ICCJ. Decizia nr. 103/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.103/2012
Dosar nr.40171/3/2009
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 40171/3/2009, reclamanta B.E.R.S.Ş. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru cei doi ani şi trei luni pe care tatăl său, P.Ş., i-a petrecut în închisorile comuniste.
Prin sentinţa civilă nr. 705 din 13 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta B.E.R.S.Ş., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a echivalentului în lei a sumei de 5.000 euro, calculat la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând daune morale suferite ca urmare a arestării şi condamnării autorului reclamantei P.Ş., prin sentinţa penală nr. 916/1949 a Tribunalului Militar Bucureşti.
În ceea ce priveşte fondul litigiului, analizând actele şi materialul probatoriu existent la dosarul cauzei, tribunalul a reţinut că prin sentinţa penală nr. 916/1949, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, tatăl reclamantei, numitul P.Ş., a fost condamnat la doi ani închisoare corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 pct. 4 C. pen.
Tatăl reclamantei a fost arestat pe data de 06 ianuarie 1949 şi eliberat pe data de 04 ianuarie 1951, la expirarea pedepsei, aşa cum rezultă din fişa matricolă penală depusă la dosarul cauzei (fila 86).
Reclamanta este fiica defunctului P.Ş., aşa cum rezultă din certificatul de naştere depus la dosar (fila 5).
Conform art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor se ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
În ceea ce priveşte paguba suferită, tribunalul a reţinut că prejudiciul, ca element primordial al răspunderii civile reprezintă rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei persoane.
Tribunalul a avut în vedere că prin condamnarea tatălui reclamantei, acestuia i-au fost cauzate multiple suferinţe fizice şi psihice, expunerea la dispreţul public, atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii sale ca persoană, sentimentul de frustrare accentuată datorită izolării. În acelaşi sens, tribunalul a mai avut în vedere şi faptul că perioada petrecută în detenţie l-a împiedicat pe tatăl reclamantei să desfăşoare o activitate socială şi profesională normală, să se realizeze din punct de vedere material şi moral, să se bucure de plăcerile fireşti ale vieţii.
În consecinţă, în raport de situaţia de fapt reţinută, tribunalul a apreciat că tatălui reclamantei i s-a cauzat un prejudiciu moral evident, constând în diminuarea plăcerilor vieţii, imposibilitatea de a avea o familie şi de a se dedica unor activităţi normale de trai, starea de stres permanent, suferinţa fizică şi psihică suportată.
De asemenea, reclamanta a făcut dovada unui prejudiciu personal nepatrimonial constând în condamnarea tatălui său şi suferinţele fizice şi psihice inerente condamnării, care impune acordarea unor daune morale în cuantum de 5.000 euro, pe care tribunalul le-a considerat necesare, suficiente şi rezonabile pentru repararea prejudiciului reclamantei.
Prin Decizia civilă nr. 64/ A din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta B.E.R.S.Ş.; s-a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, s-a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că s-a respins acţiunea reclamantei, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele argumente:
Teza juridică susţinută de către reclamantă în acţiune constă în faptul că tatăl său a suferit o condamnare cu caracter politic, în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală, urmare a vătămărilor fizice şi psihice suportate, în urma acţiunilor represive a autorităţilor statului comunist şi se solicită a fi dezdăunat, în conformitate cu dispoziţiile speciale ale Legii nr. 221/2009 - art. 5 lit. a).
Urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanţă, că aceste dispoziţii legale, sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată: „Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie".
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie: „Dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".
Cum aceste decizii nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010, iar până la data soluţionării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menţionat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză.
Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din OUG nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea Constituţională a constatat că trimiterile la lit. a) alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional.
Ca atare, deciziile Curţii Constituţionale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate şi constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituţiei.
Efectele pentru viitor date deciziilor instanţei constituţionale, în controlul „a posteriori", semnifică faptul că ele nu se aplică situaţiilor juridice sau drepturilor câştigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituţională, ori, în cazul de faţă, hotărârea de primă instanţă este atacată cu apel.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii.
În consecinţă, reţinând că indiferent de modul de interpretare al dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) cu privire la natura despăgubirilor cuvenite persoanelor aflate într-o astfel de situaţie, textul nu mai poate fi aplicat în prezent deoarece a fost declarat neconstituţional, Curtea a dispus, în temeiul art. 296 C. proc. civ., respingerea apelului reclamantei ca nefondat, admiterea apelului Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, schimbarea sentinţei apelate, în tot, în sensul respingerii acţiunii ca nefondate.
În raport de reţinerea neconstituţionalităţii textului legal invocat în susţinerea acţiunii, Curtea a constatat că nu se impune a mai fi analizate motivele de apel invocate de părţi în susţinerea criticilor formulate împotriva sentinţei pronunţate la fond.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta B.E., criticând, în esenţă, soluţia instanţei de apel având în vedere că la momentul declarării ca neconstituţional a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta se afla în posesia unei hotărâri judecătoreşti prin care se hotărâse să primească suma de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, ca urmare a arestării şi condamnării autorului său P.Ş., iar cererea de chemare în judecată a fost promovată înainte de pronunţarea celor două decizii invocate. La momentul introducerii acţiunii art. 5 alin. (1) lit. a) se afla în vigoare.
Pe de altă parte, dacă instanţele de judecată constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea celor din reglementarea internaţională mai favorabilă.
Procedând astfel, instanţele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, precum şi pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Constatarea Curţii Constituţionale a României, în cuprinsul deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360/21 octombrie 2010, ambele publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, că Legea nr. 221/2009 - art. 5 alin. (1), este similar Decretului-Lege nr. 118/1990, cu consecinţele respective, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în fata celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată.
Aşadar, prin aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi a interpretărilor acestor dispoziţii date de forurile internaţionale competente, faţă de cele interne, instanţele de judecată nu încalcă prevederile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, şi nici pe cele ale art. 31 din aceeaşi lege, conform cărora Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.
O altă critică amplu motivată prin motivele de recurs formulate, priveşte acordarea de daune morale persoanelor ce au suferit abuzuri în vechiul regim şi care, conform Curţii Constituţionale, se consideră a fi acoperite prin reglementările anterioare.
Pentru soluţionarea justă a cauzei civile dedusă aprecierii judecătoreşti, se susţine că Justiţia este un factor esenţial de echilibru şi stabilitate socială în statul de drept, fiind necesară abordarea unitară, cu consecinţa sporirii eficienţei actului de justiţie şi de asigurare a compatibilităţii sistemului judiciar şi implicit a practici româneşti, cu cele ale statelor membre ale U.E.
Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătoreşti este impus şi de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi implicit a autorităţii judecătoreşti, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia şi aceluiaşi prejudiciu cauzat, soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii.
Practica neunitară este sancţionată de C.E.D.O., iar jurisprudenţa divergentă, profundă şi persistentă în timp, cu consecinţa afectării principiului siguranţei juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este de asemenea sancţionată.
Prin Decizia nr. 160 din 1 aprilie 2004, Curtea Constituţională a statuat pentru o anumită categorie de persoane, ce aveau ca obiect anumite reparaţii pentru constrângerile şi privaţiunile suferite în trecut, ce-i drept alte drepturi, că:
„Stabilirea categoriilor de persoane cărora li se acordă anumite reparaţii pentru constrângerile şi privaţiunile suferite în trecut (…), intră în atribuţiile exclusive ale autorităţii legiuitoare, cu condiţia ca, evident, să nu instituie privilegii ori discriminări între persoanele care se încadrează în aceeaşi categorie şi se afla într-o situaţie identică."
În cauzele de faţă, Curtea Constituţională nerespectând propriile decizii, uită că au fost acordate daune morale consistente în cauze similare, ce-i drept întemeiate pe alt temei de drept, Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare la acel moment, şi care sunt beneficiari ai indemnizaţiilor conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Mai mult decât atât, se consideră că sunt încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
Examinând recursul în limitele criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:
Referitor la criticile formulate, Înalta Curte constată că cele referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale faţă de greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, Nr. 789 din 7 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Problema de drept, din perspectiva căreia a fost soluţionată speţa în mod definitiv, nu este cea a îndreptăţirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării în recurs, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţele de judecată.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, mai sus-menţionată, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune nici că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia interzice în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.E.R.S.Ş. împotriva deciziei nr. 64/ A din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1043/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 10/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
