ICCJ. Decizia nr. 6914/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6914/2012
Dosar nr. 551/88/2007*
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 1099 din 22 mai 2008 pronunţată în Dosarul nr. 551/88/2007, Tribunalul Tulcea, secţia civilă, comercială şi contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de reclamantul Ţ.P. împotriva pârâtei Primăria Municipiului Tulcea şi a dispus anularea dispoziţiei din 31 ianuarie 2007 emise de Primarul Municipiului Tulcea, ca netemeinică şi nelegală, a dispus restituirea în natură către reclamant a imobilului situat în Tulcea, str. M. (fostă N.B., fostă M.K.), judeţ Tulcea, a luat act că reclamantul a renunţat la judecată cu privire la dispoziţia Primarul Municipiului Tulcea din 16 iulie 2003.
Apelul declarat de către pârâtă împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin decizia nr. 143 din 27 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei şi respingerii acţiunii ca nefondată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat în baza unui act normativ care nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, respectiv a Decretului nr. 513/1953, care reglementează atât o situaţie care decurge din aplicarea Tratatului de la Craiova din anul 1940, cât şi o problemă financiară, cu consecinţa că nu a avut loc o preluare abuzivă a imobilului, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 1306 din 26 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a fost admis recursul formulat de Ţ.P. împotriva deciziei nr. 143C din 27 mai 2009 a Curţii de Apel Constanţa, cu consecinţa casării şi trimiterii cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
În recurs s-a stabilit că instanţa de apel nu a cercetat fondul cauzei, concluzia inaplicabilităţii Legii nr. 10/2001 în această speţă fiind formulată fără o evaluare reală a cerinţelor art. 5, ci pe simpla raportare a preluării imobilului pe Decretul nr. 513/1953.
S-a arătat că, mergând pe ideea inexistenţei unei preluări abuzive a bunului, ci pe una generată de aplicarea Tratatului de la Craiova încheiat între România şi Bulgaria la 7 septembrie 1940, în apel nu s-a observat că în lista cuprinzând acordurile încheiate cu alte state pentru reglementarea problemelor financiare în suspensie (anexa 1 a Legii nr. 10/2001), acordul ratificat prin Decretul nr. 513/1953 nu este menţionat explicit; pe de altă parte, încheierea de către România a unei convenţii internaţionale care vizează preluări de imobile după anul 1945 nu este în sine suficientă pentru înlăturarea Legii nr. 10/2001, pentru că ar fi trebuit ca persoanele vătămate prin actul normativ menţionat să nu fi încasat efectiv despăgubiri.
S-a apreciat, totodată, că prin reluarea judecăţii urmează a fi analizate şi aspectele referitoare la lipsa dovezii privitoare la dreptul de proprietate al reclamantului ori al autorilor acestuia pentru imobilul din mun. Tulcea, str. M., aspect care a constituit temeiul respingerii notificării prin decizia administrativă contestată; că nu s-a clarificat identitatea numitei A.Ţ. cu A.P., modul în care s-au achitat impozitele în perioada 1953-1954 de către A.P. şi respectiv, tatăl reclamantului, Ţ.Ş., identitatea dintre imobilele identificate prin adrese în dosar.
Prin decizia nr. 5/C din 16 ianuarie 2012 Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins apelul ca nefondat.
În motivarea deciziei s-au re ț inut următoarele.
Prin notificarea formulată la 12 iulie 2001 de către numitul Ţ.P. şi înregistrată la B.E.J. C.P. sub nr. 101/2001 a fost solicitată plata în echivalent bănesc a suprafeţei aferente construcţiei imobilului situat în Tulcea, strada N.B.
Reclamantul a contestat ulterior dispoziţia 679 din 31 ianuarie 2007 a Primarului Mun. Tulcea, care i-a respins notificarea pentru lipsa dovezilor privitoare la titlul autorilor săi şi a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în prezent în Tulcea, str. M. (care anterior, conform susţinerilor părţii, a avut adresele poştale N.B. şi M.K.).
Fiind dezlegată în drept situaţia inaplicabilităţii art. 5 din Legea nr. 10/2001 pentru imobilele care cad sub incidenţa Decretului nr. 513/1953 în măsura în care nu s-a probat obţinerea de la statul român a despăgubirilor corespunzătoare în procedura prevăzută de acordurile internaţionale, Curtea va reţine - analizând fondul raportului litigios - că apelul autorităţii locale este nefondat.
În esenţă, cu excepţia apărării legate de aplicabilitatea Tratatului de la Craiova şi excluderea bunului imobil din sfera de reglementare a legii speciale (care a primit însă o rezolvare în sensul deciziei de casare), Primăria Mun. Tulcea prin Primar a criticat soluţia de primă instanţă şi pe aspectul restituirii în natură a bunului fără a se face dovada dreptului de proprietate şi a preluării abuzive a imobilului.
Aceasta fiind premisa de abordare a litigiului, instanţa a avut de analizat următoarele obiective: identificarea bunului asupra căruia s-a depus notificarea în vederea restituirii în natură; existenţa unui act scris care să ateste titlul autorilor reclamantei; modalitatea de preluare a bunului în patrimoniul statului (apartenenţa lui la domeniul privat al localităţii nefiind contestată).
În privinţa identităţii între imobilul situat în Tulcea, str. M. şi cel indicat prin notificare ca fiind în str. N.B. în proprietatea A.Ţ., a fost efectuată o expertiză tehnică judiciară; lucrarea a fost depusă la termenul din 31 ianuarie 2011, expertul L.G.V. arătând, după consultarea datelor de evidenţă ale instituţiilor publice, că acest imobil - construcţii şi teren de 864,42 mp - a avut de-a lungul vremii mai multe adrese poştale, respectiv în str. M.K. şi str. N.B., având acelaşi amplasament şi vecinătăţi ca şi cele indicate prin actele de vânzare-cumpărare datate 1930 şi 1936, încheiate pentru imobilele limitrofe.
Aceste determinări ale expertizei, corelate cu menţiunile cuprinse în actele sus-citate referitoare la intersecţia străzilor G. şi N.B. şi cu declaraţia martorei M.C. (care a relevat acelaşi aspect), atestă faptul că imobilul situat în str. M. este cel vizat de procedura specială, pe baza documentelor depuse de reclamant.
În privinţa existenţei unui titlu de proprietate asupra imobilului, instanţa va avea în vedere că în raport de dispoziţiile pct. 22.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003 (în vigoare la data emiterii deciziei contestate), prin „acte doveditoare” se înţeleg orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană, orice acte juridice sau susţineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoane îndreptăţite sau autorul acesteia la data preluării abuzive (istoric de rol fiscal, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul aparţinea persoanei în cauză), orice alte înscrisuri care sunt aduse în susţinerea cererii.
Pct. 22.4. arată că în cazuri deosebite se pot solicita şi declaraţii notariale date de persoane în viaţă care atestă anumite situaţii în legătură cu imobilul notificat.
În speţă, împrejurarea că Ţ.P. (decedat în cursul procesului la 23 iunie 2011) a fost fiul lui Ţ.Ş. - fiul lui Ţ.P. şi A. - a fost pe deplin dovedită prin actele de stare civilă prezentate în dosar.
Faptul că Ţ.. a deţinut mai multe imobile în mun. Tulcea este atestat de certificatul 379 din 5 iulie 2001 a Ministerului de Interne - D.G.A.S., dar şi de procura dată de această persoană mandatarului M.S. pentru administrarea imobilelor sale din localitate; între acestea, pentru imobilul din fosta adresă M.K. apare ca având deschis rol de impozit pe anii 1952 şi 1953, Ţ.. locuind de altfel în acest imobil împreună cu fiul său, Ş. (aspect certificat de adresa indicată pe chitanţele depuse la dosar pentru plata veniturilor din chirie, începând cu luna decembrie 1953).
Pentru acelaşi imobil în care locuia, fiul său Ţ.Ş. (tatăl apelantului Ţ.P.) achita chirie în luna august 1954 Dosar fond.
Dar în contextul dat de pct. 22.1. din Normele enunţate, aceste înscrisuri se completează cu cel depus la dosar apel, din care reiese că Ţ.Ş. anunţa autorităţilor locale, la 24 mai 1968, că doreşte să cumpere, în măsura în care este pus în vânzare, imobilul din strada M.K. (care potrivit cărţii de imobil depuse la dosar a devenit nr. X1.). Petentul a indicat la acea dată autorităţii - fostul Consiliu Popular al mun. Tulcea - că bunul a fost proprietatea părinţilor săi, rămânând în posesia imobilului după plecarea părinţilor în Bulgaria, în luna iunie 1954, când acesta a trecut în administrarea I.L.L. Tulcea. Ţ.Ş. a arătat totodată că la acea adresă locuieşte şi fiul său cu familia, precum şi că nu au altă posibilitate locativă.
Imobilul - teren şi construcţie - a continuat să fie ocupat de fam. Ţ. (Ş., E. şi fiul lor P., iar ulterior decesului acestora de Ţ.D., soţia suprav. a lui Ţ.P.), cu contracte de închiriere, astfel cum rezultă din adresa 8483 din 5 decembrie 2011 a Consiliului Local - D.I.A.P. Tulcea.
Prin urmare, Curtea va reţine că se confirmă preluarea de către stat a imobilului care figura în evidenţele fiscale ca aparţinând numitei A.Ţ., indiferent dacă această preluare a fost dispusă de facto prin aplicarea Decretului nr. 513/1953, ori fără titlu, astfel cum se arată prin adresa nr. A1. din 5 decembrie 2011 a Consiliului Local. De altfel, această ultimă menţiune a autorităţii locale, împreună cu declaraţia autentică dată de Ţ.P. la 22 aprilie 2003 complinesc cerinţa legii referitoare la inexistenţa unor despăgubiri obţinute de autorii săi în baza acordului bilateral menţionat, la data preluării imobilului de către stat.
Cât priveşte inexistenţa unei identităţi de nume între autoarea reclamantului, care potrivit actelor de stare civilă a purtat anterior căsătoriei numele T. şi A.P. indicată în lista anexă decretului menţionat de preluare ca titulară a dreptului de proprietate pentru imobilul din str. N.B. şi M.K., această situaţie ar putea fi explicată prin specificitatea de notorietate a antroponimiei slavilor dobrogeni, care opera prin aplicarea sufixului specific feminin, prenumelui soţului (P.).
În consecinţă, în mod corect prima instanţă a dispus restituirea în natură a imobilului situat în mun. Tulcea, str. M. (identificat de-a lungul vremii la adresele N.B. şi M.K.), întrucât toate probele administrate în faţa tribunalului, dar şi în condiţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., confirmă justeţea acestei soluţii şi netemeinicia criticilor formulate în calea de atac.
Împotriva deciziei nr. 5/C din 16 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului Tulcea prin primar, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
Pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 este necesar ca notificatorul să facă dovada proprietăţii imobilului la data preluării în mod abuziv, conform art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 23 din lege. Or, reclamantul - prin moştenitori - nu face dovada proprietăţii nici direct, prin acte translative de proprietate şi nici indirect prin actul de preluare. Acesta a constituit temeiul pentru care instituţia recurentă a respins notificarea formulată de reclamant. La dosar nu au fost depuse acte de stare civilă din care să rezulte că A.P. este una şi aceeaşi persoană cu A.Ţ. Mai exact, din niciunul dintre înscrisuri nu reiese că soţia lui Ţ.P. (bunicul reclamantului) s-ar fi numit P. înainte de căsătorie. Având în vedere care este obiectul litigiului (restituirea în natură a unui imobil), consideră că explicaţia instanţei de apel precum că în speţă s-ar aplica „specificitatea de notorietate a antroponimici slavilor dobrogeni, care opera prin aplicarea sufixului specific feminin la prenumele soţului" nu clarifică pe deplin identitatea numitei A.Ţ. De altfel, sufixul feminin se aplica la numele soţului şi nu al prenumelui soţului, cum greşit a menţionat instanţa; astfel, bunica reclamantului s-ar fi numit Ţ. şi nicidecum P.
Recurentul pârât a arătat în continuare că preluarea s-a făcut în baza Tratatului de la Craiova din anul 1940, act încheiat ce nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, motiv pentru care invocă incidenţa art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Art. 5 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cuprinde una dintre excepţiile de la regula vocaţiei generale la restituire pentru imobilele care fac parte din domeniul de aplicare a legii, şi anume situaţia în care acestea fac obiectul unor acorduri sau tratate internaţionale privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
În cauza dedusă judecăţii, imobilul a făcut obiectul acordului încheiat între România şi Bulgaria la Craiova la data de 7 septembrie 1940. Urmare încheierii acestui tratat, s-a semnat Decretul nr. 513/1953 pentru ratificarea acordului încheiat prin schimbul de note din 14 august 1952 şi 29 septembrie 1953 între cele două state, act normativ referitor la rezolvarea problemei bunurilor urbane din Dobrogea de Nord şi de Sud. În speţa dată, imobilul nu a fost preluate abuziv întrucât a operat un schimb de populaţie între cele două ţări şi implicit un schimb de bunuri imobile care au aparţinut acestor persoane. Astfel, Decretul şi-a produs efectele asupra străbunicii reclamantului deoarece, aşa cum reiese din cererea de recurs (primul ciclu procesual) şi din probatoriile administrate în etapele procesuale precedente, aceasta şi o parte din familie au plecat în Republica Bulgaria. Apartenenţa bunului la prevederile Decretului nr. 513/1953 rezultă din adresa Comitetului executiv nr. 321 din 15 martie 1954 şi din Anexa întocmită în baza Ordinului nr. 113/1991/B.S./1954 a Sfatului Popular Regional Galaţi. Având în vedere aspectele precizate, reclamantul prin moştenitori - nu este îndreptăţit la restituire conform Legii nr. 10/2001; acesta avea posibilitatea de a depune cerere în conformitate cu Legea nr. 9/1998 sau de a beneficia de prevederile Legii nr. 97/2004, acte normative ce conţin măsuri reparatorii către proprietarii imobilelor preluate în urma încheierii în anul 1940 a Tratatului de la Craiova între România şi Bulgaria.
Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
Este nefondat primul motiv de recurs prin care se sus ț ine că notificatorul nu a făcut dovada proprietăţii imobilului la data preluării în mod abuziv, conform art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 23 din lege, nici nici direct, prin acte translative de proprietate şi nici indirect prin actul de preluare, întrucât la dosar nu ar fi fost depuse acte de stare civilă din care să rezulte că A.P., persoana men ț ionată în actul de trecere a imobilului în proprietatea statului, este una şi aceeaşi persoană cu A.Ţ., iar explicaţia instanţei de apel precum că în speţă s-ar aplica „specificitatea de notorietate a antroponimici slavilor dobrogeni, care opera prin aplicarea sufixului specific feminin la prenumele soţului" nu ar clarifica pe deplin identitatea numitei A.Ţ.
Din considerentele deciziei pronun ț ate în apel rezultă că trimiterea instan ț ei de apel la „specificitatea de notorietate a antroponimici slavilor dobrogeni, care opera prin aplicarea sufixului specific feminin la prenumele soţului" a fost doar un argument subsidiar în sus ț inerea ca dovedit a dreptului de proprietate al autorilor reclamantului asupra imobilului în cauză, o posibilă explica ț ie a men ț ionării numelui P. în loc de Ţ. în actul de trecere a imobilului în proprietatea statului, care, chiar dacă ar reprezenta o simplă eroare, nu ar reprezenta decât o confirmare a preluării abuzive a imobilului pe numele altei persoane.
Nu se poate sus ț ine întemeiat că prin men ț ionarea numelui A.P. în actul de trecere a imobilului în proprietatea statului s-ar prezuma absolut că proprietarul imobilului la acel moment ar fi o altă persoană decât A.Ţ., chiar textul art. 24 din Legea nr. 10/2001, admi ț ând posibilitatea administrării unor probe contrare.
De altfel, în spe ț ă, recurenta reclamantă nu a făcut dovada existen ț ei vreunui act de proprietate în favoarea persoanei men ț ionate în actul de trecere a imobilului în proprietatea statului, iar identitatea de prenume, faptul că prenumele so ț ului A.Ţ. era P., faptul că pe numele acesteia apare ca fiind deschis rol de impozit pe anii 1952 şi 1953, faptul că familia acesteia a rămas să locuiască în imobil după ce acesta a trecut în proptietatea statului, faptul că situa ț ia proprietă ț ii imobilului în favoarea părin ț ilor lui Ţ.Ş., tatăl reclamantului, apare în cererea de cumpărare a imobilului adresată de către acesta autorităţilor locale la 24 mai 1968, act care având în vedere data acestuia nu poate fi presupus a fi dat pro causa, situa ț ii de fapt re ț inute de către instan ț a de apel din probele administrate, nu fac decât să confirme existen ț a imobilului în proprietatea autorilor reclamantului la data trecerii acestuia în proprietatea statului.
Instan ț a de apel a ajuns la această concluzie prin coroborarea probelor administate în cauză (expertiză, înscrisuri, martori, prezum ț ii), conform celor expuse detaliat în considerentele deciziei recurate, prin raportare la prevederile pct. 22.1., pct. 22.4. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003. Or, recurenta pârâtă nu a formulat critici sub aspectul interpretării ș i aplicării acestor dispozi ț ii legale de către instan ț a de apel.
Este nefondat ș i motivul de recurs prin care se invocă aplicarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în sensul exceptării de la restituire a imobilelor care acestea fac obiectul unor acorduri sau tratate internaţionale privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, cum ar fi ș i imobilul în cauză, care a fost preluat prin în baza Tratatului de la Craiova din anul 1940.
Prin decizia de casare, obligatorie conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., s-a statuat sub aspectul aplicării art. 5 din Legea nr. 10/2001 în sensul că simpla existenţă a unei convenţii internaţionale încheiate de România ce vizează preluări de imobile după anul 1945 nu este suficientă în sine pentru a înlătura incidenţa Legii nr. 10/2001, imobilul în cauză trecând în proprietatea statului român în temeiul Decretului nr. 513/1953 prin care a fost ratificat Acordul dintre România şi Bulgaria decurgând din Tratatul de la Craiova încheiat între aceleaşi ţări la 7 septembrie 1940 (publicat în M. Of. nr. 212 din 12 septembrie 1940).
În decizia de casare s-a mai statuat sub acest aspect că chiar în contextul acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, poate fi, totuşi, incidentă Legea nr. 10/2001, în măsura în care nu s-au încasat despăgubiri.
Modalitatea de verificare a acestei din urmă cerinţe este reglementată prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, respectiv prin „ depunerea unei declaraţii autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii declară că ei sau ascendenţii lor, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi totodată se obligă la restituirea imobilului sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 din lege”.
În spe ț ă, notificatorul Ţ.P. a depus o astfel de declara ț ie autentificată sub nr. 52 din 22 aprilie 2003 de către B.N.P. L.S. (f.88, dosarul primei instan ț e), iar recurenta pârâtă nu a făcut dovada plă ț ii despăgubirilor în favoarea fo ș tilor proprietari ș i nici acordarea unui alt imobil în schimb, în proprietate în Bulgaria.
Sus ț inerea recurentului în sensul că autorului reclamantului nu îi este aplicabilă Legea nr. 10/2001 întrucât avea posibilitatea de a depune cerere în conformitate cu Legea nr. 9/1998 sau de a beneficia de prevederile O.G. nr. 97/2004, acte normative ce conţin măsuri reparatorii către proprietarii imobilelor preluate în urma încheierii în anul 1940 a Tratatului de la Craiova între România şi Bulgaria, pe lângă faptul că reprezintă o apărare formulată pentru prima dată în cauză, direct în recurs, nici nu este fondată întrucât Legea nr. 9/1998 reglementează posibilitatea despăgubirii cetăţenilor români prejudiciaţi în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, pentru bunurile imobile - construcţii şi terenuri - pe care le aveau în proprietate în judeţele Durostor şi Caliacra, cedate Bulgariei, iar nu pentru imobilele aflate pe teritoriul actual al României, prin O.G. nr. 97/2004 reglementându-se printre altele măsurile financiare necesare pentru plata despăgubirilor determinate prin aplicarea Legii nr. 9/1998.
În consecin ț ă, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 ș i art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Tulcea prin primar împotriva deciziei nr. 5/C din 16 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7066/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6913/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
