ICCJ. Decizia nr. 7030/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7030/2012
Dosar nr. D2./88/2009
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
La data de 3 februarie 2009 reclamantele M.V. şi M.R. au chemat în judecată pârâta Primăria Comunei C.J., Judeţul Tulcea, solicitând instanţei să dispună anularea dispoziţiilor nr. D1. din 18 august 2001 şi nr. D2. din 16 aprilie 2004 emise de Primarul Comunei C.J., judeţ Tulcea şi acordarea de despăgubiri conform Legii nr. 10/2001 pentru bunurile ce au făcut obiectul notificării nr. N1. din 22 iunie 2001.
La data de 7 februarie 2010 instanţa a notat decesul reclamantei M.V., cauza fiind continuată de prima reclamantă, M.R.
Prin sentinţa civilă nr. 963 din 12 aprilie 2010 Tribunalul Tulcea a admis acţiunea formulată de reclamanta M.R. şi a anulat dispoziţiile nr. D2. din 16 aprilie 2004 şi nr. D1. din 19 septembrie 2001 emise de Primarul comunei C.J., judeţ Tulcea, ca fiind nelegale şi netemeinice.
A obligat pârâta să restituie reclamantei M.R., în natură, terenul în suprafaţă de 500 m.p. situat în intravilanul satului L., comuna C.J., jud. Tulcea, identificat şi delimitat în planul de situaţie anexă la raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de expert M.R. prin punctele A.B.C.D., cu culoare galbenă.
A stabilit că reclamantei M.R. i se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în sat. L., comuna C.J., jud. Tulcea, compus din construcţie cu destinaţie de prăvălie, formată din două camere şi un beci, construită din chirpici cu piatră şi învelită cu tablă şi terenul în suprafaţa de 500 m.p. imposibil de restituit în natură.
A obligat pârâta Primăria comunei C.J., judeţ Tulcea, să emită dispoziţie prin care să acorde reclamantei M.R. măsuri reparatorii prin echivalent constând în acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţia în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de reclamantă, pentru imobilele imposibil de restituit în natură, respectiv construcţia cu destinaţia de prăvălie şi terenul în suprafaţă de 500 m.p.
A obligat pârâta la plata sumei de 2016,26 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că dispoziţiile nr. D1./2001 şi nr. D2./2004 emise de Primăria comunei C.J. sunt nelegale pentru că imobilul compus din teren în suprafaţă de 1.000 m.p. şi construcţia - prăvălie cu două camere şi beci - cumpărat de I.M. prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. A1. la Tribunalul Tulcea şi identificat în sat. L., comuna C.J., judeţul Tulcea a fost preluat abuziv de către stat, iar construcţia a fost demolată şi s-a edificat o construcţie nouă cu destinaţia de şcoală.
A apreciat instanţa de fond că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi că reclamanta este îndreptăţită să i se restituire în natură suprafaţa de 500 m.p., liberă de construcţii potrivit expertizei şi că poate primi măsuri reparatorii în echivalent pentru diferenţa de 500 m.p. teren şi construcţia demolată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Primarul comunei C.J.
Prin decizia civilă nr. 450/C din 7 decembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, s-a respins apelul pârâtului Primarul comunei C.J., ca nefondat.
A fost obligat apelantul pârât la 440 RON cheltuieli de judecată către intimata reclamantă.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Prin apelul formulat pârâtul a contestat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul din satul L., comuna C.J., compus din teren în suprafaţă de 1.000 m.p. şi construcţie - prăvălie formată din 2 camere şi beci şi a susţinut că dreptul de proprietate asupra acestui bun a fost înstrăinat de autorul M.Ş. în timpul vieţii, situaţie în care nu se poate vorbi de o preluare abuzivă a bunului care să facă incidente prevederi ale Legii nr. 10/2001.
Imobilul pentru care reclamanta a solicitat măsuri reparatorii în prezenta cauză este imobilul descris în notificarea nr. N2. ca fiind dobândit de I.M. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Judeţului Tulcea sub nr. 682 din 16 martie 1920 şi transcris la acelaşi tribunal sub nr. 810 din 16 martie 1920, având ca vecinătăţi: Apus - I.M.; Răsărit - L.T.; Sud - loc viran şi şoseaua şi menţionat la poziţia 6 din act.
S-a afirmat că după preluarea imobilului şi demolarea construcţiei pe teren s-a edificat actuala clădire a şcolii.
Potrivit înscrisurilor invocate de apelantul pârât, respectiv sentinţa civilă nr. 435 din 14 aprilie 1993 pronunţată de Judecătoria Babadag, irevocabilă prin decizia civilă nr. 150 din 14 octombrie 1993 pronunţată de Tribunalul Tulcea, s-a recunoscut un drept de proprietate în favoarea numiţilor R.C. şi P.C. pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 2.000 m.p. şi construcţie compusă din prăvălie şi 2 camere, hol şi grajd, situat în satul L., imobil înstrăinat la 16 septembrie 1980 de M.Ş. (moştenitorul lui I.M.) lui R.H., iar apoi, la 9 ianuarie 1981 către autorul C.R. şi a lui A.G.
Instanţa a mai consemnat cu prilejul pronunţării sentinţei nr. 435/1993 că imobilul ajuns prin transmiteri succesive la R.C. şi A.G. a fost dobândit de autorul vânzătorului M.Ş. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Tulcea sub nr. 298 din 1 februarie 1920, iar vecinătăţile imobilului erau: Răsărit -Şcoala, Apus - A.G., Nord - E.P., Sud - Şoseaua.
Este suficientă menţionarea actelor de dobândire diferite a celor două imobile, respectiv actul nr. 682 din 16 martie 1920 şi actul nr. 298 din 01 februarie 1920, pentru a se stabili cu certitudine că nu există identitate între ele, la care se adaugă obiectele diferite ale proprietăţii în cele două acte (teren de 1.000 m.p. cu prăvălie formată din 2 camere şi beci, respectiv, teren de 2.000 m.p. şi o construcţie casă de locuit cu 4 camere), dar şi vecinătăţile diferite ale imobilelor. Rezultă din comparaţia datelor de identificare menţionate că este exclusă identitatea între imobilul solicitat prin notificare în prezenta cauză şi imobilul înstrăinat de autorul reclamantei conform sentinţei nr. 435/1993 pronunţată de Judecătoria Babadag, iar susţinerea din apelul pârâtului în acest sens este nefondată.
De asemenea, nefondată este şi susţinerea apelantului pârât care se referă la înstrăinarea aceluiaşi imobil notificat, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2165 din 21 septembrie 1926, către N.P.
Expertiza efectuată în apel de doamna expert P.G.L. a identificat imobilul notificat ca fiind amplasat pe latura de sud la şoseaua J., în timp ce latura de sud a imobilului înstrăinat către P. era Piaţa comunală.
Esenţial pentru instanţă în stabilirea situaţiei imobilului notificat, respectiv dacă a făcut obiectul înstrăinării către N.P., a fost Jurnalul nr. J1. din 4 septembrie 1946 emis de Tribunalul Tulcea, prin care s-a stabilit calitatea de moştenitor şi averea rămasă la decesul defuncţilor I.M. şi S.M.
Potrivit acestui înscris s-a stabilit pentru Ş.M., fiul defuncţilor, calitatea de unic moştenitor, în compunerea masei succesorale fiind atestat imobilul descris ca „una prăvălie învelită cu tablă vis-a-vis de imobilul de la nr. X1., având 1.000 metri pătraţi, un grajd acoperit cu stuf, imobil în care în prezent funcţionează şcoala satului, imobil cumpărat de defunctul I.M., cu actul autentificat de Tribunalul Tulcea la nr. 628 şi transcris la 810 din 16 martie 1920”.
Printr-o prezumţie simplă instanţa a constatat că bunul înstrăinat în anul 1926 lui N.P. nu se mai putea regăsi în patrimoniul vânzătorului la decesul său, aproximativ 20 de ani mai târziu, în 1946, ceea ce conduce la concluzia certă că nu există identitate nici între imobilul notificat în prezenta cauză şi imobilul înstrăinat lui N.P.
În fine, s-a reţinut a fi nefondată şi critica din apel privind lipsa dovezii preluării abuzive de către stat a imobilului.
Din acelaşi Jurnal întocmit în 1946 la dezbaterea succesiunii defunctului I.M. rezultă că, şi la acel moment, în clădirea edificată pe terenul de 1.000 m.p. funcţiona şcoala satului.
Potrivit expertizei M.R. efectuată la instanţa de fond, dar şi a expertizei P.G. efectuată în apel, clădirea care ocupă parte din terenul în litigiu este destinată şcolii ceea ce înseamnă că se afirmă existenţa unei proprietăţi publice, a unităţii administrativ teritoriale locale.
În aceste condiţii, atestarea bunului în 1946 în patrimoniul autorului reclamantei, Ş.M., şi folosirea imobilului cu destinaţie şcoală inclusiv la data notificării, fără să existe un act de transfer al dreptului de proprietate de la Ş.M. către autoritatea administrativă locală ori către Ministerul Învăţământului, nu poate fi interpretată decât ca o dovadă a preluării fără nici un titlu, abuziv, a bunului din patrimoniul lui Ş.M., modalitate de preluare care se încadrează în art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 şi care dă dreptul persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul de care a fost deposedat.
În consecinţă, constatând că prima instanţă a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, în temeiul art. 296 C. proc. civ. Curtea a respins apelul ca nefondat.
La solicitarea intimatei reclamante, în temeiul art. 274 C. proc. civ., apelantul a fost obligat să-i restituie acesteia cheltuielile de deplasare dovedite în apel cu biletele de transport.
Împotriva deciziei menţionate mai sus, a declarat recurs, în termen legal, pârâta Primăria comunei C.J., prin Primar, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâta a invocat următoarele:
Prin decizia recurată a fost respins apelul pârâtului avându-se în vedere faptul că, pe de o parte, nu există identitate între bunul solicitat de intimata reclamantă şi cel înstrăinat de autorul de drept, lui P.N., iar, pe de altă parte, se reţine ca fiind edificator în dezlegarea pricinii Jurnalul nr. J1. din 04 septembrie 1946 de unde ar rezulta faptul că la momentul septembrie 1946, în locul de casă de 1000 m.p. ar funcţiona şcoala satului.
Cu privire la Jurnalul nr. J1. din 04 septembrie 1946 se invocă faptul că documentele anexate de intimata reclamantă nu sunt copii legalizate sau certificate cu menţiunea „conform cu originalul”, situaţie faţă de care se solicită a se pune în vedere intimatei să depună la dosarul dedus judecăţii originalul sau copie conformă originalul.
O altă critică vizează faptul că, în speţă, nu există date cu privire la data preluării sau a edificării şcolii satului, fapt care lasă un dubiu asupra perioadei preluării imobilului, ori, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fac obiectul legii numai imobilele preluate de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar imobilul în speţă a fost preluat anterior anului 1945, motiv pentru care cererea intimatei nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001.
Pe de altă parte, urmează a se observa că în tot cuprinsul jurnalului şi chiar a întregului dosar dedus judecăţii nu există documente care să ateste faptul că pe locul de 1000 m.p. a fost edificată construcţia cu destinaţia „scoală”, ci doar aprecierea subiectivă şi nesusţinută de vreun înscris, potrivit cu care autorul I.T. avea „imobil în care azi funcţionează şcoala satului”, cu atât mai mult cu cât, nu sunt indicate vecinătăţile acestui teren, ci doar faptul că a fost dobândit prin actul autentificat la Tribunalul Tulcea sub nr. A1.
De asemenea, experţii desemnaţi în cauză nu au identificat concret dacă imobilul solicitat este cel de la poziţia 6 din actul autentificat la Tribunalul Tulcea sub nr. A1.
În suplimentul raportului de expertiză, expertul a concluzionat sumar doar asupra faptului că imobilul expertizat în cauză este diferit de cel ce face obiectul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2165 din 21 septembrie 1926, îndatorirea expertului fiind una mult mai complexă în sensul de a aduce elemente clare potrivit cărora imobilul solicitat este sau nu cel de la poziţia 6 din actul nr. A1., act cu care intimata se legitimează ca proprietar.
În consecinţă, se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea stabilirii în concret dacă imobilul solicitat face parte din cele preluate în mod abuziv în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:
Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate în mod formal de recurenta pârâtă, deoarece susţinerile acesteia din motivele de recurs nu se referă la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate, motiv pentru care va respins ca nesusţinut.
În ceea ce priveşte criticile încadrate de recurentă în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care consacră încălcarea sau aplicarea greşită a legii, Înalta Curte constată următoarele:
Referitor la prima critică şi anume, aceea că Jurnalul nr. J1. din 04 septembrie 1946 şi documentele anexate de intimata reclamantă nu sunt copii legalizate sau certificate cu menţiunea „conform cu originalul”, urmează a fi înlăturată, constatându-se depunerea înscrisurilor existente la dosarul cauzei, în copie cu menţiunea „conform cu originalul”. În acest sens au fost prezentate în recurs originalele următoarelor înscrisuri: actul de vânzare autorizat de Tribunalul Tulcea sub nr. 682 din 16 martie 1920, cererea formulată de Ş.M. şi înregistrată la 5 septembrie 1946 la grefa Tribunalului Tulcea, extras din registrul de transcrieri a actelor autentice din anul 1920 întocmit de Tribunalul Tulcea privitor la actul de vânzare cu numărul de ordine, Jurnalul nr. J1. din 4 septembrie 1946 - acte pe care intimata reclamantă le-a depus la dosar în copie certificată cu menţiunea „conform cu originalul”.
Referitor la cea de-a doua critică, în sensul că nu există la dosar date cu privire la data preluării sau a edificării şcolii, fapt care lasă un dubiu asupra perioadei preluării abuzive a imobilului, motiv pentru care nu se poate stabili dacă cererea intimatei reclamante poate face obiectul Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că nu este fondată.
Instanţa de apel a reţinut, în mod expres, că în Jurnalul nr. J1. din 4 septembrie 1946 a fost atestat imobilul în litigiu, fiind descris ca: „una prăvălie învelită cu tablă vis-a-vis de imobilul de la nr. 1, având 1.000 metri pătraţi, un grajd acoperit cu stuf, imobil în care în prezent funcţionează şcoala satului, imobil cumpărat de defunctul I.M., cu actul autentificat de Tribunalul Tulcea la nr. 628 şi transcris la 810 din 16 martie 1920”.
Prin urmare, rezultă că în anul 1946, la momentul dezbaterii succesiunii defunctului I.M., în clădirea edificată pe terenul de 1.000 m.p. funcţiona şcoala satului.
În aceste condiţii, aşa cum în mod corect a raţionat şi instanţa de apel, atestarea bunului în anul 1946 în patrimoniul autorului intimatei reclamante, Ş.M., şi folosirea imobilului cu destinaţie şcoală la acel moment şi inclusiv la data notificării, fără să existe un act de transfer al dreptului de proprietate către autoritatea administrativă locală ori către Ministerul Învăţământului, nu poate fi interpretată decât ca o dovadă a preluării bunului din patrimoniul lui Ş.M., de către stat, fără nici un titlu, abuziv, modalitate de preluare care se încadrează în art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 şi care dă dreptul persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul de care a fost astfel deposedată.
În continuare, recurentul pârât susţine că la dosar nu există documente care să arate faptul că pe locul de 1000 m.p. a fost edificată construcţia cu destinaţia „scoală” şi că experţii desemnaţi în cauză nu au identificat, concret, dacă imobilul solicitat este cel de la poziţia 6 din actul autentificat la Tribunalul Tulcea sub nr. A1., cu care intimata reclamantă se legitimează ca proprietar, critici care vizează în general probatoriul administrat în cauză, respectiv modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt în funcţie de probele administrate, asemenea aspecte nemaiputând face obiectul analizei instanţei de recurs, întrucât ar presupune un control de netemeinicie a hotărârii atacate ce excede limitelor presupuse de art. 304 C. proc. civ.
În consecinţă, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia stabilită în speţă, astfel încât, nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru toate aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca, nefondat, recursul declarat de pârâtă.
Fiind în culpă procesuală, urmare respingerii recursului, în conformitate cu art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă M.R., în cuantum de 200 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanţei depusă la dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Comuna C.J. prin Primar împotriva deciziei civile nr. 450/C din 07 decembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Obligă recurenta-pârâtă la 200 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă M.R.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7032/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7026/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
