ICCJ. Decizia nr. 6893/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6893/2012
Dosar nr. 8033/1/2011
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 10 iulie 2008, reclamanţii S.J.S. şi S.E. au chemat în judecată pe pârâta Regia Autonomă de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor România - F. SA, solicitând anularea Deciziei nr. 102 din 1 iulie 2008, emisă de aceasta, restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 3000 mp şi a construcţiilor edificate pe acesta, situate în Bucureşti, Str. S. nr. 3 - 5 sector 1.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că, prin decizia contestată, le-a fost respinsă cererea de restituire în natură formulată prin notificarea în baza Legii nr. 10/2001, a imobilului ce a aparţinut Cinegrafiei Române S.A.R., ai cărei unici acţionari au fost autorii lor, S.V. şi S.M., argumentându-se că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a bunului.
Reclamanţii au susţinut că prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 11 martie 1936, imobilul teren situat în Bucureşti, Şoseaua S. nr. 3, sector 1, a devenit proprietatea societăţii „Cinegrafia Română" S.A.R. (Cirofilm), iar în baza Autorizaţiei nr. X/1936 eliberată de Municipalitatea Bucureşti, societatea a fost autorizată să edifice pe teren o construcţie compusă din subsol, parter şi etaj cu destinaţia de laborator cinematografic, astăzi Laboratorul de Film Mogoşoaia.
S-a arătat că la acel moment, Cinegrafia Română avea ca acţionar majoritar pe I.B.R., cetăţean american, cu 1.300 de acţiuni din totalul de 1.500, restul de 200 de acţiuni fiind deţinute de fraţii G. şi T.P.
La începutul celui de al doilea război mondial, fiind avertizat să se întoarcă în Statele Unite, I.B.R. a vândut acţiunile către S.M., acesta achiziţionând ulterior şi acţiunile deţinute de G. şi T.P., jumătate din totalul acţiunilor fiind trecute pe numele S.V.
Reclamanţii au susţinut că, încă din anul 1942, Guvernul României a încercat prin diverse metode să achiziţioneze societatea de la S.M., depunând pe numele acestuia o sumă de bani drept compensaţie, însă acesta a refuzat. Începând din luna martie 1942, societatea a fost condusă de Guvernul României, însă, în vara anului 1946, S.M. a preluat societatea, situaţie ce rezultă din Tabloul Acţionarilor şi Convenţiunea nr. 36991 din 11 septembrie 1946 şi nr. 36992 din 1 octombrie 1946.
Reclamanţii au învederat, totodată, că urmare a ameninţărilor şi presiunilor Guvernului comunist pentru a vinde, S.M. a părăsit ţara, iar celălalt acţionar a fost arestat, alături de directorul tehnic, G.P. şi contabilul B.A., sub acuzaţia de încălcare a prevederilor Regulamentului de Sabotaj Economic. În timpul arestului, S.V. a fost obligat să prezideze adunarea extraordinară a acţionarilor din 14 aprilie 1948, la care a fost forţat să anunţe dizolvarea societăţii, activul şi pasivul fiind preluate de Administraţia Comercială „Oficiul Naţional Cinematografic".
S-a arătat că la data de 11 mai 1948, prin Deciziunea penală nr. 2001, S.V. şi ceilalţi angajaţi arestaţi au fost achitaţi, fiind însă obligaţi să părăsească România.
Prin Sentinţa civilă nr. 488 din 6 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins cererea, reţinând, în esenţă, că reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită după regulile prevăzute de Legea nr. 10/2001, însă nu au probat trecerea abuzivă a imobilului compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 3000 mp, situat în Bucureşti, Şoseaua S. în proprietatea statului.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamanţii, criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru înlăturarea înscrisurilor depuse la dosar, din care a rezultat, pe de o parte, arestarea acţionarului majoritar pentru săvârşirea infracţiunii de speculă ilicită, prevăzută de art. 23 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 351/1945, iar, pe de altă parte, „declaraţia sub jurământ" a fostului director G.P., în sensul că S.V. a fost obligat să prezideze adunarea generală a acţionarilor din 14 aprilie 1948, la care a anunţat dizolvarea societăţii.
Apelanţii au invocat, astfel, greşita reţinere a preluării imobilului cu titlu valabil, contrar dispoziţiilor pct. 1.3 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003.
În acest context s-a făcut referire la încălcarea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, text ce are rolul, în opinia reclamanţilor-apelanţi, de a acoperi orice alte situaţii decât cele enumerate la lit. a) - g), astfel încât să fie reglementate toate cazurile de preluare a imobilelor preluate de la particulari.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 212 A din 27 martie 2010, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de intimată şi apelul reclamanţilor ca nefondat.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut, urmare a interpretării sistematice şi teleologice a dispoziţiilor art. 2 lit. c) şi h) din Legea nr. 10/2001, că actul juridic al cumpărării de acţiuni la bursa de valori nu poartă amprenta puterii publice a statului, deci nu se include în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) lit. h) din lege.
S-a apreciat, totodată, că faţă de momentul transferului acţiunilor societăţii realizat prin cumpărarea la bursă a acţiunilor, la 12 aprilie 1948, este nerelevantă eventuala presiune ulterioară asupra lui S.V. şi arestarea acestuia, având în vedere că punerea sa în libertate s-a realizat anterior tranzacţionării la bursă.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanţii S.J.S. şi S.E., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea hotărârilor în sensul obligării pârâtei la restituirea în natură a imobilului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 6587 din 29 septembrie 2011, a respins excepţia nulităţii recursului şi recursul reclamanţilor, ca nefondat.
Instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, reţinând că aceste norme vizează imobilele preluate de stat, în calitatea sa de deţinător al autorităţii publice, şi nu şi actele juridice de preluare în care Statul Român a acţionat ca un simplu cocontractant, aflat pe poziţie de egalitate juridică cu ceilalţi participanţi, fără a uza de jus imperii.
În acest context, s-a reţinut corect că preluarea ar putea fi considerată abuzivă, numai dacă s-ar constata, urmare a unui litigiu soluţionat definitiv, nulitatea absolută a convenţiei încheiate de stat cu fostul proprietar, ceea ce în speţă nu s-a dovedit.
Actul juridic al cumpărării de acţiuni la bursa de valori nu se include în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu poartă amprenta puterii publice a statului.
Bursa reprezintă o instituţie a economiei de piaţă, ca formă organizată de schimb pentru titlurile financiare, după o procedură reglementată prin lege.
Constituită prin „Legea Madgearu" în anul 1929, ca instituţie publică creată cu scopul declarat al „reunirii comercianţilor sau negustorilor, industriaşi sau producători, armatori şi asigurători, în vederea negocierii valorilor publice şi private, monedelor, devizelor, mărfurilor, închirierii vapoarelor şi acoperirii riscurilor de orice fel", bursa de valori a funcţionat până la naţionalizarea sa prin Legea nr. 119 din 11 iunie 1948.
Raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi apel, Achiziţia la 12 aprilie 1948 a acţiunilor Societăţii CiroFilm, de către stat prin bursa de valori se include în sfera actelor juridice de drept privat, deci nu se circumscrie domeniului de aplicare al art. 1 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.
Prin cererea adresată Tribunalului Ilfov la 21 aprilie 1948, S.A.R. Cinegrafia Română (CiroFilm) a solicitat pronunţarea unei sentinţe de aprobare a dizolvării societăţii, conform hotărârii adunării generale extraordinare din 14 aprilie 1948 şi radierea din Oficiul Registrului Comerţului.
În cuprinsul acestei cereri s-a precizat expres că Oficiul Naţional Cinematografic a cumpărat la data de 12 aprilie 1948 toate acţiunile societăţii şi a hotărât, în calitate de unic acţionar, dizolvarea şi intrarea în lichidare a societăţii, întregul activ şi pasiv fiind preluat de Oficiul Naţional Cinematografic.
Chiar dacă la dosar nu s-a depus înscrisul doveditor al operaţiunii de vânzare a acţiunilor autorilor reclamanţilor la bursă, coroborând înscrisul menţionat (cererea adresată Tribunalului Ilfov) cu Procesul-verbal al adunării generale din 14 aprilie 1948 şi extrasele din Monitorul Oficial şi actele emise de Tribunalul Bucureşti, rezultă cu certitudine că transferul acţiunilor către Administraţia Comercială Oficiul Naţional Cinematografic s-a realizat anterior datei de 14 aprilie 1948.
Procesul-verbal al adunării generale din 14 aprilie 1948, în care s-a decis dizolvarea şi lichidarea societăţii a fost trecut în extras, în Registrul de ordine la nr. 541 din 21 aprilie 1948 fiind vizat de grefa Tribunalului Ilfov, secţia comercială, şi publicat în M. Of. nr. 96/23.04.1948.
La data de 30 aprilie 1948 a fost înregistrată la Camera de Comerţ şi Industrie sub nr. 11588, cererea Societăţii Cinegrafia Română de înregistrare a Procesului-verbal al adunării generale din 14 aprilie 1948.
Procedura de lichidare a societăţii şi actele întocmite de cenzori au fost vizate de Tribunalul Ilfov, secţia comercială, şi publicate în Monitorul Oficial, din bilanţul de lichidare din 29 aprilie 1948 (astfel cum a fost publicat în M. Of. nr. 104/7.05.1948) rezultând o valoare a activului egală cu cea a pasivului.
Înalta Curte a reţinut că îndeplinirea tuturor formalităţilor menţionate conferă legitimitate actelor juridice pe care le atestă, în acest sens urmând a fi înlăturate susţinerile recurenţilor-reclamanţi, în sensul activităţii înstrăinării acţiunilor autorilor lor.
Argumentul acestora în sensul că nu se justifică participarea lui S.V. la adunarea generală nu poate fi reţinut pentru a justifica caracterul abuziv al preluării, de vreme ce acesta figura ca acţionar al societăţii până la momentul la care modificările în structura acţionariatului deveneau opozabile terţilor, în evidenţele Camerei de Comerţ şi Industrie.
Chiar dacă nu s-ar reţine că a intervenit operaţiunea transferului dreptului de proprietate asupra acţiunilor la bursa de valori, tot nu ar putea fi constatat caracterul abuziv al preluării, în condiţiile în care aceasta s-a făcut în baza voinţei autorilor recurenţilor, prin Hotărârea adoptată la 14 aprilie 1948, hotărâre ce a fost supusă tuturor formalităţilor prevăzute de legea în vigoare la acel moment, respectiv aprobarea de către Tribunalul Ilfov, publicarea în Monitorul Oficial şi înregistrarea la Camera de Comerţ şi Industrie.
Neconstatându-se nulitatea acestor acte, efectele juridice pe care le-au produs nu pot fi înlăturate, pentru a se putea reţine caracterul abuziv al preluării.
Contrar susţinerilor recurenţilor, soluţia instanţei de apel nu încalcă nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în care Curtea a constatat o încălcare a dreptului de proprietate.
În speţă, titlul cu care a fost preluat imobilul din Str. S. nr. 3, sector 1 este un titlu valabil, reprezentat de un act juridic de drept privat, care nu se circumscrie domeniului de aplicare al art 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, prin natura actului de preluare, premisele prezentului litigiu sunt diferite de cele ale Hotărârii pilot Atanasiu şi alţii împotriva României şi, ca atare, aceasta nu s-ar putea aplica prin analogie, astfel cum se solicită prin motivele de recurs.
Celelalte critici formulate de recurenţi, referitoare la modul de interpretare a unor înscrisuri de la dosar, respectiv scrisoarea autorului lor S.V. către Legaţia Americană şi declaraţiile pe proprie răspundere ale unor angajaţi ai societăţii, nu au fost examinate întrucât s-a considerat că vizează aspecte de netemeinicie, ce nu se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 10 octombrie 2011, reclamanţii S.J.S. şi S.E. au formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei nr. 6587 din 29 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, solicitând admiterea contestaţiei, anularea deciziei menţionate şi rejudecarea recursului.
În motivarea cererii, contestatorii au susţinut, în esenţă, că instanţa de recurs a omis să cerceteze documentul depus prin registratură şi înainte de închiderea dezbaterilor, în data de 27 septembrie 2011, respectiv Adresa nr. C 1207 din 11 aprilie 2011 a Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Din conţinutul acesteia rezulta că S.A.R. CiroFilm nu figurează pe lista societăţilor cotate la Bursa de efecte, acţiuni şi schimb Bucureşti şi înscrise în situaţia operaţiunilor încheiate în anul 1948, iar dacă instanţa de recurs ar fi primit acest înscris, ar fi dat o altă soluţie recursului.
Consideră că instanţa a săvârşit o greşeală de procedură, şi nu de judecată, întrucât actul nu a fost supus dezbaterii contradictorii a părţilor. Invocă cauza Lungoci contra României, unde Curtea Europeană a recomandat redeschiderea unor procese ca fiind cea mai potrivită măsură reparatorie, atunci când procedurile derulate în faţa instanţelor naţionale nu au respectat cerinţele art. 6 din Protocol.
În drept, au fost invocate disp. art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.
Intimata Regia Autonomă de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor România F. SA a formulat întâmpinare, în condiţiile art. 320 alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea contestaţiei în anulare, ca nefondată.
Examinând contestaţia în anulare, prin raportare la dispoziţiile legale invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
În conformitate cu art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., care reglementează motivele contestaţiei în anulare speciale, hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.
În raport de acest temei juridic, contestatorii au susţinut că instanţa de recurs nu a primit şi analizat o probă pe care au propus-o reclamanţii, săvârşind astfel o greşeală de procedură în sensul textului legal invocat.
Doctrina juridică dezvoltată în interpretarea dispoziţiilor art. 318 teza I C. proc. civ. a stabilit că esenţa acestui motiv al contestaţiei în anulare specială are în vedere greşeli materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale.
Totodată, greşeala materială poate consta în neobservarea de către instanţă a unui act de procedură cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată. S-a statuat în practica judecătorească că atunci când instanţa a cunoscut existenţa şi conţinutul actului şi a făcut asupra lui o apreciere, nu mai poate fi vorba de greşeală materială în sensul legii, ci eventual o greşeală de judecată, care nu se poate îndrepta de aceeaşi instanţă prin retractarea propriei sale hotărârii, ci numai de către instanţele de control judiciar, în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.
Or, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa a luat act de înscrisul eliberat de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Arhivele Naţionale în data de 12 aprilie 2011, depus prin grefa instanţei în data de 28 septembrie 2011, aşa cum rezultă din practicaua deciziei recurate.
Greşelile materiale avute în vedere de art. 318 C. proc. civ. sunt greşeli de fapt evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea sau reaprecierea fondului cauzei, şi nicidecum greşeli de judecată.
În speţă, însă, contestatorii nu invocă vreo greşeală de fapt în legătură cu judecarea recursului, ci formulează, practic, critici de nelegalitate la adresa deciziei atacate, susţinând că instanţa de recurs nu s-a pronunţat pe o probă pe care ei au propus-o şi care nici nu a fost supusă dezbaterii.
Aceste critici nu se subsumează noţiunii de greşeală materială, în înţelesul art. 318 teza I C. proc. civ., ci vizează pretinse greşeli de judecată, care însă nu pot fi valorificate pe calea contestaţiei în anulare, neîncadrându-se în ipoteza reglementată de motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.
Prin urmare, împrejurările reclamate de contestatori nu se circumscriu motivelor expres şi limitativ prevăzute de lege pentru contestaţia în anulare, ci reprezintă, de fapt, adevărate motive de recurs.
În consecinţă, ele nu pot fi valorificate într-o contestaţie în anulare, deoarece contestaţia în anulare nu deschide calea recursului la recurs, ci tinde la retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităţilor formale, expres şi limitativ prevăzute de lege, săvârşite de instanţă cu ocazia judecăţii, iar nu pentru că judecata pe fond nu a fost bine făcută.
Cu referire la Cauza Lungoci împotriva României, invocată de contestatori în susţinerea necesităţii anulării deciziei atacate şi a rejudecării recursului, Curtea Europeană, în acord cu jurisprudenţa sa anterioară, a reafirmat că accesul la justiţie nu este un drept absolut, acest drept presupunând prin chiar natura lui existenţa unei reglementari legale privind exerciţiul dreptului şi, pe cale de consecinţă, a unor limite.
Contestatorii au susţinut că, prin decizia menţionată, Curtea Europeană a recomandat redeschiderea unor procese ca fiind cea mai potrivită măsură reparatorie, atunci când procedurile derulate în faţa instanţelor naţionale nu au respectat cerinţele art. 6 din Protocol iar, în speţă, se regăseşte o astfel de ipoteză ce impune rejudecarea recursului.
La data de 26 ianuarie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cazul Lungoci împotriva României, constatând încălcarea art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care garantează dreptul la un proces echitabil.
Situaţia de fapt a vizat respingerea unei a doua acţiuni în revendicare introdusă de reclamant M.E.L., ca o consecinţă a constatării, în cauză, a autorităţii de lucru judecat. Apreciind că instanţa care a respins cea de-a doua acţiune în revendicare nu a făcut o analiză corespunzătoare a motivelor care au condus la constatarea autorităţii de lucru judecat, Curtea de la Strasbourg a considerat că acest lucru a încălcat dreptul la un proces echitabil.
Contrar susţinerilor contestatorilor, raţionamentul juridic al Curţii a avut în vedere nu existenţa în sine a unui element nou, fie de natură juridică, fie de natură materială care să impună redeschiderea procedurilor în faţa instanţei de judecată.
În cauza Lungoci, Curtea a constatat că instanţele naţionale (inclusiv Curtea Supremă) au respins cea de-a doua acţiune în revendicare fără a intra în cercetarea fondului, dar nu au motivat convingător existenţa triplei identităţi cerută de art. 1201 C. civ., în special în privinţa cauzei.
Curtea a apreciat că art. 1201 C. civ. roman se încadrează în limitele normale de exerciţiu a dreptului de acces la justiţie şi urmăreşte, fără niciun dubiu, un scop legitim: securitatea raporturilor juridice civile:
„41. În plus, Curtea observă că nicio instanţă nu a explicat motivele pentru care sentinţa rămasă definitivă din 28 martie 1997 nu a constituit un act care constată dreptul de proprietate, aşa cum susţinea reclamanta, şi nici nu a indicat care act ar fi putut beneficia de o asemenea calificare." „Deşi din art. 1201 C. civ. rezultă foarte clar că, pentru a reţine existenţa autorităţii de lucru judecat, este nevoie de o triplă identitate - de părţi, de obiect şi de cauză - a celor două acţiuni (parag. 27 de mai sus), Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins cea de-a doua acţiune în revendicare, fără a da explicaţii asupra pretinsei identităţi de cauză a celor două acţiuni (parag. 21 de mai sus)."
Prin urmare, se poate deduce că soluţia Curţii a vizat atingerea adusă dreptului de acces la un tribunal al reclamantei izvorâtă din insuficienta/neclara motivare a instanţei care a reţinut incidentă speţei excepţia autorităţii de lucru judecat pe aspectul identităţii cauzei.
În acest context al analizei, se remarcă că, în litigiul pendinte, instanţa de recurs a procedat în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, asigurând aplicarea garanţiilor generale prevăzute de art. 6.1 din Convenţie, critica în acest sens nefiind fondată.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de revizuire reglementat de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii S.J.S., S.E. împotriva Deciziei nr. 6587 din 29 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6887/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6915/2012. Civil → |
|---|
