ICCJ. Decizia nr. 999/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Completare/lămurire dispozitiv. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 999/2012
Dosar nr. 21287/3/2006
Şedinţa publică din 16 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. 8148/1999, reclamanţii G.P., L.R., N.F., toţi prin mandatar G.M.S., şi în nume propriu G.M.S., în calitate de moştenitori ai defuncţilor G.P. şi G.S., au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul general al Primăriei municipiului Bucureşti, SC H.N. SA, D.M., E.T.F., O.D., I.M., G.E. şi I.R.D., solicitând anularea contractelor de vânzare – cumpărare încheiate între aceştia şi Consiliul general al municipiului Bucureşti, prin intermediul SC H.N. SA.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că defuncţii G.P. şi G.S. au cumpărat, prin act de vânzare – cumpărare autentic, imobilele situate în Bucureşti, la data de 15 ianuarie 1940, ce au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950; că defunctul G.P. nu intră în categoria persoanelor incriminate de Decretul nr. 92/1950, fiind intelectual, iar G.S. era casnică, şi că în actul de vânzare – cumpărare figurează G.S., însă naţionalizarea s-a făcut pe numele G.P.
Reclamanţii au mai arătat că, după apariţia Legii nr. 112/1995, s-au adresat Primăriei Sectorului 1 Bucureşti cu cererea înregistrată sub nr. 1765 din 18 iunie 1996, în vederea restituirii imobilelor, însă nu au primit nici un răspuns, că au fost înstrăinate două apartamente din imobilul şi patru apartamente, şi că solicită restituirea imobilelor în litigiu, în calitate de moştenitori.
În drept au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 112/1995, art. 480, 483 C. civ., art. 111 C. proc. civ.
La data de 09 septembrie 1999, reclamanţii G.P., L.R., N.F. şi G.M.S. au formulat cerere precizatoare şi modificatoare, solicitând că, în contradictoriu cu pârâţii din acţiunea introductivă de instanţă, să se dispună obligarea acestora la retrocedarea în deplină proprietate şi posesie a imobilelor proprietatea reclamanţilor situate în Bucureşti, sector 1, formate din teren în suprafaţă de 901 mp. şi construcţiile edificate pe acesta.
În motivarea cererii, s-a arătat că, pe calea acţiunii în revendicare, reclamanţii solicită să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate asupra imobilelor în litigiu arătând că titlul lor de proprietate este mai bine caracterizat, întrucât actul de vânzare - cumpărare deţinut de autorii lor este primul act autentificat şi transcris; că este de notorietate caracterul abuziv şi anticonstituţional al Decretului nr. 92/1950, prin care statul comunist a înţeles să preia imobilele; că, potrivit art. 481 C. civ. „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai în cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire", iar autorii reclamanţilor se încadrau în categoriile exceptate de la naţionalizare de către însăşi legea comunistă; că titlurile pârâţilor sunt lovite de nulitate, fiind încheiate cu rea credinţă.
Prin sentinţa civilă nr. 21341 din 09 decembrie 1999, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, s-a admis excepţia de necompetenţă materială şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului municipiului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrata pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 654/2000.
La 16 mai 2000, au formulat cerere de intervenţie în nume propriu L.I.C. şi S.M.N., solicitând a se constata că, alături de reclamanţi, sunt şi ele proprietarele imobilului în litigiu, cerere ce a fost admisă în principiu la termenul din 17 octombrie 2000.
Prin sentinţa civilă nr. 341 din 05 aprilie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civil, a respins ca rămase fără obiect acţiunea şi cererea de intervenţie în interes propriu formulate de L.I.C., S.M.N., G.P., L.R., N.F. şi G.M.S., în calitate de moştenitori ai defuncţilor G.P. şi G.S., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul general al municipiului Bucureşti, SC H.N. SA, D.M., E.T.F., O.D., I.M., G.E. şi I.R.D., iar prin Decizia civilă nr. 1492/ A din 18 noiembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă, s-a respins, ca nefundat, apelul declarat de intervenientele L.I.C., R. (fosta S.) M.N., şi de reclamanţii G.P., L.R., G.M.S. şi N.F.
Prin Decizia civila nr. 1458 din 08 februarie 2006, pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 13662/1/2005, s-a admis recursul declarat de R.M.N., L.I.C., N.F., G.A., G.A. şi G.P.; s-a casat Decizia atacată şi sentinţa civilă nr. 341 din 05 aprilie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi s-a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
La data de 18 octombrie 2006, au formulat cerere precizatoare L.I.C., R.M.N., G.A., G.A., G.P., N.F., G.M.S. şi M.HG, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul general al municipiului Bucureşti, SC H.N. SA, D.M., E.T.F.L., O.D., I.M., G.R.G. şi I.R.D., arătând că solicită:
- să se dispună lăsarea în deplină proprietate a întregului teren, în suprafaţă de 901 mp., împreună cu toate construcţiile aflate pe acesta, situat în Bucureşti, întrucât prin dispoziţiile Primăriei municipiului Bucureşti s-au restituit în natură în total suprafaţa de 683,01 m.p. teren construit şi neconstruit, şi apartamentele ocupate cu contracte de închiriere, mai puţin apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, cu cotele aferente de teren de 191,99 mp., fără a preciza motivele pentru care nu s-a restituit şi restul suprafeţei de 26 mp. rezultat din actul de proprietate;
- să se ia act de cesionarea drepturilor litigioase rezultate din convenţia denumită „tranzacţie" cu nr. 1284 din 12 iulie 2001 autentificată la Biroul Notarului Public R.C., încheiată între moştenitorii autorilor G.P. şi S. cu privire la imobilele revendicate.
- să se dispună constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare – cumpărare încheiate de Primăria municipiului Bucureşti cu foştii chiriaşi (contractul de vânzare-cumpărare din 12 august 1998 încheiat cu G.E. pentru apartamentul, situat în sectorul 1; contractul de vânzare-cumpărare din 07 martie 1997 încheiat cu E.T.F.L. pentru apartamentul situat în sectorul 1; contractul de vânzare-cumpărare din 04 noiembrie 1996 încheiat cu O.D.; contractul de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996 încheiat cu D.M. pentru apartamentul situat în sectorul 1; contractul de vânzare-cumpărare din 29 ianuarie 1997 încheiat cu I.R.D. pentru apartamentul situat în sectorul 1; contractul de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1997 încheiat cu I.M. pentru apartamentul de la parter, situat în sectorul 1, ca fiind încheiate în lipsa unui titlu valabil al statului, prin preluare abuzivă cu încălcarea dispoziţiilor Constituţiei din 1948, care garanta dreptul de proprietate.
S-a mai arătat, că aceste contracte s-au încheiat cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 112/1995, care au prevăzut că pot fi vândute către chiriaşi imobilele trecute cu titlu în proprietatea statului, iar prin precizarea adusă legii prin HG nr. 20/1996 s-a arătat că sunt considerate preluări de imobile „cu titlu" doar preluările făcute cu respectarea legilor şi decretelor de la data respectivă; că aceste contracte nu au avut un obiect valabil; că cel ce s-a obligat să vândă nu era titularul dreptului subiectiv, astfel că vânzarea reprezintă o acţiune speculativă, ce are o cauză ilicită şi nulă absolut, conform art. 948 C. civ.; că s-au încălcat dispoziţiile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractelor de vânzare – cumpărare cu foştii chiriaşi, deşi reclamanţii au formulat cereri de restituire în natură, în termenul prevăzut de art. 14 din lege, contractele încheindu-se astfel cu nerespectarea măsurilor de suspendare a procedurilor de vânzare pe cale administrativă, potrivit Dispoziţiei nr. 1449 din 08 octombrie 1996 a Comisiei municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 293 din 08 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea principală formulată de reclamanţii G.P., G.A., G.A., N.F., G.M.S. şi M.HG, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul general al municipiului Bucureşti, SC H.N. SA, O.D., I.M., I.R.D., E.T.F.L., D.M. şi G.R.G. şi cererea de intervenţie principală formulată de intervenienţii în nume propriu R. (fostă S.) M.N. şi L.I.C.; a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 12 august 1998, din 07 martie 1997, din 04 noiembrie 1996, din 11 decembrie 1996, din 29 ianuarie 1997 şi din 20 ianuarie 1997; a obligat pârâţii persoane fizice să lase reclamanţilor şi intervenienţilor în deplină proprietate imobilele-apartamente şi terenul situat sub construcţie, ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare sus menţionate; a respins, ca inadmisibilă, cererea de obligare a pârâtului Municipiul Bucureşti de a lăsa în deplină proprietate reclamanţilor şi intervenientelor diferenţa de suprafaţă de teren aferentă imobilului în litigiu, precum şi a diferenţei de suprafaţă construită; a obligat pârâţii la 2.000 lei cheltuieli de judecată către intervenienta L.I.C., reţinând, în esenţă, că imobilele situate în Bucureşti, au fost cumpărate de S.G. prin contractul de vânzare-cumpărare de Tribunalul Ilfov - Secţia notariat şi transcris sub nr. 45711940, şi au fost naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950 de Ia G.P. şi S., aşa cum rezultă din adresa din 23 februarie 1999 emisă de SC H.N. SA; că reclamanţii şi intervenientele au făcut dovada calităţii de moştenitori ai acestora; că sub nr. 1765 din 18 iulie 1996 a fost înregistrată cererea formulată de G.M.S., prin care solicită să se procedeze „conform prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru imobilele situate în Bucureşti"; că parte din imobilele situate în Bucureşti, au fost înstrăinate de Primăria municipiului Bucureşti, prin SC H.N. SA, prin contractele de vânzare – cumpărare a căror nulitate absolută se invocă, către pârâţii persoane fizice; că prin Dispoziţiile nr. 1680 şi nr. 1684 din 05 noiembrie 2003, astfel cum au fost modificate prin Dispoziţiile nr. 2521 din 23 februarie 2004 şi nr. 3040 din 31 mai 2004 emise de Primarul general al municipiului Bucureşti, s-a dispus restituirea în natură către G.M.S., L.R., N.F. şi în folosinţă specială către L.I.C., S.M.N. şi G.P., terenul în suprafaţă de 410,39 mp. din terenul în suprafaţă totală de 529 m.p., teren construit şi neconstruit, sector 1, precum şi terenul în suprafaţă de 272,62 mp. din suprafaţa totală de 346 mp. teren construit şi neconstruit situat în sectorul 1, şi, de asemenea, s-a restituit în proprietate tuturor celor sus-numiţi construcţia situată în Bucureşti în sectorul 1, mai puţin apartamentele vândute, în baza Legii nr. 112/1995; că măsura naţionalizării imobilelor în litigiu a fost abuzivă în raport cu prevederile constituţionale şi organice în vigoare la data aplicării măsurii; că la aplicarea măsurii naţionalizării nu au fost respectate chiar dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 92/1950, astfel că titlul statului asupra imobilului nu este unul valabil; că, întrucât imobilul a intrat în posesia statului fără titlu valabil, acestuia nu îi erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 112/1995, care vizau doar imobilele trecute în posesia statului cu titlu valabil, aşa încât contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul acestei legi sunt nule absolut, fiind încheiate cu fraudarea legii, încheierea lor realizându-se prin folosirea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, prin eludarea dispoziţiilor art. 1 şi 25 din aceeaşi lege, şi că nu se poate reţine buna-credinţă a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât, din rezoluţiile de pe verso-ul cererilor de cumpărare, rezultă că aceştia au cunoscut la momentul încheierii contractelor că s-a formulat de către moştenitorii proprietarilor o cerere cu privire la imobilul în litigiu, cerere ce nu fusese soluţionată la momentul încheierii contractelor; că, potrivit art. 1 şi 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, doar imobilele care fac obiectul Legii nr. 112/1995 şi care nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora puteau fi cumpărate de chiriaşi.
S-a mai reţinut, că, la încheierea contractelor, au fost eludate şi dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, care impuneau sub sancţiunea nulităţii forma autentică actelor între vii având ca obiect terenuri.
Cât priveşte cererea de revendicare, tribunalul a constatat că titlul reclamanţilor şi intervenientelor este mai caracterizat din punct de vedere formal şi mai eficient din punct de vedere al efectelor juridice decât titlurile invocate de către pârâţi şi, în consecinţă, comparând titlurile invocate de reclamante şi interveniente, pe de o parte, şi pârâţii persoane fizice, pe de altă parte, a dat preferinţă titlului reclamantelor şi intervenientelor, şi a obligat pe pârâţii persoane fizice să lase reclamantelor şi intervenientelor în deplină proprietate apartamentele care au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare sus-menţionate.
Cât priveşte revendicarea îndreptată împotriva Consiliului General al municipiului Bucureşti, tribunalul a respins-o, ca inadmisibilă, cu motoivarea că reclamantele şi intervenientele au urmat împotriva statului procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, finalizată prin dispoziţii emise de primarul general, prin care s-a dispus restituirea suprafeţelor de teren care nu au făcut obiectul contractelor de vânzare – cumpărare, iar în ipoteza în care suprafeţele de teren restituite prin dispoziţiile sus-menţionate erau mai mici decât cele rezultate din diferenţa între suprafaţa menţionată în titlul de proprietate şi suma suprafeţelor de teren care au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu chiriaşii, reclamantele şi intervenintele au avut deschisă calea contestaţiei împotriva respectivelor dispoziţii.
Din încheierea de la termenul din 3 iunie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, rezultă că la acest termen au avut loc dezbaterile asupra apelurilor declarate de apelanţii-reclamanţi, apelanţii-pârâţi şi de apelanţii-intervenienţi, şi că s-a amânat pronunţarea la termenul din 10 iunie 2010, iar ulterior la 17 iunie 2010, când instanţa a pronunţat Decizia nr. 378/ A din 17 iunie 2010.
Prin Decizia civilă nr. 378/ A din 17 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii – reclamanţi G.P., G.A., G.A., de apelanţii-pârâţi Consiliul general al municipiului Bucureşti, O.D., E.T.F.L., D.M., I.R.D., G.R.G., I.M. şi de apelanţii – intervenienţi L.I.C. şi R. (S.) M.N.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel, după ce a redat, în esenţă, considernetele pentru care prima instanţă a pronunţat hotărârea cuprinsă în dispozitivul sentinţei apelate, a conchis că, faţă de cele arătate şi probele administrate, „aceste critici nu pot fi primite iar o argumentare mai amplă nu mai este necesară o motivare a instanţei de apel", şi că „celelalte cereri (respingerea excepţiilor, renunţarea la judecată) se reţine ca fiind neîntemeiate motivele principale de apel (valabilitatea titlului statului şi bună credinţă a cumpărătorilor) nu mai prezintă interes".
Prin Decizia nr. 628/ A din 4 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins, ca nefondată, cerera de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 378/ A din 17 iunie 2010, pronunţată de aceeaşi instanţă, formualtă de apelanţii-reclamanţi G.P., G.A. şi G.A. şi de apelantele-interveniente L.I.C. şi R. (S.) M.N., şi de intimaţii-reclamanţi G.M.S. şi N.F., în temeiul art. 2812 C. proc. civ., cu motivarea că temeiurile invocate de petenţi, aşa cum rezultă din cerera de la fila 240 dosar apel, în sensul că s-a formualt apel şi împotriva sentinţei civile nr. 1458 din 16 septembrie 2008, pronunţată în completarea sentinţei civile nr. 293 din 8 februarie 2008, ambele pronunţate de prima instanţă, iar instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra acestuia, nu sunt motive care să intre sub incidenţa secţiunii a VI-a a C. proc. civ., ci constituie un veritabil apel, iar faţă de dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ. nu poate fi primit.
Împotriva încheierii din 3 iunie 2010 şi a Deciziei nr. 378/ A din 17 iunie 2010, au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii G.A., G.A., G.P., N.F. şi G.M.S., pârâţii D.M., E.T.F.L., decedată, a cărei calitate procesuală a fost preluată de recurentul E.N., I.R.D., O.D. şi G.R.G. şi intervenientele L.I.C. şi R.G.M.N., criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
Astfel, prin recursul său, recurentul G.R.G. a arătat, indicând art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în esenţă, că Decizia recurată cuprinde 10 pagini şi jumătate, dintre care, cu excepţia menţiunilor din practica, în cuprinsul paginilor 1-9, se regăseşte, în procent de 95%, preluat prin metoda „copii-paste", conţinutul sentinţei apelate, hotărârea fiind pronunaţtă astfel cu încălcarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
S-a mai arătat, că, la primul termen de judecată, reclamanţii au depus o „Cerere precizatoare" prin care au solicitat instanţei de judecată să dispună lăsarea în liniştită posesie şi deplină proprietate a apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 cu cotele aferente de teren în suprafaţă de 191,99 m.p. şi a unei suprafeţe de 26 m.p. teren, să se ia act de cesionarea drepturilor litigioase rezultate din convenţia denumita „tranzacţie" cu nr. 1284 din 12 iulie 2001 autentificată la BNP R.C., încheiată între moştenitorii autorilor G.P. şi S., cu privire la imobilele revendicate, şi să se dispună constatarea nulităţii absolute a contractelor de vanzare-cumparare încheiate cu foştii chiriaşi.
Or, această „Cerere precizatoare" trebuia judecată prin prisma dispo¬ziţiilor art. 315 alin. (2) C. proc. civ., întrucât casarea hotărârilor pronunţate în fond şi apel s-a făcut pentru nerespectarea unor forme de procedură privitoare la introducerea în cauză şi la citarea moştenitorului pârâtei G.E., situaţie în care instanţa investită cu rejudecarea fondului cauzei trebuia să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată din 10 mai 1999, asa cum a fost modificată la data de 09 septembrie 1999, pe de o parte, iar pe de altă parte „întregirea şi modificarea cererii" introductive, făcută în temeiul dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., trebuia analizată prin prisma prevederilor legale incidente în materie, inclusiv a celor care sancţionează decăderea din dreptul de a formula unele cereri sau prescrierea dreptului la acţiune. Sub acest aspect, cu privire la pct. 3 din „Cerere precizatoare", a arătat că reclamanţii erau decăzuţi din dreptul de a solicita instanţei constatarea nulităţii absolute a contractelor de vanzare-cumparare încheiate de foştii chiriaşi, deşi, până la acel moment, reclamanţii au solicitat constant instanţelor de judecata „anularea" contractelor respective, ceea ce, din punct de vedere juridic, reprezintă o altă instituţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dreptul la acţiune în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fara titlu valabil se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii; acest termen a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi prin OUG nr. 145/2001, expirând la data de 14 august 2002. Ca atare, s-a arătat că, în speţă, operează excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vanzare-cumparare încheiate de pârâţii persoane fizice.
Pentru stabilirea definitiva şi exactă a obiectului cererii de chemare în judecată, instanţa de apel, ce a fost lipsită de rol activ, potrivit art. 129 C. proc. civ., trebuia să stabilească care este petitul acţiunii şi temeiul juridic al acesteia; obligarea reclamanţilor de a depune la dosarul cauzei verificările făcute de aceştia în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru a vedea ce anume s-a solicitat şi cine au fost semnatarii acestora, iar privitor la dispoziţiilor emise de Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general, cu nr. 1680 şi nr. 1684 din 2003 şi nr. 2521 şi nr. 3040 din 2004, obligarea emitentului de a comunica instanţei când şi cui a fost comunicată fiecare dintre acestea, precum şi obligarea reclamanţilor de a face dovada contestării acestora la instanţele judecătoreşti competente şi la ce dată.
Cu privire la valabilitatea titlului statului si a contractelor de vanzare-cumparare a căror anulare se cere, s-a arătat că statul avea asupra imobilului solicitat de reclamanţi şi interveniente un titlu valabil, fără a implica în cauză raţiuni de ordin politic şi istoric, el devenind titularul dreptului de proprietate cu toate atributele conferite de acest drept, respectiv posesia, folosinţa şi dispoziţia, în plenitudinea lor, şi, în consecinţă, la data la care s-au perfectat actele de vânzare-cumparare ale pârâţilor din prezenta cauză, în baza Legii nr. 112/1995, statul avea un titlu valabil în baza căruia dreptul de proprietate se transferase din patrimoniul fostului proprietar în patrimoniul său, iar moştenitorii fostului proprietar nu puteau beneficia de restituirea în natură a imobilelor, deoarece nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 112/1995.
S-a mai arătat, că pârâţii, în calitate de chiriaşii-cumparatori, au fost de bună-credinţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, îndeplinind toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995; că desfiinţarea titlului statului, prin dispoziţiile de retrocedare parţial a imobilului în baza Legii nr. 10/2001, nu putea avea niciun efect asupra titlului subdobanditorilor, tocmai pentru că intimaţii-pârâţi-recurenţi au fost de bună-credinţă şi au dobândit cu titlu oneros apartamentele.
Prin recursul lor, formulat împotriva aceleiaşi decizii, reclamanţii G.A., G.A., G.P., G.M.S., N.F. şi intervenientele L.I.C. şi R.M.N. au arătat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., şi că, potrivit art. 304 pct 8 şi 9 C. proc. civ., instanţa a pronunţat o hotărâre „ilegală" ca urmare a interpretării greşite a convenţiei încheiate între comoştenitori.
Astfel, potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie sa cuprindă motivele de fapt si de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile pârâţilor.
Instanţa este obligată să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere şi, mai mult, sunt aspecte care au fost omise sau nelămurite de către instanţa de fond şi respinse apoi tot de către aceasta prin hotărâre aparte, împotriva căreia s-a formulat apel, dar pe care instanţa l-a ignorat cu desăvârşire.
S-a mai arătat, că instanţa trebuia să oblige toţi pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele dobândite prin contracte de vânzare-cumpărare a căror nulitate absolută s-a solicitat şi admis, ca o consecinţă firească a constatării lipsei unui titlu valabil al statului; că nu poate fi considerată inadmisibilă cererea de revendicare a diferenţei de teren în suprafaţă de 26 m.p., în condiţiile în care a fost admisă o expertiză topografică care a stabilit că suprafeţele din actele de proprietate ale autorilor reclamanţilor corespund şi cu cele din teren, iar Municipiul Bucureşti a stabilit, prin proces-verbal, că limitele proprietăţii preluate de către stat la naţionalizare nu au fost modificate în timp.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâţii O.D., D.M., E.T.F.L. şi I.R.D., deşi au motivat reursul separat, au arătat, în esenţă, că, în opinia lor, Decizia civilă nr 378/ A din 17 iunie 2010 este în principal „nemotivată şi nelegală", potrivit art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
Potrivit art 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Aşa cum rezultă din examinarea deciziei recurate, instanţa de apel, faţă de criticile invocate referitoare la excepţiile prescripţiei şi a tardivităţii, este nemotivată, instanţa mărginindu-se să considere că cererile nu mai prezintă interes.
Or, instanţa de apel nu poate substitui obligativitatea indicării considerentelor de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea, şi, procedând astfel, aceasta a încălcat dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât hotărârea pronunţată face imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii şi temeiniciei pe fond a hotărârii.
S-a mai arătat, că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, întrucât dreptul material la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare este prescris, şi, pe cale de consecinţă, se impune respingerea cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vănzare-cumpărare, ca fiind prescrisă.
Referitor la excepţia tardivităţii cererii completatoare, s-a arătat că modificarea acţiunii, în raport de dispoziţiile art. 132 C. proc. civ., este tardivă.
În ceea ce priveşte criticile privind fondul litigiului, referitoare la valabilitatea titlului statului asupra imobilului şi a bunei credinţe a cumpărătorilor, s-a arătat că, în opinia lor, Decizia instanţei de apel prin care s-a respins apelul privitor la valabilitatea titlului statului este nelegală, întrucât, aşa cum reiese din contractul de cumpărare aflat la dosar, imobilul a fost cumpărat de G.S., casnică, şi a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, art. 1, pct. 2, poz. 3096 a anexei la decret, unde figurează G.P. şi S., cu 13 apartamente, niciunul dintre aceştia nefăcâd parte din categoriile exceptate de la naţionalizare, iar pârâţii au cumpărat imobilele cu bună-ceredinţă, cercetând situaţia juridică a acestora; că hotărârea recurată este nelegală şi pentru că instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv instanţa s-a pronunţat cu privire la nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, deşi nu a fost investită cu acest capăt de cerere, ci cu o cerere de revendicare şi, iniţial, cu o cerere de anulare a acestor contracte, cerere abandonată pe parcurs, iar, din verificarea dosarului a rezultat, fără niciun dubiu, că obiectul acţiunii a fost unul de revendicare, şi nicidecum în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
S-a conchis, că, faţă de precizările şi modificarea acţiuinii reclamanţilor,instanţa a rămas investită cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.; că, având în vedere cele de mai sus, instanţa nu a fost niciodată investită legal cu un capăt de acţiune privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, şi că hotărârea prin care se admite o asemenea cerere este nelegală, deoarece s-a acordat ceea ce nu s-a cerut.
Or, potrivit art. 129, pct. 6 C. proc. civ, „Judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii".
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, s-a arătat că instanţele de judecată s-au pronunţat cu privire la acţiunea în revendicare formulată şi faţă de pârâţii persoane fizice, deşi, instanţa nu a fost învestită cu o asemenea cerere şi că, din examinarea petitului cererilor formulate, coroborat cu faptul că reclamanţii au atacat în instanţă deciziile emise de primarul general, este evident că instanţa a fost învestită doar cu o cerere de revendicare a suprafeţei de 26 m.p., care nu le-a fost restituită prin dispoziţiile invocate, nu şi cu o acţiune în revendicare a apartamentelor ce au fost cumpărate de chiriaşi.
Împotriva Deciziei nr. 628 din 4 noiembrie 2010 pronunţată de aceeaşi instanţă, au declarat recurs, în termen legal, intervenientele L.I.C. şi R.M.N., şi reclamanţii G.A., G.A. şi G.P., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate, au arătat că instanţa de apel trebuia să se pronunţe, în mod expres, şi asupra apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1458 din 16 septembrie 2008, pronunaţtă de prima instanţă.
Calificarea cererii de completare drept un veritabil apel în care motivele invocate nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., este evident eronată, întrucât dispoziţiile procedurale sunt foarte clare, obligând instanţa să se pronunţe supra tuturor apelurilor, cât şi asupra cererilor de cheltuieli de judecată.
Se mai arată, că, prin sintagma „respinge toate apelurile din Decizia nr. 378/ A din 17 iunie 2010", nu s-au avut în vedere declaraţiile de apel formulate, fapt ce rezultă şi din Decizia a cărei completare se solicită, întrucât prin această decizie nu s-a făcut nicio referire, în considerente şi nici în dispozitiv, la sentinţa civilă nr. 1458 din 16 septembrie 2008 şi încheierea din 11 noiembrie 2010.
S-a conchis, că nu se poate reţine că prin Decizia nr. 378/ A din 17 iunie 2010 s-au respins toate motivele de apel invocate împotriva tuturor celor trei hotărâri şi că nu este necesară o completare a dispozitivului hotărârii.
În şedinţa publică din 16 februarie 2012, instanţa, din oficiu, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., cu referire la art. 313 şi art. 314 C. proc. civ., respectiv art. 261 alin. (1) C. proc. civ., a invocat nemotivarea deciziilor din apel, iar cu privire la Decizia nr. 378/ A din 17 iunie 2010, recurenţii-pârâţi şi recurentele- interveniente au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., repectiv nemotivarea acesteia, ca fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
De aceea, instanţa, verificând deciziile recurate, cu prioritate, în raport de motivul de ordine publică invocat de instanţă din oficiu, cât şi de recurenţii-reclamanţi, recurenţii-pârâţi şi recurentele-interveniente, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., al nemotivării deciziilor recurate, constată recursurile fondate, pentru cele ce succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echidistant al procedurii judiciare şi a respectării dreptului la apărare al părţilor, „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Prin urmare, motivarea hotărârii însemană arătarea, în scris, în mod clar, pertinent, complet, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv, astfel cum aceasta se conjugă cu soluţia de primă instanţă, respectiv care sunt considerentele care au format convingerea judecătorului că trebuie să admită sau să respingă cererile părţilor.
În speţă, instanţa de apel, în motivarea Deciziei nr. 378/ A din 17 iunie 2010, după ce a redat, în esenţă, cele reţinute prin hotărârea primei instanţe cu privire la soluţia dată cererilor formulate în cauză, a reţinut că „faţă de cele arătate şi probele administrative aceste critici nu pot fi primite iar o argumentare mai amplă nu mai este necesară o motivare a instanţei de apel" şi că „totodată, celelalte cereri (respingerea excepţiilor, renunţarea la judecată) se reţine ca fiind neîntemeiate motivele principale de apel (valabilitatea titlului statului şi buna-credinţă a cumpărătorilor) nu mai prezintă interes", iar în motivarea Deciziei nr. 628/ A din 4 noiembrie 2010 a aceleiaşi instanţe, cu privire la soluţia dată cererii de completare formualtă în temeiul art. 2812 C. proc. civ., s-a reţinut că „referitor la cererea de completare a dispozitivului, în condiţiile art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., Curtea reţine că acestea nu sunt motive care să intre sub incidenţa secţiunii a VI-a a C. proc. civ., ci constituie un veritabil apel, iar faţă de dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ. nu poate fi primită".
Or, faţă de complexitatea cauzei, se constată că se impunea o analiză detaliată a chestiunilor de esenţă ale raportului juridic dedus judecăţii, din perspectiva susţinerilor părţilor, apărărilor formulate, circumstanţelor administrării probatoriului, relevanţei acestuia în proces, precum şi stabilirea argumentelor de fapt şi de drept, decisive pentru clarificarea şi soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii, însă, instanţa de apel nu a analizat niciunul din argumentele invocate de părţi în susţinerea apelurilor formulate şi a cererii de completare dispozitiv şi nu a arătat motivele pentru care a înlăturat apărările pârâţilor, rezumându-se în motivarea deciziilor recurate la cele expuse mai sus, respectiv la argumente neclare şi imprecise, ceea ce echivalează cu nemotivarea acestor hotărâri şi are conotaţii care vizează nelegalitatea acestora, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., şi neîndeplinirea obligaţiei judecătorului de a proceda la motivarea hotărârii în cazurile prevăzute de lege.
Neîndeplinirea acestei cerinţe legale, a motivării hotărârilor pronunţate de către instanţa de apel, constituie motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar această situaţie face imposibilă analiza legalităţii deciziilor în raport de soluţiile pronunţate prin acestea, câtă vreme criticile de nelegalitate formulate în apel sunt reluate şi pe calea prezentelor recursuri.
De aceea, instanţa, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ., fără a mai analiza celelate motive de recurs formulate de recurenţi, va admite recursurile declarate de reclamanţi, pârâţi şi interveniente, va casa încheirea recurată, ce face corp comun cu Decizia nr. 378/ A din 17 iunie 2010, precum şi deciziile recurate, şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va ţine seama de celelalte critici formulate de recurenţii-reclamanţi, recurenţii-pârâţi şi recurentele-interveniente, precum şi de toate mijloacele de apărare invocate de părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanţii G.A., G.A., G.P., N.F. şi G.M.S., pârâţii D.M., E.T.F.L., decedată, a cărei calitate procesuală a fost preluată de recurentul E.N., I.R.D., O.D. şi G.R.G. şi intervenientele L.I.C. şi R.G.M.N. împotriva Deciziei nr. 378/ A din 17 iunie 2010 şi încheierii din 3 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi de reclamanţii G.A., G.A., G.P. şi intervenientele L.I.C. şi R.G.M.N. împotriva Deciziei nr. 628/ A din 4 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care le casează.
Trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 744/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
