ICCJ. Decizia nr. 7065/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7065/2012
Dosar nr. 5411/105/2006*
Şedinţa publică din 16 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 9 iunie 2006, B.V.V. şi B.S.M. au chemat în judecată, în temeiul Legii nr. 10/2001, Primăria municipiului Ploieşti, prin primar, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea dispoziţiei din 3 mai 2006 emisă de intimată şi restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 800 mp situat în Ploieşti, str. I.M.
În motivarea acţiunii, contestatorii au susţinut că în mod greşit le-a fost respinsă cererea de restituire în natură a terenului pe motivul că nu s-a făcut dovada proprietăţii asupra imobilului revendicat, deoarece deposedarea trebuie dovedită de instituţia notificată şi că în mod neîntemeiat s-a susţinut că nu au făcut dovada calităţii de moştenitor al defunctului B.V.V. deoarece această calitate de succesori în drepturi s-a făcut prin actele depuse la dosar.
Ulterior, contestatorul B.V.V. a arătat că din eroare a fost menţionată ca contestatoare B.S.M., aceasta fiind decedată din 2003.
A precizat că, faţă de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză nu mai solicită restituirea în natură a terenului în litigiu ci despăgubiri.
Prin sentinţa civilă nr. 459 din 19 martie 2007 Tribunalul Prahova a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin actul dotai încheiat în anul 1924, A.D. (căsătorită B.) a primit drept dotă un corp de casă situat în strada I.M., compus dintr-un loc de casă de circa 550 mp şi clădire, imobil ce a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Prin Hotărârea nr. 21/1999, în baza Legii nr. 112/195 s-a constatat dreptul petiţionarei B.S.M. de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de această lege, pentru imobilul format din clădire de locuit şi teren în suprafaţă de 396 mp fostă proprietate a defunctului B.V.V., dobândit de soţia sa prin actul dotai amintit.
După apariţia Legii nr. 10/2001, contestatorii au formulat notificare şi au solicitat restituirea în natură a terenului de 800 mp susţinând că acest teren a fost transmis prin testament mai mamei lor, A.B. (născută D.), de către tatăl acesteia, în anul 1937, teren pentru care s-a plătit impozit la stat până în anul 1948, când a fost preluat abuziv odată cu naţionalizarea Fabricii de cherestea.
Prin dispoziţia contestată s-a respins notificarea pentru nerespectarea prevederilor art. 2 şi art. 23 din Legea nr. 10/2001, motivându-se că nu s-au depus acte care să facă dovada deţinerii în proprietate şi a imobilului în suprafaţă de 704 mp şi că la data naţionalizării acest teren ar fi fost preluat de către stat de la B.V.V.
Prin decizia nr. 424 din 18 octombrie 2007, Curtea de Apel Ploieşti, a respins ca nefondat apelul declarat de contestatorul B.V.V.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului solicitat spre restituire şi nici dovada dreptului de proprietate asupra sa, că actele depuse nu duc la concluzia că autoarea contestatorului a fost proprietara acestui teren, că singurul act doveditor este actul dotal în care sunt evidenţiaţi 550 mp teren şi că B.V.V. figurează la poziţia 72 din Decretul nr. 92/1950 cu imobilul din strada I.M., fără a se preciza suprafaţa de teren preluată.
împotriva deciziei instanţei de apel contestatorul B.V.V. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Printr-un prim motiv de recurs, contestatorul a susţinut că există o contradicţie între considerentele deciziei instanţei de apel şi dispozitivul deciziei în sensul că, deşi instanţa de apel a reţinut că „singurul act doveditor al dreptului de proprietate este actul dotai autentificat, în care sunt evidenţiaţi 550 mp", a respins apelul reţinând că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate cu actele depuse la dosarul cauzei.
Recurentul-contestator a mai susţinut că în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel că în cauză nu ar fi îndeplinite cerinţele art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001 deoarece cu actele depuse la dosar a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului ce face obiectul prezentei cauzei.
A arătat că mama sa, A.B., a primit, prin actul dotai depus la dosar, un corp de case şi teren situate în Ploieşti, strada I.M., actul fiind confirmat de testamentul olograf al bunicului său, înscrisuri depuse la dosarul cauzei, în dovedirea dreptului de proprietate fiind depuse şi alte înscrisuri, printre care chitanţe din care reiese că autorul său a figurat la rolul fiscal cu terenul în litigiu şi a plătit taxele şi impozitele aferente acestuia.
Recurentul-contestator a susţinut că terenul se află în prelungirea terenului în suprafaţă de 396 mp pentru care a primit despăgubiri prevăzute de Legea nr. 112/1995, făcând corp comun cu acesta iar acest fapt poate constitui o prezumţie că terenul a fost în proprietatea autorului său.
Prin decizia nr. 7741 din 5 decembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, admis recursul contestatorului, a casat decizia nr. 424 din 18 octombrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi Curţi de Apel.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a avut în vedere următoarele considerente:
Prin decizia atacată s-a reţinut că A.B. a primit drept dotă de la tatăl său casa de locuit şi teren de 550 mp, imobil situat în Ploieşti, strada I.M., teren asupra căruia s-a constatat dreptul defunctei B.S.M. (decedată în 2003), al cărui unic moştenitor este fratele său B.V.V., la acordarea de măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995, respectiv pentru suprafaţa de 396 mp însă instanţa de apel, cu toate acestea, respinge apelul.
Deşi s-a reţinut s-a făcut dovada proprietăţii cu privire la o suprafaţă de teren de 550 mp, instanţa de apel a respins apelul, ca nefondat, fără a soluţiona cauza în ceea ce priveşte diferenţa de teren faţă de cea de 396 mp, restituiţi în echivalent în temeiul Legii nr. 112/1995, deşi aceasta se impunea cu atât mai mult cu cât din apărările formulate de către recurent şi din identificarea terenului de 704 mp ce face obiectul prezentului litigiu, prin expertiza efectuată în faza procesuală a fondului (dosarul primei instanţe) această suprafaţă de teren cu privire la care se solicită măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001 apare ca fiind situată în continuarea suprafeţei de 396 mp, ce a făcut obiectul Legii nr. 112/1995.
Înalta Curte, având în vedere aceste considerente, a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. aşa încât a admis recursul, a casat decizia civilă nr. 424 din 18 octombrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti şi a trimis pricina spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, cu îndrumarea ca această instanţă să soluţioneze cauza sub aspectul relevat şi sa aibă în vedere şi celelalte apărări formulate în cauză, urmând a se suplimenta probatoriul cu orice probă considerată pertinentă şi concludentă în corecta soluţionare a cauzei.
În rejudecare, la termenul din 25 ianuarie 2010, contestatorul, prin apărător, a solicitat, în completarea probatoriului administrat, încuviinţarea probei cu înscrisuri şi a probei testimoniale cu un martor, motivând că, faţă de menţiunile din actul dotai care fac referire la existenţa unor acte de transcriere şi autentificare, este necesar să obţină relaţii de la Arhivele Naţionale cu privire la acest aspect..
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin încheierea din 25 ianuarie 2010, în baza art. 295 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 315 C. proc. civ., a încuviinţat, la cererea contestatorului, proba cu înscrisuri care să facă dovada dreptului de proprietate al autoarei sale asupra imobilului în litigiu, sub sancţiunea suspendării cauzei conform art. 1551 C. proc. civ. şi a respins proba testimonială, ca neconcludentă şi nepertinentă (dosar apel în rejudecare).
Prin încheierea din 15 februarie 2010, instanţa de apel a dispus suspendarea judecăţii cauzei în temeiul art. 1551 C. proc. civ. cu motivarea că contestatorul nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei date prin decizia de casare.
Cauza a fost repusă pe rol, urmare a cererii contestatorului formulată la data de 24 ianuarie 2011 iar prin încheierea din 14 februarie 2011, instanţa de apel a constatat că în cauză motivele pentru care s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei în temeiul art. 1551 C. proc. civ. subzistă, astfel că se impune a fi menţinută această măsură.
Contestatorul B.V.V. a formulat la data de 08 august 2011 o nouă cerere de repunere pe rol iar prin încheierea din 31 octombrie 2011 instanţa de apel, reţinând că contestatorul nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei, în sensul de a depune la dosar actele solicitate pe linia deciziei de casare, prin care să facă dovada dreptului de proprietate al autoarei sale asupra imobilului în litigiu, obligaţie stabilită în sarcina sa prin încheierea de şedinţă din data de 25 ianuarie 2010, a constatat că judecata nu poate continua, astfel că a respins cererea de repunere pe rol formulată de contestator şi, în baza art. 1551 C. proc. civ., a menţinut măsura suspendării judecăţii cauzei.
La data de 12 aprilie 2012, contestatorul B.V.V. a declarat recurs împotriva încheierilor din 25 ianuarie 2010 şi 31 octombrie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-cotestator a susţinut că în mod greşit a procedat instanţa de apel atunci când a dispus suspendarea cauzei în baza dispoziţiilor art. 1551 C. proc. civ., care nu erau incidente în cauza dedusă judecaţii şi, ulterior, a menţinut suspendarea prin respingerea cererii de repunere pe rol formulată de contestatorul B.V.V.
Recurentul-contestator a susţinut că în cauză au fost încălcate dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. potrivit cărora „În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesitaţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".
Recurentul-reclamant a arătat că prin decizia nr. 7741 din 5 decembrie 2008 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul formulat de B.V.V. stabilindu-se cu autoritate de lucru judecat că acesta a făcut dovada cu acte a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 550 mp teren situat în Ploieşti, str. I.M., judeţul Prahova, că terenul în suprafaţă de 396 mp pentru care s-au acordat măsuri reparatorii prin Hotărârea nr. 21 din 29 ianuarie 1999 dată în baza Legii nr. 112/1995 este inclus în suprafaţa de 550 mp şi că diferenţa de teren până la cea solicitată apare ca fiind situată în continuarea celor 396 mp pentru care s-a recunoscut deja dreptul de proprietate.
Întrucât hotărârea recurată cuprindea motive contradictorii, iar aceste împrejurări nu au fost practic cercetate, cauza a fost retrimisă spre rejudecare în vederea soluţionării pe fond, urmând a se suplimenta probatoriul cu orice probă considerată pertinentă şi concludentă în soluţionarea cauzei.
Curtea de Apel Ploieşti, primind dosarul după casarea cu trimitere, a solicitat contestatorului sa facă dovada cu acte a dreptului de proprietate al autoarei sale asupra imobilului in litigiu şi, întrucât acesta nu s-a conformat, instanţa a dispus suspendarea cauzei în baza dispoziţiilor art. 1551 C. proc. civ.
Instanţa a refuzat astfel să se conformeze considerentelor deciziei de casare şi să soluţioneze cauza pe fond.
Recurentul-contestator a mai susţinut că, în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de stat dar imobilul respectiv se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului, soluţionarea notificării se va face în funcţie şi de acest element - faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă.
Pe de altă parte, în noţiunea de acte doveditoare este largă iar actele depuse la dosarul cauzei, prin raportare la considerentele deciziei de casare care au dezlegat problema de drept dedusă judecaţii şi faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, sunt considerate acte doveditoare ale dreptului de proprietate.
În atari condiţii, măsura adoptată de Curtea de Apel Ploieşti de a se depune actul iniţial de proprietate al autorilor contestatorului care este anterior anului 1924 (data întocmirii actului dotai) şi care nu se mai regăseşte în Arhivele Naţionale, refuzându-se coroborarea actelor deja existente cu prezumţiile legale impuse de Legea nr. 10/2001, este de natura a vătăma interesele legitime ale contestatorului, care se vede pus în situaţia de a face dovezi pe care nu le deţine.
Pentru considerentele expuse, recurentul-contestator a solicitat admiterea recursului, casarea încheierilor pronunţate de instanţa de apel şi trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru continuarea judecăţii.
Recursul este fondat în limitele şi pentru considerentele care succed.
Potrivit art. 1551. C. proc. civ. „Când constată că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina părţii reclamante, prin neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege ori stabilite în cursul judecăţii, instanţa poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligaţii nu au fost respectate.”
În speţă, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a textului de lege menţionat atunci când a dispus suspendarea judecăţii cauzei, reţinând că reclamantului i se poate imputa existenţa unei culpei procesuale pentru faptul că nu ar fi depus la dosar acte prin care să facă dovada dreptului de proprietate al autoarei sale asupra imobilului în litigiu.
În fapt, instanţa de apel era cea care trebuia să se conformeze îndrumărilor date prin decizia de casare de către Înalta Curte şi să se pronunţe cu privire la despăgubirile solicitate de contestator pentru suprafaţa de 154 mp reprezentând diferenţa dintre suprafaţa de 550 mp - pentru care contestatorul a făcut dovada dreptului de proprietate cu actul dotal depus la dosar - şi suprafaţa de 396 mp pentru care deja au fost acordate despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995.
Cu privire la restul din suprafaţa de teren în litigiu - care nu face obiectul actului dotai dar pentru care contestatorul a solicitat despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, instanţa de apel, în baza îndrumărilor date prin aceeaşi decizie de casare, urma să aprecieze dacă pretenţiile contestatorului sunt întemeiate în raport de înscrisurile depuse la dosar, de care acesta a înţeles să se prevaleze, respectiv dacă fac dovada dreptului său de proprietate în sensul Legii nr. 10/2001 iar în eventualitatea în care constata necesar să dispună suplimentarea probatoriului cu orice probă considerată pertinenţă şi concludentă în soluţionarea cauzei.
Chiar în condiţiile în care instanţa ar fi dispus completarea probatoriului cu actul iniţial de proprietate al autorilor contestatorului, anterior anului 1924 (data întocmirii actului dotai) - aşa cum susţine recurentul-contestator, deşi din cuprinsul încheierilor atacate reiese că acesta ar fi fost cel care ar fi solicitat încuviinţarea administrării probei cu înscrisuri în completare - măsura suspendării cauzei în temeiul art. 155 C. proc. civ. nu se impunea, în raport de împrejurarea că acesta nu s-a putut conforma, nefiind în posesia altor înscrisuri în afara celor deja existente la dosar, deoarece instanţa de apel avea posibilitatea să se pronunţe cu privire la raportul juridic dedus judecăţii având în vedere respectivele înscrisuri despre care contestatorul a susţinut că fac dovada dreptului de proprietate în sensul Legii nr. 10/2001, apărare pe care instanţa trebuia s-o examineze şi cu privire la care trebuia să se pronunţe, într-un fel sau altul.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, în consecinţă, va admite recursul împotriva încheierii din 25 ianuarie 2010 şi încheierii din 31 octombrie 2011, ambele pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 5411/105/2006, va casa încheierile menţionate şi trimite pricina aceleiaşi Curţi de Apel pentru continuarea judecăţii.
Înalta Curte, referitor la solicitarea recurentului-reclamant formulată prin apărător, de acordare a cheltuielilor de judecată în prezentul recurs, reprezentând onorariu de avocat, reţine că acestea urmează să fie avute în vedere de instanţa de apel, întrucât dezlegarea acestei cereri depinde de soluţia ce se va pronunţa în rejudecare, moment la care se va putea aprecia care este partea căreia îi revine obligaţia plăţii acestor cheltuieli, din perspectiva prevederilor art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de contestatorul B.V.V. împotriva încheierii din 25 ianuarie 2010 şi încheierii din 31 octombrie 2011, ambele pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează încheierile menţionate şi trimite cauza aceleiaşi Curţi de Apel pentru continuarea judecăţii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6951/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7046/2012. Civil. Evacuare. Recurs → |
|---|
