită a legii, în speţă art. 23 din Legea nr. 10/2001, întrucât depunerea actelor noi în faza contencioasă contravine prevederilor legale mai sus arătate care prevăd posibilitatea părţilor de a depune acte în dovedirea pretenţiilor lor până la data soluţionării notificării.
De asemenea, instanţa de apel nu s-a pronunţat nici asupra criticii privind opinia experţilor tehnici ai regiei în ceea ce priveşte răspunsul la obiecţiunile formulate în expertiza efectuată în prezenta cauză.
Analizând decizia recurată prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed:
Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
Criticile recurenţilor reclamanţi ce vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, nu pot fi primite, instanţa de apel corect a reţinut că nu s-a făcut dovada aplicabilităţii art. 18 din Legea nr. 10/2001, textul de lege face referire strictă la membrii aceleiaşi familii, neputându-se extinde această normă legală situaţiei din speţa supusă judecăţii, (reclamanţii nefiind membrii aceleiaşi familii) pentru aplicarea ipotezei restituirii în natură a imobilului respectiv.
Nici critica reclamanţilor privind aplicarea prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate. În mod corect s-a dispus de către instanţa de apel că prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 s-a stabilit o procedură specială de urmat pentru determinarea cuantumului despăgubirilor ce li se cuvin persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, procedură ce urmează a se desfăşura în faţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Motivul de recurs invocat de recurenţii-reclamanţi privind incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu se justifică. Decizia instanţei de apel cuprinde considerentele de fapt şi de drept ce au condus la pronunţarea soluţiei, considerente prevăzute de art. 261 alin. (5) C. proc. civ., neputând fi primită susţinerea recurenţilor privind inexistenţa unei argumentaţii pertinente, relativ la atribuţia stabilirii de către instanţă, a cuantumului despăgubirilor.
Astfel, corect se reţine că instanţa nu poate stabili acest cuantum.
Urmare a modificărilor şi completărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, competenţa privind modalitatea de acordare şi stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii, revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care emite la finele procedurii o decizie ce va cuprinde şi cuantumul despăgubirilor ce vor consta în titluri de despăgubiri.
Nici recursul declarat de pârâta Administraţiei Patrimoniului Protocolului de Stat R.A., nu este fondat, corect instanţa de apel a reţinut că nu s-au încălcat dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, s-a reţinut că dispoziţiile legale nu reglementează nicio sancţiune în sensul decăderii din posibilitatea de a completa documentaţia ulterior emiterii notificării formulate.
Critica recurentei pârâte Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat R.A., privind incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 304 pct. 6 şi 7 C. proc. civ. nu poate fi primită, instanţa de apel s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la acordarea despăgubirilor băneşti ce reprezintă măsuri reparatorii prin echivalent în sensul respingerii acesteia, motivând soluţia în încheierea din 8 martie 2011.
Astfel, se reţine că, având în vedere obiectul acestui dosar, respectiv contestaţie formulată împotriva unei decizii emisă de R.A. A.P.P.S., notificarea a fost soluţionată până la data soluţionării prezentei contestaţii, considerând că nu sunt aplicabile modificările intervenite prin Legea nr. 302/2009 a Legii nr. 10/2001, iar această cerere se face în faţa primei instanţe nu în faţa instanţei de apel, cererea de introducere în cauză a AVAS direct în apel este neîntemeiată.
Pentru aceste considerente, se vor respinge recursurile declarate şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanţii M.A., B.Ş.D., B.I.C. şi N.Ş.C. şi de pârâta Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat R.A. împotriva Deciziei civile nr. 103A din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 6662/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6638/2012. Civil. Drepturi băneşti.... → |
|---|
