ICCJ. Decizia nr. 7028/2012. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7028/2012
Dosar nr. 1719/111/2008
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin Decizia civilă nr. 161 A din 19 mai 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis apelurile declarate de reclamantul G.G., precum şi pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Sentinţei civile nr. 280/C/2008 din 13 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat dispoziţia de obligare a pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor la plata sumei de 855.814 RON şi 28.800 dolari SUA daune materiale.
A păstrat dispoziţia privind obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro în favoarea reclamantului G.G. şi a constatat că această sumă, la care se adaugă 82.514,25 RON, include atât daunele materiale, cât şi daunele morale.
A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A respins ca nefondat apelul declarat de G.G., în calitate de administrator special al SC S.M.O.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a arătat, în esenţă, că măsura de arestare dispusă împotriva apelantului reclamant G.G. a fost revocată prin încheierea din 17 aprilie 2000 pronunţată de Judecătoria Oradea în Dosar nr. 3654/2000, reţinându-se că acesta a justificat neprezentarea la organele de urmărire penală prin acte medicale, hotărâre menţinută prin respingerea recursului prin Decizia penală nr. 194/R din 26 mai 2000 pronunţată de Tribunalul Bihor.
Prin Rechizitoriul din 18 mai 2000 întocmit în Dosar nr. 100/P/2000, al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului G.G. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994, art. 40 din Legea nr. 82/1991 cu referire la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Prin Sentinţa penală nr. 871 din 16 mai 2001 pronunţată de Judecătoria Oradea, s-a dispus achitarea inculpatului, soluţie menţinută de Tribunalul Bihor prin Decizia penală nr. 665 din 10 octombrie 2001, respingându-se apelul penal declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, însă, prin Decizia penală nr. 78/R din 24 ianuarie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Oradea a fost admis recursul, casată decizia şi trimisă cauza spre rejudecare la Judecătoria Oradea, reţinându-se că se impune suplimentarea probaţiunii administrate, că s-a avut în vedere doar o expertiză contabilă întocmită în altă cauză, probă extrajudiciară, că nu s-a pronunţat instanţa asupra probelor administrate.
Cu ocazia rejudecării, prin Sentinţa penală nr. 1315 din 06 iulie 2005 a Judecătoriei Oradea s-a dispus din nou achitarea inculpatului, reţinându-se că expertiza contabilă efectuată în cauză a relevat că inculpatul nu a prejudiciat statul, nu a înregistrat minusuri, plusuri în gestiune, iar prin Decizia penală nr. 342 din 17 septembrie 2007 Tribunalul Suceava care a menţinut această hotărâre. Hotărârea a rămas definitivă prin respingerea recursurilor de către Curtea de Apel Suceava prin Decizia penală nr. 97 din 20 februarie 2008.
Mandatul de arestare emis pe numele apelantului reclamant G.G., nu a fost pus efectiv în executare, însă s-au făcut demersuri în acest sens, iar ulterior măsura preventivă a fost revocată prin hotărâre judecătorească definitivă, în care s-a reţinut că reprezentarea aspectului reclamant în faţa organelor judiciare, s-a datorat stării de sănătate a acestuia, fiind şi internat într-o unitate spitalicească. Incidenţa art. 504 C. proc. pen. este astfel de netăgăduit, iar nepunerea în executare reprezintă doar un aspect care va fi avut în vedere la stabilirea întinderii reparaţiei cuvenite, conform art. 506 C. proc. pen., criticile apelantului Statul Român în acest sens nefiind fondate.
Dat fiind că, din data de 10 ianuarie 2000, apelantul reclamant G.G. nu a mai deţinut funcţia de administrator al societăţii comerciale, deci anterior datei de 28 ianuarie 2000 când s-a început urmărirea penală împotriva acestuia, orice discuţii referitoare la solicitarea societăţii de a-i fi acordate despăgubiri, ca urmare a faptului că în perioada în care s-a derulat dosarul penal a avut probleme financiare, nu şi-a putut desfăşura activitatea economică, că i s-au refuzat credite, participări la licitaţii, acordarea de credite, apar ca neavenite. Nu există probe prin care să se fi demonstrat că noul administrator al societăţii ar fi fost împiedicat a derula activităţi economice, nu există acte din care să reiasă că s-ar fi luat măsura de suspendare a activităţii societăţii de către organele abilitate. Faptul că martorii au declarat că partenerii de afaceri au refuzat a mai derula contracte, nu este de natură a determina acordarea unor despăgubiri, câtă vreme, nu s-a dovedit un raport de cauzalitate dintre situaţia generată de dosarul penal privind asociatul unic al societăţii şi evoluţia financiară, economică a acesteia.
Mai mult, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, nu există probe din care să se poată reţine cu exactitate cifra de afaceri a societăţii în ipoteza în care nu s-ar fi luat măsurile asiguratorii, care, astfel cum s-a arătat mai sus, de altfel nu au determinat implicit suspendarea activităţii. Situaţia ar fi fost alta în măsura în care reclamantul ar mai fi deţinut calitatea de administrator la data începerii urmăririi penale, iar datorită demersului penal societatea nu ar mai fi putut fi administrată, or, în speţă, conform celor expuse, o altă persoană deţinea această funcţie în perioada respectivă.
Nu se poate însă pierde din vedere faptul că pe parcursul derulării dosarului penal societatea a făcut obiectul unor campanii negative în mass-media, aspect care însă îi putea conferi dreptul la acordarea unor daune morale ce însă nu au fost solicitate în speţă, cum corect a reţinut instanţa de fond. Nu s-a făcut dovada existenţei unui raport de cauzalitate între faptul că societatea se afla în faliment şi dosarul penal, instrumentat împotriva asociatului unic, câtă vreme, astfel cum s-a arătat mai sus, nu există o decizie de întrerupere, suspendare a activităţii, iar administrator era numit o altă persoană anterior începerii urmăririi penale, aceasta având competenţa în administrarea, coordonarea activităţii societăţii. De altfel, afirmaţiile martorilor audiaţi în cauză, conform cărora societăţii i-au fost refuzate credite, scrisori de garanţie, marfă, etc., datorită situaţiei asociatului unic, nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză, neexistând astfel dovezi din care să reiasă că dosarul penal ar fi generat situaţia de intrare a societăţii în procedura de faliment, astfel că, apelul declarat de aceasta prin administratorul special, apare ca fiind nefondat şi, în consecinţă, va fi respins ca atare.
Art. 505 C. proc. pen. prevede faptul că, la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine cont de durata privării de libertate, a restrângerii acesteia, de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă, reparaţie ce constă în plata unei sume de bani reparare ce urmează a fi suportată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.
Din probele administrate în cauză şi arătate mai sus, se reţine faptul că apelantul reclamant G.G. a fost achitat printr-o hotărâre judecătorească definitivă în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. întrucât fapta reţinută în sarcina acestuia nu există, astfel că, implicit conform şi hotărârilor anterioare, măsura de arestare dispusă, chiar nepusă în executare din motive medicale, a fost una de privare de libertate, dispoziţiile art. 504 alin. (2) - (3) C. proc. pen. fiind aplicabile, aspecte corect reţinute de către instanţa de fond, criticile Statului Român în acest sens fiind nefondate.
Curtea de la Strasbourg a statuat de nenumărate ori că art. 5 nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzaţii încă din momentul dispunerii arestării (Cauza Brogan şi Murray/Regatul Unit), fiind suficient să existe „motive plauzibile”, noţiune dezvoltată de Curte, în sensul că faptele pe care se bazează trebuie să poată convinge un judecător independent că acea persoană este posibil să fi comis respectiva infracţiune.
În speţă, nu s-a dovedit că reclamantul ar fi comis faptele pentru care a fost trimis în judecată, motiv pentru care a şi fost pronunţată soluţia de achitare, prin urmare nu se poate reţine că măsura luată ar fi urmărit un scop legitim şi ar fi fost prevăzută de o lege accesibilă, previzibilă şi conform Convenţiei. Prin niciuna dintre hotărârile pronunţate în procesul penal nu s-a stabilit vinovăţia reclamantului, acuzat că ar fi comis infracţiunile menţionate în cuprinsul actelor întocmite în cursul urmăririi penale.
Nu se poate susţine să reclamantul ar fi beneficiat de toate garanţiile unui proces echitabil, câtă vreme art. 5 parag. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare acestui articol are dreptul la despăgubiri. Articolul precizat permite încălcarea libertăţilor individuale a persoanei, libertatea fiind una din valorile fundamentale protejate de Convenţie, dacă a fost reţinut sau arestat în vederea aducerii sale în faţa autorităţilor judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune. Reclamantul nu a fost adus în faţa unui judecător pentru ca acesta să se pronunţe asupra propunerii de arestare preventivă formulată de procuror, prin urmare, măsura nefiind luată de un judecător care se bucură de independenţă faţă de puterea executivă şi faţă de părţi, a fost încălcată norma din Convenţia Europeană mai sus enunţată.
Este evident că procedura urmată împotriva reclamantului, declanşată la data de 9 februarie 2000 şi finalizată definitiv la data de 20 februarie 2008, s-a prelungit dincolo de termenul rezonabil prevăzut de art. 6. Opt ani s-au scurs până în momentul în care s-a statuat definitiv asupra temeiniciei acuzaţiei, ceea ce este o durată excesivă, incompatibilă cu exigenţa „termenului rezonabil” prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aşa fiind, derularea procesului penal, finalizat cu o hotărâre de achitare, pe o perioadă excesiv de lungă, ce a produs consecinţe negative pe plan moral şi psihic asupra reclamantului, reprezintă o cauză pentru care statul este ţinut să răspundă.
2. Recursurile
2.1. Motive
Reclamanţii G.G. şi SC S.M.O., precum şi pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice au declarat recurs.
Reclamanţii şi-au întemeiat criticile pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi au invocat următoarele aspecte:
Instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că nu există nicio legătură de cauzalitate între procesul penal şi paguba produsă SC S.M.O., pe considerentul că reclamantul G.G. nu ar fi deţinut calitatea de administrator al societăţii, ci o altă persoană.
Aceste argumente sunt contrare stării de fapt, deoarece nu administratorul societăţii a fost cercetat penal, ci reclamantul ca asociat unic, iar raporturile comerciale ale societăţii au fost stabilite de către reclamant în calitate de asociat unic al societăţii, şi nu de administrator. Declinul societăţii comerciale a fost rezultatul dosarului penal al reclamantului.
Instanţa de apel a aplicat greşit incidenţa art. 998 - 1000 C. civ., ceea ce a condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale.
Greşit s-a considerat că reclamantului nu i se cuvine recuperarea pagubei cu privire la acordarea contravalorii amenzilor dispuse de Garda Financiară, cu motivarea că acestea nu se circumscriu prevederilor art. 274 C. proc. civ. Păstrarea de către Statul Român a unor sume de bani percepute din amenzi, în condiţiile în care actele de aplicare a amenzii au fost desfiinţate prin hotărâre irevocabilă, este nelegală.
Greşit nu au fost acordate daune morale şi societăţii comerciale. Întrucât art. 998 C. civ. nu distinge în privinţa felului daunelor nu puteau să o facă nici judecătorii fondului.
În dosarul de faliment al societăţii, aflat pe rolul Tribunalului Bihor, sunt menţionaţi mai mulţi creditori, iar pretenţiile lor derivă din procesul penal soluţionat definitiv cu achitarea reclamantului G.G.
Restabilirea situaţiei anterioare dosarului penal se poate realiza numai în condiţiile în care societatea antrenată în dosarul penal îşi reia activitatea.
Instanţa de apel a interpretat greşit practica Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care s-au acordat daune morale onorifice, deoarece instanţa de la Strasbourg este chemată să analizeze încălcarea drepturilor reglementate prin Convenţie şi prin actele sale adiţionale, şi nu să pronunţe hotărâri în reparaţie materială ori morală pentru cetăţenii României ori a statelor care au ratificat Convenţia. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a Convenţiei.
Pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice au formulat următoarele critici:
Hotărârea este nelegală întrucât acţiunea reclamantului nu se încadrează în prevederile art. 504 şi art. 505 C. proc. pen. Probele administrate în cauză nu au nicio relevanţă cât priveşte cuantumul daunelor materiale şi morale acordate reclamantului.
În subsidiar se impune reducerea cuantumului daunelor, pentru ca acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. să nu devină un izvor de îmbogăţire fără just temei. Trebuie avute în vedere criterii precum culpa autorului faptei prejudiciabile, gravitatea şi intensitatea suferinţelor fizice şi psihice încercate, personalitatea victimei, situaţia familială a acesteia şi, nu în ultimul rând, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
2.2. Analiza recursurilor
Excepţia tardivităţii recursului declarat de către pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice este neîntemeiată. Decizia recurată a fost comunicată acestei părţi la 24 iunie 2011, iar recursul a fost declarat la 11 iulie 2011, în termen, faţă de art. 301 şi art. 101 alin. final C. proc. civ.
Nu este întemeiată nici excepţia nulităţii recursurilor declarate de pârâţi, dezvoltarea criticilor formulate de aceste părţi permiţând încadrarea motivelor de recurs în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe fond, recursurile declarate de pârâţi sunt întemeiate şi vor fi admise pentru următoarele considerente:
Conform art. 504 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Aşadar, răspunderea statului pentru săvârşirea de erori judiciare în procese penale are drept situaţie premisă existenţa a cel puţin uneia dintre cele două ipoteze avute în vedere de text - o persoană a fost privată de libertate în mod nelegal în cursul procesului penal, respectiv după condamnarea definitivă a unei persoane, aceasta a fost achitată definitiv.
Erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea directă a statului, în condiţiile art. 504 C. proc. pen., îmbracă numai formele menţionate.
În cauza de faţă însă nu este îndeplinită niciuna dintre aceste cerinţe.
Astfel, mandatul de arestare preventivă din 24 martie 2000 nu a fost pus niciodată în executare, prin Încheierea nr. 3654 din 17 aprilie 2000 fiind revocată măsura arestării preventive a lui G.G. de sub mandat. Acest aspect este reţinut şi în hotărârea instanţei de apel, însă, împotriva art. 504 C. proc. pen., care nu îngăduie nicio nuanţă, instanţa a arătat că, şi în aceste condiţii, incidenţa art. 504 C. proc. pen. „este de netăgăduit”, nepunerea în executare a mandatului fiind doar un aspect care trebuie avut în vedere la stabilirea întinderii reparaţiei cuvenite, conform art. 505 C. proc. pen.
Această interpretare a art. 504 C. proc. pen. este greşită, cu atât mai mult cu cât şi art. 505 alin. (1) C. proc. pen., invocat de instanţa de apel, prevede că la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. Prin urmare, trebuie să fi avut loc o privare efectivă de libertate.
Pe de altă parte, în procesul penal invocat drept temei al cererii prin care a fost declanşat prezentul litigiu, nu a fost pronunţată nicio hotărâre de condamnare a inculpatului G.G.
În aceste condiţii, faţă de cadrul procesual stabilit de reclamantul care a beneficiat de asistenţă juridică calificată, în respectarea principiului disponibilităţii, cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. nu poate fi primită, astfel încât să se stabilească răspunderea directă a statului pentru pagubele suferite de către reclamant urmare a faptului că a fost trimis în judecată într-un proces penal.
Repararea prejudiciului pe care l-a suferit reclamantul poate fi făcută numai în cadrul procesual îngăduit de art. 998 - 999 C. civ., în vigoare la data producerii pagubei. Împrejurarea că abia prin motivele de recurs s-a făcut referire şi la aceste texte de lege nu mai poate îndreptăţi instanţa de recurs, în etapa procesuală în care a ajuns judecata, să considere că reclamantul şi-ar fi întemeiat cererea de chemare în judecată şi pe art. 998 - 999 C. civ.
Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate de pârâţi întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursurile declarate de reclamanţi nu sunt întemeiate, tocmai pentru că, faţă de cele ce preced, aprecieri asupra cuantumului daunelor morale şi materiale suferite de către fiecare reclamant urmare a procesului penal nu pot fi făcute în contradictoriu cu statul, în aplicarea art. 504 C. proc. pen.
Pe de altă parte, nu ar putea fi reţinută nici incidenţa în cauză a prevederilor art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care arată, în alin. (1), faptul că orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă, şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Textul nu este incident tocmai pentru că reclamantul nu a fost arestat preventiv.
În condiţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursurile pârâţilor vor fi admise şi decizia atacată va fi modificată în parte, în sensul că va fi respins apelul declarat de reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 280/C din 13 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor.
Sentinţa va fi schimbată în parte în sensul că va fi respinsă şi acţiunea reclamantului.
În condiţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. va fi respins ca nefondat recursul declarat de reclamanţii G.G. şi SC S.M.O.
Urmează să fie păstrate dispoziţiile înscrise în hotărârea dată în apel, privitoare la admiterea apelurilor pârâţilor, respingerea apelului declarat de către reclamantul G.G. în calitate de administrator special al SC S.M.O., precum şi dispoziţiile din sentinţă privitoare la respingerea acţiunii formulată de către reclamanta SC S.M.O. şi a capetelor de cerere privind obligarea pârâtului la publicarea de articole în ziar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia tardivităţii recursului declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Respinge excepţia nulităţii recursurilor declarate de pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Admite recursurile declarate de pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 161 A din 19 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă şi în consecinţă:
Modifică în parte decizia în sensul că respinge apelul declarat de reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 280/C din 13 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor.
Schimbă în parte sentinţa în sensul că respinge şi acţiunea reclamantului G.G.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii G.G. şi SC S.M.O. împotriva Deciziei civile nr. 161 A din 19 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7025/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 7033/2012. Civil → |
|---|
