ICCJ. Decizia nr. 6887/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6887/2012
Dosar nr. 13879/3/2009
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 3 aprilie 2009, reclamanţii S.Ş., S.J.N. şi S.N. au chemat în judecată Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa, aceasta să fie obligată la restituirea în natură a imobilului teren situat în str. M.B., sectorul 3, Bucureşti, iar în situaţia în care imobilul teren nu mai este liber şi este afectat de sarcini, pârâta să fie obligată la măsuri reparatorii în echivalent pentru întregul imobil a cărui valoare, reclamanţii au apreciat-o la 1.200.000 euro.
La data de 8 mai 2009, reclamanţii au formulat cerere modificatoare, prin care au solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului teren, precum şi obligarea pârâtului la restituirea în natură sau prin echivalent a terenului în suprafaţă de 800 mp, în drept acţiunea fiind întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. şi ale Legii nr. 10/2001.
Învestit cu soluţionarea cauzei, prin Sentinţa civilă nr. 327 din 17 februarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea precizată, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului din litigiu şi a respins ca nefondat capătul de cerere vizând restituirea acestuia.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin actul de vânzare-cumpărare transcris la data de 22 iulie 1925, S.I. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în Bucureşti, str. R. şi Şos. M.B.
La data de 27 mai 1938, a fost emisă autorizaţia pentru construirea unei locuinţe pe terenul situat în Şos. M.B.
Imobilul anterior menţionat a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1986, la poziţia nr. 71 din act, fiind înscrişi autorii reclamanţilor şi reclamanţii.
Prin decretul menţionat s-a dispus preluarea imobilului teren în suprafaţă de 646 mp, iar din Adresa nr. 3378 din 23 decembrie 2010 a rezultat că au fost acordate despăgubiri doar pentru construcţie.
Întrucât exproprierea imobilului teren s-a realizat fără plata unei despăgubiri către foştii proprietari, actul normativ contravine art. 480 C. civ., dar şi art. 17 pct. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la care România este parte, astfel încât prima instanţă a reţinut nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului teren situat în Şos. M.B., sector 3, Bucureşti.
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, tribunalul a făcut aplicarea problemei de drept dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în cadrul recursului în interesul legii, respectiv cea a concursului dintre legea generală şi specială.
A reţinut instanţa supremă că pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum a fost şi imobilul proprietatea reclamanţilor, s-a adoptat o lege specială, Legea nr. 10/2001, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditorii, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute (art. 18 lit. c)).
De asemenea, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
A concluzionat instanţa supremă că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., dispoziţii invocate şi de reclamantă prin prezenta acţiune.
S-a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
În speţă, reclamanţii au învederat că nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, ci al Legii nr. 18/1991, fără însă a face vreo dovadă în acest sens. Totodată, a apreciat tribunalul, în raport cu modalitatea de preluare a imobilului, reclamanţii nu sunt exceptaţi de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
S-a reţinut că reclamanţii nu au invocat şi nici nu au demonstrat motive independente de voinţa lor ce i-au împiedicat să apeleze la legea specială, în condiţiile şi termenele stabilite de legiuitor.
Împotriva acestei decizii au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâtul Municipiul Bucureşti.
Reclamanţii au susţinut că, în mod greşit, instanţa de fond a respins cel de-al doilea capăt de cerere, invocând Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în cadrul recursului în interesul legii, respectiv a concursului dintre legea generală şi legea specială şi reţinând că reclamanţii nu se află în situaţia în care operează principiul electa una via non datur recursus ad alteram.
Deşi reclamanţii au invocat ca temei juridic al acţiunii şi art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa nu a analizat această normă din Convenţie.
În conformitate cu prevederile acestui articol, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi silit de proprietatea sa, decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dacă ar fi analizat textul articolului sus-menţionat, în raport de prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, instanţa de fond ar fi putut observa că prioritate are norma din Convenţie.
În situaţia reclamanţilor este vorba de un bun în sensul art. 1 din protocolul menţionat şi, tocmai de aceea, trebuie să le fie asigurat acestora accesul la justiţie.
Pârâtul Municipiul Bucureşti a susţinut, în motivarea apelului său, că, în mod greşit, prima instanţă a considerat că reclamanţii justifică un interes în a solicita să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului din litigiu.
Derularea procedurii reglementate prin Legea nr. 10/2001, text invocat şi de reclamanţi, presupune în mod necesar verificarea titlului în baza căruia imobilul a fost preluat sau a valabilităţii sale, respectiv a conformităţii acestuia cu dispoziţiile în vigoare la data preluării.
Competenţa de a se pronunţa asupra acestor aspecte revine autorităţilor administrative implicate în aplicarea legii, iar instanţa de fond ar fi trebuit să aibă în vedere dispoziţiile Legii nr. 247/2005, conform cărora imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie în natură, în condiţiile acestei legi.
Imobilul a fost preluat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil legal constituit (legea ca mod de dobândire a proprietăţii) cu plata unor despăgubiri.
În mod concret, prin aplicarea dispoziţiilor acestui act normativ a fost stins dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu al fostului proprietar şi s-a născut dreptul de proprietate în favoarea statului cu privire la imobil şi, tocmai de aceea, instanţa de fond ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că actul normativ pus în discuţie şi-a produs efecte juridice depline la momentul edictării, imobilul în discuţie fiind efectiv preluat în proprietatea statului, în baza unui titlu valabil legal constituit şi cu plata unor despăgubiri.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 777A din 31 octombrie 2011, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanţi; a admis apelul pârâtului Municipiul Bucureşti, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, ca fiind lipsit de interes; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Curtea a apreciat că instanţa de fond a respectat pe deplin principiul disponibilităţii procesului civil.
Astfel, a fost avută în vedere atât maniera de formulare a cererii introductive de instanţă, cât şi precizarea ulterioară a acesteia, cauza fiind soluţionată în funcţie de obiectul ei, respectiv acţiune în revendicare formulată de către reclamanţi, fiind aplicate şi interpretate corect prevederile art. 330 C. proc. civ., Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, care priveşte concursul dintre legea generală şi legea specială în materia dedusă judecăţii.
Prima instanţă în mod corect a făcut trimitere la considerentele acestei decizii, în care se reţine, cu putere obligatorie pentru instanţe, pe de o parte, faptul că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale, precum şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare convenţiei, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane.
Înalta Curte a mai arătat că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune, să se poată prevala la rândul său de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Este, însă, necesar a se analiza în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul, în acţiunea în revendicare, nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens dedusă din dispoziţiile legii speciale unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului.
Prima instanţă, prin prisma cadrului legal mai sus menţionat, a respectat pe deplin dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, examinând cererea acestora pe fond, analiza nefiind limitată la un fine de neprimire a cererii, cum ar fi fost respingerea acţiunii, ca inadmisibilă.
Având în vedere mecanismul comparării titlurilor de proprietate, Curtea a constatat că reclamanţii nu deţin un bun în sensul Convenţiei, pe ale cărei dispoziţii, de altfel, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea, nefiind în posesia unei hotărâri judecătoreşti anterioare prin care să se fi constatat cu putere executorie că statul nu are un titlu valabil în ceea ce priveşte bunul din litigiu (cauza Atanasiu c. României).
Curtea a conchis că neavând un bun ori o speranţă legitimă în accepţiunea blocului de convenţionalitate care este concordant cu normele de drept intern, interesul reclamanţilor de a mai solicita constatarea valabilităţii titlului statului nu mai este actual, nici prin raportare la data de 3 aprilie 2009 şi nici prin raportare la data soluţionării apelului, cu atât mai mult cu cât reclamanţii nu au făcut niciun demers nici pe calea procedurii speciale şi nici pe calea dreptului comun, necesare succesului în acţiunea în revendicare pendinte.
Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs reclamanţii S.Ş., S.N., S.J.N., invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
O primă critică a vizat faptul că reclamanţii au un bun sau măcar o speranţă legitimă în sensul art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens instanţa de apel a ignorat faptul că autoarea reclamanţilor a fost deposedată abuziv de statul român şi nu a primit nicio despăgubire.
În sensul Convenţiei, privarea de un bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Autoarea lor a iniţiat demersul de restituire în baza Legii nr. 18/1990, demers care a rămas fără rezultat.
Reclamanţii critică şi faptul că instanţa de apel nu a cercetat cererea privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, considerând-o lipsită de interes.
Analiza instanţei de recurs:
Confirmând parţial soluţia fondului prin care tribunalul a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind restituirea imobilului teren situat în şos. M.B., sector 3, Bucureşti şi infirmând soluţia privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra acestuia, în cadrul acţiunii în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii, aşa încât criticile în acest sens nu sunt fondate, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor, soluţionarea acţiunii în revendicare dedusă judecăţii nu urmează regulile clasice ale acţiunii în revendicare de drept comun, şi anume cele privind compararea titlurilor de proprietate ale părţilor după criteriul dreptului preferabil, ci regulile rezultând din aplicarea dispoziţiilor de drept substanţial ale legii speciale, Legea nr. 10/2001.
Sub acest aspect, Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, este pe deplin aplicabilă în speţă, fiind obligatorie pentru instanţe de la data publicării, potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunţării deciziei.
Tranşând raportul dintre Legea nr. 10/2001, ce se preocupă de regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul Român după anul 1945 şi dreptul comun, în ceea ce priveşte posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în favoarea legii speciale, această decizie nu exclude, însă, admisibilitatea acţiunii, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În acest sens, s-a dispus a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Aceste considerente ale instanţei supreme au îndreptăţit instanţa de apel să cerceteze dacă dispoziţiile Legii nr. 10/2001 contravin Convenţiei europene, fiind motivul pentru care a analizat în concret dacă modul în care Legea nr. 10/2001 este interpretată şi aplicată într-un anumit caz riscă să conducă la încălcarea Convenţiei.
Pentru aprecierea existenţei unui „bun" în patrimoniul reclamanţilor, instanţa de apel a făcut, în mod corect, referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, în care s-a explicitat conţinutul noţiunii, ca vizând atât un „bun actual", cât şi o „speranţă legitimă" de valorificare a dreptului de proprietate.
Se observă, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun".
Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au chiar un „bun actual", în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Păduraru, parag. 83 - 87; cauza Porţeanu, parag. 339), în cauza Atanasiu şi alţii contra României - Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
Urmare a Hotărârii Curţii Europene din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionarea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual", respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obţine mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale.
Prin urmare, raportat la jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, nu pot fi primite criticile recurenţilor, potrivit cărora prin respingerea cererilor lor în revendicare ar suferi o privare de bun.
Acesta deoarece recurenţii nu sunt titularii unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, care să îi îndreptăţească la restituire.
Simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, în condiţiile legii speciale.
Totodată, recurenţii nu au oferit o explicaţie temeinică a motivului pentru care au rămas în pasivitate faţă de posibilitatea pe care le-o oferea legea specială de reparaţie, aceea de a solicita restituirea bunului sau măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imposibilităţii restituirii acestuia în natură.
În consecinţă, însăşi atitudinea de pasivitate a acestora a contribuit hotărâtor la crearea actualei situaţii.
Pe lângă considerentele expuse mai sus, trebuie menţionat că instanţa de contencios european a reamintit, în mod constant, în jurisprudenţa sa, că „speranţa de a se recunoaşte supravieţuirea unui drept de proprietate de multă vreme imposibil de exercitat nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1" (cauza Malhous contra Republicii Cehe).
Cu alte cuvinte, Convenţia nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autorităţile statale înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat şi-a asumat o asemenea obligaţie, concretizată cel puţin „într-o speranţă legitimă" de redobândire a bunului, ceea ce nu este cazul recurenţilor, pentru considerentele deja arătate.
În acest context al analizei, nu poate fi primită nici cea de-a doua critică, întrucât ar fi prezentat interes constatarea nevalabilităţii titlului statului doar sub condiţia iniţierii procedurii Legii nr. 10/2001, în vederea valorificării unui drept de creanţă, demers neiniţiat de reclamanţi, care nu au depus diligenţele necesare în acest sens.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul reclamanţilor nu este fondat, sens în care, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.Ş., S.N., S.J.N. împotriva Deciziei nr. 777 A din 31 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze de minori şi familie.
Irevocabilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6877/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 6893/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
