ICCJ. Decizia nr. 763/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 763/2012
Dosar nr.3388/120/2010
Şedinţa publică din 8 februarie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1597 din 6 octombrie 2010 a admis în parte acţiunea formulată de I.A. în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Dâmboviţa. A constatat caracterul politic al condamnării petentului la 18 ani muncă silnică, 5 ani degradare civilă şi confiscarea totală a averii, pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, prin sentinţa nr. 578 din 30 decembrie 1957 a Tribunalului Militar Craiova. În baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 62/2010, a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 5.000 euro reprezentând daune morale pentru soţul defunct I.N.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că reclamanta a făcut dovada cu înscrisuri, martori, relaţii de la organele în drept, M.I., M.A.N., hotărâri judecătoreşti, etc., că soţul defunct I.N. a fost condamnat de Tribunalul Militar Craiova, prin sentinţa penală din 30 decembrie 1957 la 18 ani muncă silnică, 5 ani degradare civilă şi confiscarea totală a averii pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 323 – 327 C. pen. din 1936, fiind pus în libertate la 28 iunie 1964 în baza Decretului nr. 310/1964.
S-a reţinut că respectiva condamnare se încadrează în dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, fapta săvârşită de soţul defunct al reclamantei având drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Din declaraţia martorului audiat în cauză a rezultat că defunctul I.N. a fost condamnat penal pentru orientările sale politice liberale, în contradicţie cu politica regimului comunist, după eliberare fiind în continuare hărţuit.
Drept urmare, familia sa compusă din soţie şi doi copii minori au avut mult de suferit, fiindu-le confiscate şi toate bunurile imobile şi mobile.
Aşa fiind, atât condamnarea pentru uneltire împotriva regimului comunist, cât şi toate măsurile ulterioare de urmărire de către organele de securitate, constituie măsuri abuzive şi nelegale ale regimului totalitar, lăsând în conştiinţa condamnatului şi ale membrilor de familie adânci traume fizice şi psihice, prejudiciind grav demnitatea, onoarea şi viaţa defunctului şi a familiei sale.
Deţinerea în penitenciar a soţului reclamantei precum şi măsurile administrative ulterioare, au afectat viaţa socială normală a acestuia şi a familiei sale, posibilitatea manifestării libere a opiniilor politice, a construirii unei vieţi intime potrivit libertăţii de conştiinţă a fiecărui om.
Pentru aceste suferinţe psihice şi fizice de neimaginat, tribunalul a constatat caracterul politic al condamnării defunctului I.N. şi că reclamantei i se cuvin despăgubiri morale potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată ulterior prin OUG nr. 62/2010, în cuantum de 5.000 euro.
De asemenea, instanţa a luat act că soţul reclamantei a dobândit şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, prin Decizia nr. 182 din 9 februarie 2006 emisă de Comisia pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă, ca o recunoaştere a suferinţelor îndurate de defunct şi familia sa în regimul totalitar comunist.
Prin Decizia nr. 42 din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Dâmboviţa şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri morale. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei. A respins ca nefondat apelul reclamantei împotriva aceleiaşi sentinţe.
Examinând sentinţa apelată în raport de criticile formulate şi ţinând cont de efectele deciziilor nr. 1354/2010, 1358/2010 şi 1360/2010 pronunţate de Curtea Constituţională, curtea a constatat ca fiind fondat apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.
Astfel s-a reţinut că acţiunea pendinte judecăţii a fost promovată de reclamantă sub imperiul Legii nr. 221/2009, act normativ care instituie o procedură specială, în baza căreia instanţele judecătoreşti sunt abilitate să constate caracterul politic al condamnărilor care îndeplinesc cerinţele reglementate de art. 1 alin. (2) sau al măsurilor administrative prevăzute de art. 3 ori pot fi asimilate acestora conform art. 4 şi, respectiv să acorde, în baza art. 5 alin. (1) lit. a), despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
La momentul ulterior însă pronunţării sentinţei, prin care s-a admis în parte acţiunea reclamantei, s-au publicat în M. Of. al României deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi respectiv nr. 1360 din 21 octombrie 2010, prin care s-au constatat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi ale art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010.
La data soluţionării apelurilor, în condiţiile în care, în intervalul de 45 de zile de la publicarea deciziei nr. 1358/2010 în Monitorul Oficial, Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituţionale cu cele ale Constituţiei, curtea a constatat că se află în situaţia în care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice.
În acest sens, în Cauza K. împotriva României, Curtea Europeană a statuat că în dreptul românesc, controlul constituţionalităţii, pe calea unei excepţii, constituie unicul instrument prin care o persoană poate acţiona pentru a contesta o dispoziţie legală, în ipoteza în care drepturile sale constituţionale i-au fost atinse.
În acest context, Curtea Europeană a concluzionat că deciziile Curţii Constituţionale care admit o excepţie de neconstituţionalitate sunt, conform Constituţiei, de aplicare imediată şi obligatorii pentru toate autorităţile publice, inclusiv puterea judecătorească şi produc efecte erga omnes, constituind totodată izvor de drept, în condiţiile în care instanţele naţionale nu mai pot aplica un text de lege declarat neconstituţional.
În condiţiile acestea, prin efectul normelor care reglementează apelul, verificarea legalităţii hotărârii fondului a fost efectuată prin prisma dispoziţiei existentă la data soluţionării respectivei căi de atac şi nu în funcţie de cea existentă la data soluţionării fondului, întrucât în apel se consolidează dreptul câştigat la fond, prin aceea că hotărârea devine definitivă şi în acelaşi timp executorie.
Astfel, instanţa de apel nu a putut să menţină ca valide drepturi acordate de prima instanţă în baza unor texte de lege declarate neconstituţionale la data soluţionării apelului, întrucât, într-o astfel de ipoteză, curtea ar pronunţa deliberat o hotărâre ilegală, constituind drepturi în baza unei dispoziţii constatată neconstituţională.
A fost găsită fondată şi critica privitoare neexercitarea rolului activ de către instanţa de fond, întrucât nu a fost verificat cuantumul despăgubirilor primite în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Curtea, constatând că la data soluţionării apelului, dispoziţiile textului de lege pe care reclamanta şi-a fundamentat capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite şi-au încetat efectele juridice, în baza art. 296 C. proc. civ. raportat la art. 147 alin. (1) din Constituţia României şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, a admis apelul declarat de Ministerul Public.
Cu privire la apelul declarat de Statul Român, M.F.P., D.G.F.P. Dâmboviţa, curtea a reţinut că având în vedere că soţul reclamantei a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, acesta nu poate beneficia şi de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
A considerat totodată că se impune a se reaminti că potrivit doctrinei, o dispoziţie constatată a fi neconstituţională încetează să mai existe, la modul general şi absolut, întrucât încalcă un interes general, reglementat de legea fundamentală a statului.
Faţă de respectivele considerente, curtea a admis şi apelul declarat de pârâtul Statul Român.
Cu privire la apelul declarat de I.A., curtea a reţinut că acesta este nefondat prin prisma deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.
În acest context, solicitarea reclamantei de a obliga Statul Român la plata sumei de 500.000 euro, de a ignora Decizia menţionată, dând eficienţă principiului neretroactivităţii legii civile a fost apreciată de către curte ca fiind formulată cu încălcarea flagrantă a art. 147 alin. (1) din Constituţie şi a art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Cererea reclamantei de a se avea în vedere la soluţionarea apelului Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010, care a declarat neconstituţională OUG nr. 62/2010, nu a fost avută în vedere, întrucât dispoziţiile acestei decizii trebuie coroborate cu cele ale deciziilor nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, astfel că la data soluţionării apelului, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice.
S-a constatat că în cauza pendinte judecăţii nu se pune problema retroactivităţii legii civile, astfel cum a pretins reclamanta, ci a aplicabilităţii legii constituţionale, care este neîndoielnic un ansamblu de norme de interes public.
Norma constituţională produce efecte asupra tuturor raporturilor juridice născute în legătură cu norma de drept a cărui constituţionalitate este supusă verificării, raporturi ce sunt încă nedefinitivate până la data finalizării controlului de constituţionalitate a normei aplicabile în speţă.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe motivele de nelegalitate cuprinse la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia şi modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului propriu şi majorării cuantumului daunelor morale.
A solicitat ca la soluţionarea recursului să se aibă în vedere Decizia prin care s-a constatat neconstituţionalitatea OUG nr. 62/2010, practica C.E.D.O. care a acordat despăgubiri semnificative în cazul arestărilor nelegale şi abuzive, faptul că este de necontestat caracterul politic al arestării şi condamnării soţului său, precum şi faptul că în ipoteza respingerii cererii de despăgubiri s-ar crea o situaţie discriminatorie faţă de persoane aflate în situaţii similare şi care au beneficiat de despăgubiri morale considerabile.
A susţinut că Decizia pronunţată în apel este o expresie a greşitei interpretări şi aplicări a legii, întrucât începând cu 1 ianuarie 2007, România este un stat racordat la legislaţia europeană şi prin ratificarea Tratatului de aderare, principiile consacrate la nivel european sunt aplicabile ţării în mod direct, ba chiar primând în faţa legislaţiei naţionale, aşa cum este statuat prin Constituţie.
A arătat că în privinţa tratamentului discriminatoriu, în sensul art. 14 din Convenţie, s-a pronunţat C.E.D.O., precizând că în speţă este vorba de un om arestat şi condamnat pe nedrept care a îndurat suferinţe groaznice, astfel încât nu poate fi ignorat principiul egalităţii în drepturi şi crearea unor situaţii juridice discriminatorii faţă de persoanele care au obţinut hotărâri definitive.
A precizat că are în vedere inclusiv Decizia Înaltei Curţi nr. 9096 din 6 noiembrie 2009.
Recurenta a apreciat că Decizia recurată este nelegală, întrucât legea civilă nu retroactivează (art. 15 alin. (2) din Constituţie), astfel încât din momentul introducerii unei cereri de chemare în judecată, sub imperiul primei forme a legii, se naşte în patrimoniul titularului un drept la despăgubiri, care nu pot fi plafonate în niciun mod în timpul procesului prin alte acte normative, această susţinere rezultând din Decizia secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. LII/2007, obligatorie conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
A mai arătat că soluţia dată în apel este greşită şi prin ignorarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008, care alături de menţionata decizie a instanţei supreme a stabilit cu caracter obligatoriu că legea în vigoare la data formulării cererii este aplicabilă pe tot parcursul procesului, aşa încât nu poate fi primită motivarea prin invocarea principiului aplicării imediate a legii noi care să reglementeze inclusiv situaţiile juridice aflate în curs de desfăşurare (nefinalizate).
A apreciat eronată interpretarea instanţei de apel referitoare la aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354, nr. 1358 şi nr. 1360/2010 şi prin prisma Legii nr. 202/2010, ulterioară deciziilor de neconstituţionalitate, fiind evident că în raport de modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin Legea nr. 202/2010, art. 5 este în vigoare şi îşi produce efectele.
Totodată prin deciziile menţionate ale Curţii Constituţionale se creează premisele apariţiei unor situaţii discriminatorii în aplicarea legii între persoanele care au obţinut hotărâri definitive sau irevocabile şi persoanele care au introdus o cerere sub imperiul legii vechi, fără ca aceasta să fie judecată până la data pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, încălcându-se dreptul la un proces echitabil.
Mai mult, a considerat că respectivele decizii ale Curţii Constituţionale reprezintă o reală expropriere.
În sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului a arătat că s-ar putea interpreta că foştii deţinuţi, respectiv moştenitorii acestora beneficiau de o speranţă legitimă la despăgubiri echitabile, or în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei, nimeni nu poate fi lipsit de bunul său decât pentru o cauză de utilitate publică şi cu o justă şi prealabilă despăgubire.
În concluzie, recurenta a apreciat că în privinţa soţului s-a săvârşit de către Statul Român un grav abuz de drept care, în temeiul art. 5 pct. 5 din Convenţie, dă naştere unui drept la reparaţie.
Urmare decesului recurentei – reclamante I.A., în cauză au fost citaţi moştenitorii indicaţi ai părţii, respectiv I.V. şi B.E.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea a stabilirii faptului dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De altfel, prin motivele de recurs se dă dovadă de inconsecvenţă juridică, solicitându-se a se avea în vedere aspectul declarării neconstituţionalităţii OUG nr. 62/2010, însă cu ignorarea celui legat de constatarea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Pentru aceste considerente privitoare la lipsa temeiului juridic al cererii dedusă judecăţii, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.A. (în prezent decedată), continuat de moştenitorii I.V. şi B.E. împotriva deciziei nr. 42 din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 778/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 757/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
