ICCJ. Decizia nr. 7035/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 7035/2012

Dosar nr. 5588/2/2011

Şedinţa publică din 15 noiembrie 2012

Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 24 ianuarie 2005 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 449/2005, contestatoarea D.V. a solicitat anularea Deciziei nr. 316 din 21 decembrie 2004 emise de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin care i-a fost respinsă notificarea prin care solicita despăgubiri băneşti pentru locuinţa demolată şi terenul în suprafaţă de 459,85 m.p. situate în Bucureşti, str. P.L., sector 2.

Prin Sentinţa civilă nr. 373 din 19 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia astfel formulată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatoarea, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, sub nr. 3071/civ/2005 (28017/2/2005).

Prin Decizia civilă nr. 743 A din 18 noiembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul declarat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatoarea, înregistrat pe rolul Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie la data de 30 ianuarie 2006.

Prin Decizia nr. 6298 din 27 iunie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia atacată, a admis apelul declarat de contestatoare împotriva Sentinţei civile nr. 373 din 19 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecarea fondului la această din urmă instanţă.

În rejudecare, instanţa de fond urma să ordone măsuri pentru stabilirea pe deplin a situaţiei de fapt, având în vedere şi dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, aplicabil în speţă.

Cauza a fost reînregistrată la data de 5 martie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia V-a civilă, sub nr. 12001/3/2007.

La data de 25 aprilie 2007, contestatoarea a depus cerere completatoare şi precizatoare, prin care a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, admiterea contestaţiei; anularea Deciziei A.V.A.S. nr. 316 din 21 decembrie 2004; obligarea pârâtei A.V.A.S. la despăgubiri prin echivalent pentru terenul preluat în mod abuziv, în suprafaţă de 591 m.p., în cuantum de 1.002.000 dolari SUA, sau 900.000 euro, conform cu art. 27 raportat la art. 10, art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, şi obligarea pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, la emiterea deciziei pentru măsuri reparatorii reprezentând contravaloarea celor 5 apartamente construite şi demolate, pe terenul de 591 m.p., ce au fost situate în Bucureşti, str. P.L., în sumă de 116.611,25 dolari SUA, sau 100.000 euro, conform art. 10, art. 11 şi art. 32 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

La data de 14 iunie 2007, au formulat cerere de intervenţie în interes propriu P.T.S. şi P.G., care au solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, admiterea contestaţiei, anularea Deciziei A.V.A.S. nr. 316 din 21 decembrie 2004, obligarea pârâtei A.V.A.S. la despăgubiri prin echivalent pentru terenul preluat în mod abuziv, în suprafaţă de 591 m.p., în cuantum de 1.002.000 dolari SUA, sau 900.000 euro, conform cu art. 27 raportat la art. 10, art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, şi obligarea pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, la emiterea deciziei pentru măsuri reparatorii reprezentând contravaloarea celor 5 apartamente construite şi demolate, pe terenul de 591 m.p., ce au fost situate în Bucureşti, str. P.L., în sumă de 116.611,25 dolari SUA, sau 100.000 euro, conform art. 10, art. 11 şi 32 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

Prin concluziile scrise depuse la data de 26 iunie 2008, intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a solicitat respingerea cererii de intervenţie în interes propriu, ca tardiv formulată, arătând că decizia administrativă a fost emisă şi faţă de aceştia, dar la momentul respectiv nu au înţeles să o conteste, intervenind în proces la rejudecarea fondului, după casare.

Prin Sentinţa civilă nr. 1172 din 27 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de contestatoarea D.V. şi a respins ca neîntemeiată, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii P.T.S. şi P.G.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat apel contestatoarea şi intervenienţii P.T.S. şi P.G., cererile fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

La termenul din 28 mai 2009, apelanţii au depus o precizare, prin care au arătat că înţeleg să îndrepte eroarea materială strecurată în notificarea făcută către A.V.A.S. şi în contestaţia împotriva Deciziei nr. 316 din 12 decembrie 2004 emise de A.V.A.S. şi, pe cale de consecinţă, intimata A.V.A.S. să fie obligată să emită o decizie prin care să acorde despăgubirile băneşti reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului situat în str. P.L., proprietatea autorului lor.

Prin Decizia civilă nr. 119 A din 18 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondate apelurile declarate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs contestatoarea şi intervenienţii P.T.S. şi P.G.

Prin Decizia nr. 4006 din 13 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că, pentru a confirma soluţia fondului de respingere a contestaţiei împotriva Deciziei A.V.A.S. nr. 316/2004, prin care s-a respins notificarea formulată, instanţa de apel a adus drept argument faptul că notificatorii nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului pentru care au formulat notificare, nefiind operantă prezumţia instituită de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Argumentele instanţei de apel pe aspectul dovedirii dreptului de proprietate al autorului recurenţilor sunt contradictorii, astfel că soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii recurate apare ca fiind nemotivată, ceea ce atrage incidenţa cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - când hotărârea cuprinde motive contradictorii.

În contextul arătat, a rămas nelămurită situaţia de fapt relativă la dreptul de proprietate al autorului recurenţilor, nefiind stabilit în mod cert dacă acesta a deţinut în proprietate două imobile, pe cele de la nr. 21 şi 25 din str. P.L. sau numai unul singur şi, în acest din urmă caz, care este acesta. Or, o atare chestiune era esenţială în dezlegarea dreptului la restituire valorificat de recurenţi în procedura Legii nr. 10/2001, supus cenzurii în prezentul litigiu.

Este necesară reluarea analizei tuturor probelor administrate în cauză, inclusiv a actelor noi depuse în recurs şi, eventual, administrarea de probe suplimentare, pentru a se stabili cu certitudine ce imobil a deţinut în proprietate autorul recurenţilor, de care a fost deposedat de stat prin naţionalizare. În acest scop, trebuie verificată, pe bază de probe, şi apărarea recurenţilor privind eroarea materială strecurată în lista anexă la Decretul nr. 92/1950, poziţia 6179, în ceea ce priveşte numărul imobilului naţionalizat pe numele autorului lor, care ar fi generat şi eroarea de individualizare a nr. poştal al imobilului în notificarea de restituire şi în contestaţia dedusă judecăţii (trecut nr. 21 în loc de nr. 25), sens în care se va ţine seama şi de înscrisurile de la Dosarul de fond nr. 449/2005, respectiv de la Dosarul de apel nr. 12001/3/2007, relevante pe acest aspect.

Soluţia casării cu trimitere spre rejudecare se impune deoarece aplicarea dispoziţiilor legale incidente, în sensul stabilirii existenţei dreptului recurenţilor la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sau, dimpotrivă, a inexistenţei acestui drept, trebuie să se facă la o situaţie de fapt pe deplin lămurită pe bază de probe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 5588/2/2011.

Prin Decizia civilă nr. 42A din 2 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au admis apelurile formulate de contestatoare şi intervenienţii în interes propriu, s-a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, s-a respins excepţia tardivităţii contestaţiei formulate de intervenienţi, s-a admis în parte contestaţia formulată de reclamantă şi de intervenienţi, s-a anulat în parte Decizia nr. 316 din 21 decembrie 2004 emisă de intimata A.V.A.S., în ceea ce priveşte soluţia dată la art. 1.a., a fost obligată intimata A.V.A.S. să emită o nouă decizie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea reclamantei şi a intervenienţilor, pentru terenul de la fosta adresă str. P.L. nr. 25, sector 2, în suprafaţă de 391 m.p., astfel cum a fost identificat prin anexa 3 a raportului de expertiză efectuat în cauză de expert D.M., în valoare de 255.453 euro (echivalent în RON la data plăţii). A fost admisă în parte contestaţia formulată de reclamantă şi de intervenienţi împotriva refuzului intimatului Municipiul Bucureşti de a răspunde la notificare. A fost obligat intimatul Municipiul Bucureşti să emită dispoziţie privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea reclamantei şi a intervenienţilor, pentru construcţia demolată de pe acest teren, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert I.N. A fost obligat fiecare dintre intimaţi să plătească apelantei-contestatoare-reclamante câte o sumă de 3.650 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut următoarele:

I.1. În ceea ce priveşte situaţia de fapt, s-a reţinut că prin notificarea formulată în baza art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi transmisă sub nr. 122 din 8 august 2001 prin Biroul Executorului Judecătoresc "V.G." Prefecturii Municipiului Bucureşti, contestatoarea D.V. şi intervenienţii P.T.S. şi P.G. au solicitat să se dispună măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Bucureşti, str. P.L. nr. 21, sector 2, arătând că imobilul pentru care solicită despăgubiri în calitate de moştenitori ai defunctului proprietar P.M., compus din teren cu o suprafaţă de 459,85 m.p. şi locuinţă P + 1 (5 apartamente şi pivniţă), a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 (poziţia 6179, pag. 258), casa fiind demolată, iar terenul utilizat pentru extinderea SC M.F. SA Bucureşti.

Cu Adresa din 4 noiembrie 2002, Prefectura Municipiului Bucureşti a înaintat notificarea către SC M.F. SA.

Prin Decizia nr. 6 din 3 decembrie 2002, SC M.F. SA:

1. a respins solicitarea de acordare de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti, situaţia imobilului încadrându-se în prevederile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001;

2. a reţinut că cererea se adresează, potrivit art. 27 alin. (2) coroborat cu art. 35 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, instituţie publică implicată care a efectuat privatizarea SC M.F. SA. În motivare, s-a arătat că imobilul indicat a fost preluat cu titlu valabil (Decretul nr. 92/1950) neanulat de vreo hotărâre judecătorească şi este evidenţiat în patrimoniul SC M.F. SA, societate comercială înfiinţată în temeiul Legii nr. 15/1990, iar potrivit art. 20 alin. (2) din lege: "bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia"; SC M.F. SA deţine certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, str. P.L. nr. 5 - 25, sector 2, emis în baza H.G. nr. 834/1991, intabulat, împreună cu construcţiile edificate după expropriere, în cartea funciară, prin Încheierea nr. 7513 din 22 iunie 2001; SC M.F. SA a fost privatizată în anul 2000, cu respectarea dispoziţiilor legale.

Cu Adresa din 27 ianuarie 2003, SC M.F. SA a comunicat contestatoarei că în conformitate cu prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este necesar ca persoanele îndreptăţite să se adreseze cu o cerere instituţiei publice care a efectuat privatizarea, restituindu-i documentaţia primită de la Prefectura Municipiului Bucureşti.

Astfel cum rezultă din Decizia nr. 316 din 21 decembrie 2004 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Arhivelor Statului, contestatoarea a înregistrat la fosta A.P.A.P.S. dosarul întocmit în baza notificării, care a primit numărul DJ2/506 din 3 februarie 2003.

Prin Decizia nr. 316 din 21 decembrie 2004, Autoritatea pentru Valorificarea Arhivelor Statului a hotărât următoarele: art. 1.a - a respins notificarea pentru motivul că nu au fost depuse acte doveditoare referitoare la dreptul de proprietate asupra terenului revendicat, conform art. 22 din lege; b - a declinat către Primăria Municipiului Bucureşti competenţa de soluţionare a notificării pentru construcţia demolată, în conformitate cu dispoziţiile art. 10 şi 33 din lege.

Cu Adresa din 23 decembrie 2004, Autoritatea pentru Valorificarea Arhivelor Statului a înaintat contestatoarei D.V. decizia sus-menţionată şi cu Adresa din 23 decembrie 2004 a înaintat Primăriei Municipiului Bucureşti decizia, însoţită de documentaţia depusă în susţinerea notificării.

Prin Notificarea din 6 ianuarie 2010 trimisă Primăriei Municipiului Bucureşti prin executor judecătoresc "D.D.C.", contestatoarea şi intervenienţii au solicitat rectificarea erorii strecurate în notificarea iniţială, arătând că adresa imobilului este Bucureşti, str. P.L. nr. 25, şi nu Bucureşti, str. P.L. nr. 21.

Până în prezent, Primăria Municipiului Bucureşti nu a emis nicio dispoziţie cu privire la cererea formulată de către contestatoare şi intervenienţi referitor la construcţia demolată.

2.1. În temeiul art. 24 alin. (7) - (8) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data sesizării instanţei), împotriva Deciziei nr. 316 din 21 decembrie 2004 emise de Autoritatea pentru Valorificarea Arhivelor Statului, notificatoarea D.V. a formulat contestaţie adresată secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare, în baza căreia instanţele au fost învestite să verifice temeinicia şi legalitatea acesteia.

3.1. De asemenea, prin cererea precizatoare şi completatoare depusă în al doilea ciclu procesual, contestatoarea a învestit instanţele şi cu o acţiune având natura juridică a celei la care face referire în Decizia nr. XX din 19 martie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, respectiv "acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate", îndreptată împotriva Municipiului Bucureşti.

O cerere cu un obiect identic, atât în privinţa contestaţiei iniţiale, cât şi a completării subsecvente, au formulat şi intervenienţii P.T.S. şi P.G.

În legătură cu excepţia tardivităţii contestaţiei formulate de către intervenienţi, invocată de către intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Curtea a reţinut că potrivit art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii deciziei de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, actul juridic respectiv poate fi atacat în termen de 30 de zile de la comunicare. În cauză, acest termen nici nu a început să curgă, deoarece decizia nu a fost comunicată intervenienţilor, ci numai mandatarului contestatoarei D.V., la data de 21 ianuarie 2005, astfel cum a învederat expres intimata prin Adresa nr. 9858 din 5 octombrie 2011. De aceea, punctul de început al termenului de formulare a contestaţiei nefiind şi pentru intervenienţi 21 ianuarie 2005, acesta nu s-a împlinit la 21 februarie 2005 şi nu a expirat până la data formulării cererii de intervenţie, respectiv 14 iunie 2007.

II.1.1. Făcând o analiză a probelor administrate în cauză, Curtea a reţinut că, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la 23 iulie 1947 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, soţii A. şi M.P. au dobândit de la H.M.V., imobilul "situat în Bucureşti, str. P.L. nr. 25, de construcţie veche şi lezardat de cutremur, având o suprafaţa totală de 398 (trei sute nouăzeci şi opt) metri pătraţi, din cari 250 (două sute cinci zeci) metri pătraţi construcţie şi 148 (una suta patruzeci şi opt) teren liber. Imobilul are următoarele vecinătăţi şi dimensiuni: în faţă, se mărgineşte cu strada P.L., pe o lungime de 14 metri liniari; în fund, pe o latură de 13,50 m.l. cu proprietatea D.B.; pe o parte laterală, cu proprietatea D.I., pe o lungime de 27,70 m.l., iar cealaltă parte, cu proprietatea D.B., pe o lungime de 30,40 m.l.".

Prin Procesul-verbal din 17 septembrie 1940 întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti s-a constatat, cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. P.L. nr. 25, că era compus din "teren în suprafaţă de 465 m.p. şi un corp de casă având parter şi etaj. La parter: 2 apartamente din care unul pe dreapta cu 2 camere şi dependinţe, iar celălalt pe stânga, având 2 camere şi dependinţe, asemenea un garaj şi 3 magazii. La etaj: 2 apartamente, unul pe dreapta şi celălalt pe stânga, având fiecare câte 2 camere şi dependinţe. În imobil se ţine un depozit care are o încăpere la parter şi una la etaj". S-a mai constatat că imobilul aparţine doamnei V.V.M.I., născută Ş. Pe verso-ul acestui înscris s-a redactat un proces-verbal continuativ, dresat la 14 august 1948, în care s-a arătat că, în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X şi transcris sub nr. Y/1947, se înscrie dreptul de proprietate în favoarea lui P.M. şi a soţiei, P.A. În cartea funciară, imobilul a fost înscris cu număr de parcelă Z, iar dreptul de proprietate a fost înscris iniţial în favoarea lui V.V.M.I., născută Ş., şi ulterior, dându-se eficienţă Procesului-verbal nr. AA/1940, în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X şi transcris sub nr. Y/1947, în favoarea lui P.M. şi a soţiei, P.A.

Conform Adresei din 1 februarie 2010 emise de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală - Serviciul Nomenclatură Urbană, imobilul la care se referă Procesul-verbal nr. AA/1940 emis de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti figura la nivelul anului 1948 cu numărul 25 pe strada P.L. Urmare sistematizării zonei, imobilul în cauză este inclus în imobilul care a fost consemnat în evidenţele cadastrale întocmite la nivelul anului 1986 cu numărul 9 - 11 pe strada P.L., sector 2, Bucureşti.

II. Potrivit Certificatului de moştenitor din 18 noiembrie 1985, eliberat de fostul Notariat de Stat Roşiori de Vede, la data de 28 octombrie 1974 a decedat P.M., rămânând ca succesori de pe urma acestuia P.I.H. şi D.V. Conform Certificatului de moştenitor din 29 iulie 1993 întocmit de acelaşi notariat, la data de 27 aprilie 1993 a decedat şi P.I.H., rămânând ca succesori P.A., în calitate de soţie supravieţuitoare, şi P.T.S., în calitate de fiu, în condiţiile în care P.G. a renunţat la succesiune. Reţinând în absenţa unor probe contrare că cel din urmă nu a renunţat şi la succesiunea mamei sale, P.A. (aşa cum rezultă din Certificatul de naştere din 12 iulie 1969 eliberat de Primăria Oraşului Roşiori de Vede), se constată că a dobândit pe această cale, a transmiterii patrimoniului autoarei lui la deces, o cotă corespunzătoare din dreptul de a obţine măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Prin urmare, contestatoarea şi intervenienţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

III. Potrivit extrasului eliberat de Arhivele Naţionale - Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale din "Tabelul imobilelor naţionalizate în Bucureşti, conform Decretului 92/1950", P.M. figurează la poziţia 6179 cu 5 apartamente în str. P.L. 21.

Cu Adresa din 10 februarie 1951 trimisă Raionului "23 August", Întreprinderea Locuinţe şi Localuri Bucureşti a restituit tabloul suplimentar cuprinzând imobilele naţionalizate prin procese-verbale şi delegaţii necuprinse în anexa Decret-lege nr. 92/1950 pentru a-i fi indicate numele proprietarului în dreptul fiecărui imobil. În "Tabelul suplimentar cuprinzând imobilele naţionalizate prin procese-verbale şi delegaţii necuprinse în listele anexă ale Decretului", la "adresa imobilului" P.L. 25 apare "numele fostului proprietar" P.M. (Teleorman).

Cu Adresa din 24 decembrie 1952 trimisă Întreprinderii Locuinţe şi Localuri - Serviciul Administrativ ca răspuns la Adresele nr. BB/1952 şi CC/1952, Raionul "23 August" a înaintat un "tabel de imobilele administrate de Raionul nostru fără nici o bază legală". În "Tabloul de imobilele preluate de I.L.L. Raionul 23 August fără bază legală" la rubrica "adresa imobilului" P.L. 25 apare "numele fostului proprietar" P.M., la "imobil sau apart." este menţionat imobil, iar la rubrica "data preluării" apare "20.04.1950".

În legătură cu chestiunea celor două adrese diferite, s-a constatat că, prin certificatul eliberat la data de 10 mai 1954 de fostul Sfat Popular al Raionului "23 August" (înscris la care a făcut referire expresă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare), s-a certificat faptul că imobilul din Bucureşti, str. P.L. nr. 25, proprietatea P.M., figurează în anexa Decretului nr. 92/1950 ca imobil naţionalizat la poziţia 6179, pag. 258 lit. P).

Potrivit Adresei din 22 ianuarie 2003 emise de SC F. SA, imobilul din str. P.L. nr. 21 a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 6179, fost proprietar P.M. Imobilul a fost transmis în administrarea Uzinei de M.F. în baza Deciziei nr. 1688/1970 a Primăriei Municipiului Bucureşti.

Conform Adresei din 9 februarie 2009 emise de SC F. SA (înscris la care, de asemenea, a făcut referire expresă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare), imobilul din str. P.L. nr. 25, sector 2, a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 6179, fost proprietar P.M. În anexa la decret, la poziţia mai sus menţionată, figurează str. P.L. nr. 21 în loc de nr. 25. În susţinere, au fost comunicate Adresa din 24 decembrie 1952 şi lista anexă în care figurează şi imobilul din str. P.L. nr. 25, Adresa din 10 februarie 1951 şi lista anexă unde de asemenea figurează imobilul din str. P.L. nr. 25. S-a mai arătat că imobilul din str. P.L. nr. 25, sector 2, a fost demolat în anul 1962, iar terenul a fost transmis în administrarea Uzinei M.F. în baza Deciziei nr. 1688/1970 a Primăriei Municipiului Bucureşti.

Ca răspuns la solicitarea contestatoarei privind situaţia juridică a imobilului situat în str. P.L. nr. 25, cu Adresa din 2 martie 2011 Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu - Serviciul Evidenţă Domeniu Public şi Privat a comunicat următoarele: - imobilul ce face obiectul solicitării reprezintă imobilul înscris în cartea funciară din anul 1940 cu Proces-verbal nr. AA/1940; - în anexa la Decretul nr. 92/1950, la poziţia 6179, este înscris imobilul cu adresa str. P.L. nr. 21, pe numele P.M.; - conform Adresei din 24 decembrie 1952 eliberate de Întreprinderea Locuinţe şi Localuri Bucureşti - Raionul 23 August, în Tabloul de imobile preluate de I.L.L. Raionul 23 August fără bază legală este înscris imobilul cu adresa str. P.L. nr. 25, cu fost proprietar P.M.; - ulterior, conform Deciziei nr. 1688 din 26 octombrie 1970, emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti - Comitet Executiv, se transmite în administrarea Uzinei M.F. Bucureşti, coordonată de Centrala industrială maşini-unelte din cadrul Ministerului Industriei Construcţiilor de Maşini, terenul situat în str. P.L. nr. 25, în suprafaţă de 560 m.p.; - parcela de teren aparţinând imobilului care a purtat adresa str. P.L. nr. 25, sector 2, a fost inclusă în imobilul înscris în evidenţele cadastrale ale Oraşului Bucureşti din anul 1986 pe adresa str. P.L. nr. 9 - 11, sector 2, cu suprafaţa de 28.196 m.p. teren, din care total construcţii de 14.993 m.p., categoria de folosinţă "întreprinderi industriale", ca proprietate de stat, fără a fi menţionat posesorul de parcelă la data întocmirii evidenţelor; - ulterior, SC M.F. SA a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti avizarea documentaţiei întocmite conform prevederilor H.G. nr. 834/1991, pe adresa poştală str. P.L. nr. 5 - 25, sector 2 (amplasament ce include şi parcela de teren aparţinând imobilului care a purtat adresa str. P.L. nr. 25, sector 2), obţinând certificat de atestare a dreptului de proprietate eliberat de fostul Minister al Industriilor şi Resurselor.

Având în vedere, pe de o parte, împrejurarea că menţiunea privind preluarea de la P.M. a imobilului situat în Bucureşti, str. P.L. nr. 21, sector 2, apare chiar în listele anexă la Decretul nr. 92/1950 - emis de Marea Adunare Naţională, despre care art. 1 alin. (4) arată că fac parte integrantă din decret, iar pe de altă parte, faptul că interpretarea oficială autentică provine de la însuşi organul de stat care a edictat norma juridică supusă interpretării, rezultă că pe baza certificatului emis de fostul Sfat Popular al Raionului "23 August" şi a Adresei emise de SC F. SA la 9 februarie 2009 (de altfel, Primăria Municipiului Bucureşti abţinându-se să emită, pe baza aceloraşi acte, o concluzie similară) nu se poate conchide că voinţa reală (internă) a legiuitorului de la acea dată a fost de fapt aceea de a naţionaliza imobilul de la adresa str. P.L. nr. 25, sector 2 (fiind vorba, deci, despre o eroare cu privire la număr).

Sub un alt aspect, Curtea a constatat că pe baza relaţiilor obţinute de la autorităţile abilitate nu s-a putut stabili faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. P.L. nr. 21, ar fi aparţinut la momentul naţionalizării unei alte persoane. Astfel, din Adresa din 24 octombrie 2007, emisă de Consiliul Local al Sectorului 2 - Direcţia Venituri Buget Local Sector 2 reiese că dosarul fiscal cuprinde notificarea formulată de contestatori şi de intervenienţi, precum şi extrasul eliberat de Arhivele Naţionale - Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale din "Tabelul imobilelor naţionalizate în Bucureşti, conform Decretului 92/1950", iar din Adresa din 1 februarie 2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Administraţie Publică rezultă că aceasta deţine numai Decizia nr. 1688/1970, împreună cu fişa tehnică şi planul anexă deciziei.

Cu toate acestea, succesorii cu titlu universal ai lui P.M. înşişi, care sunt consideraţi continuatori ai personalităţii autorului lor, au recunoscut, prin notificarea de rectificare a erorii trimisă Primăriei Municipiului Bucureşti la data de 6 ianuarie 2010, faptul că acesta din urmă nu era proprietarul imobilului situat în Bucureşti, str. P.L. nr. 21, sector 2.

Or, această recunoaştere are valoarea juridică de probă contrară care să facă inaplicabilă prezumţia instituită art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: "În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive" în legătură cu titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în discuţie, ca fiind P.M.

În acest context, Curtea a reţinut şi faptul că părţile în cauză, în calitate de autori ai actului juridic unilateral constând în notificarea adresată Prefecturii Municipiului Bucureşti la data de 8 august 2001, au posibilitatea să aducă precizări cu privire la voinţa lor reală (internă) iniţială. De aceea, în cadrul procedurii desfăşurate în temeiul Legii nr. 10/2001, urmează să se dea eficienţă Notificării din 6 ianuarie 2010 adresate Primăriei Municipiului Bucureşti, în cadrul căreia au arătat practic că obiectul notificării a fost tot timpul acelaşi, şi anume imobilul despre care aveau reprezentarea că este cel menţionat în singurul mijloc de probă deţinut iniţial - certificatul eliberat la data de 10 mai 1954 de fostul Sfat Popular al Raionului "23 August" -, a cărui adresă corectă este însă str. P.L. nr. 25, iar nu nr. 21.

Textul de lege citat anterior este aplicabil în schimb în ceea ce priveşte imobilul situat în Bucureşti, str. P.L., nr. 25, întrucât este menţionat în Tabelul suplimentar cuprinzând imobilele naţionalizate prin procese-verbale şi delegaţii necuprinse în listele anexă ale decretului. Mai mult decât atât, de această dată părţile au prezentat titlul de proprietate al autorului lor, respectiv Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X din 23 iulie 1947 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, în care este indicată adresa respectivă, fără a interveni o schimbare până la momentul naţionalizării (Adresa din 1 februarie 2010 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală - Serviciul Nomenclatură Urbană).

Pe cale de consecinţă, s-a constatat că imobilul intră în categoria celor preluate în mod abuziv, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

IV. Potrivit situaţiei juridice comunicate de Primăria Municipiului Bucureşti şi Încheierii nr. 7513 din 12 iunie 2001 emise de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Biroul de Carte Funciară, terenul se află evidenţiat în patrimoniul SC M.F. SA, iar conform Adresei emise la 9 februarie 2009 de SC F. SA, construcţia a fost demolată în anul 1962.

În aceste condiţii, pentru teren entitatea competentă să soluţioneze notificarea este Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 (de altfel, acest aspect nici nu mai poate fi pus în discuţie în cadrul contestaţiei formulate în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001, care are natura juridică a unei căi de atac formulate de notificatori împotriva Deciziei nr. 316 din 21 decembrie 2004 emise de această autoritate), iar pentru construcţie Primăria Municipiului Bucureşti, în temeiul art. 32 din acelaşi act normativ.

V. Referitor la natura măsurilor reparatorii pe care contestatoarea şi intervenienţii sunt îndreptăţiţi să le primească, Curtea a reţinut şi că, potrivit expertizei tehnice specialitatea topografie efectuate de expert D.M., pe teren se află în prezent o clădire cu minim 4 niveluri, deci nu este liber, fiind astfel incidente prevederile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 10/2001: "pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent".

În ceea ce priveşte suprafaţa terenului, se constată că în titlul de proprietate se indică 398 m.p., însă date fiind dimensiunile laturilor arătate în acelaşi act juridic a rezultat pe baza calculului analitic efectuat de acelaşi expert că este vorba de 391 m.p. S-a mai arătat în acelaşi raport că imobilul reconstituit conform planului de situaţie din anul 1965, care corespunde în mare măsură cu terenul înscris în procesul-verbal al Comisiei pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, are o suprafaţă de 446 m.p., iar imobilul reconstituit conform planului de situaţie din anul 1955 are o suprafaţă de 581 m.p.

Dintre acestea, Curtea a avut în vedere suprafaţa de teren calculată de expert, ca arie a formei geometrice cu laturile indicate în Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X din 23 iulie 1947 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat.

Relativ la situaţia construcţiei, pentru a stabili compunerea acesteia la momentul preluării, au fost solicitate relaţii la autorităţile competente, însă niciuna dintre ele nu se află în posesia unei fişe tehnice, a unei autorizaţii de demolare sau a unui proces-verbal de predare-primire din care să rezulte datele necesare. În aceste condiţii, se prezumă că alcătuirea construcţiei este identică cu cea din cel mai recent act care cuprinde o descriere a sa, şi anume procesul-verbal întocmit în anul 1940 de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, avut în vedere şi de către expertul I.N. în expertiza depusă la 3 octombrie 2011.

2. Faţă de cele expuse anterior, Curtea a constatat că, în raport de înscrisurile depuse direct în faţa instanţei, Decizia nr. 316 din 21 decembrie 2004 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului apare ca nefiind întemeiată.

Instanţa de control judiciar mai are, de asemenea, în vedere, faptul că, prin Decizia în interesul legii nr. LII din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având de rezolvat problema dacă, în legătură cu aplicarea dispoziţiilor cuprinse în titlul VII din Legea nr. 247/2005, privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în cazul deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a acelei legi imobilele supuse restituirii prin acordarea de despăgubiri în echivalent urmează să fie evaluate numai potrivit procedurii instituite prin această lege specială, a statuat că, din contră, că în cazul notificărilor soluţionate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, contestaţiile formulate privesc nu doar îndreptăţirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci şi, după caz, natura sau întinderea acestora.

În virtutea acestei reguli de drept privind aplicarea legii în timp, Curtea a stabilit cuantumul măsurilor reparatorii de care vor beneficia în cauză persoanele îndreptăţite.

Pe de altă parte, acordarea de despăgubiri băneşti, conform variantei iniţiale a Legii nr. 10/2001, era posibilă numai în situaţiile expres prevăzute de lege, respectiv art. 24 alin. (2) (pentru imobilele cu destinaţia de locuinţă) şi art. 27 alin. (4) (pentru imobilele deţinute de o organizaţie cooperatistă şi care au fost înstrăinate de aceasta cu respectarea legii), care nu se regăsesc în cauză. Pentru celelalte cazuri, măsurile reparatorii constau în acordarea de acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare. Măsurile reparatorii de care urmează să beneficieze apelanţii nu pot fi însă cele prevăzute de lege în forma în vigoare la data emiterii deciziei, deoarece acestea nu ar mai putea fi puse în aplicare în prezent, ca urmare a modificării legislative intervenite. Varianta actuală a legii are de data aceasta un caracter favorabil persoanei îndreptăţite, spre deosebire de ipoteza avută în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (înlocuirea despăgubirilor cu obţinerea unor măsuri reparatorii prin echivalent stabilite în condiţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005).

În fine, Curtea a mai reţinut că, în cauză, solicitându-se obligarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului la acordarea de despăgubiri prin echivalent, s-a mai pus în discuţie şi o altă chestiune, şi anume posibilitatea acordării de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Or, interpretarea dispoziţiilor legale în materie a fost făcută de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia în interesul legii nr. XXVII din 14 noiembrie 2011, prin care a statuat că: "Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această Convenţie, sunt inadmisibile". Chiar dacă decizia în interesul legii nu este direct incidentă în cauză, deoarece cererea nu este îndreptată împotriva Statului Român, ipoteză avută în vedere de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se aplică argumentul de analogie: ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet; este evident că în ambele cazuri se pune aceeaşi problemă de drept, şi anume dacă în soluţionarea unei cereri întemeiate pe încălcarea de către unitatea deţinătoare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 aplicarea cu prioritate, conform art. 20 din Constituţie, a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale poate conduce la o soluţie diametral opusă celei prevăzute de dreptul intern. În aceste condiţii, instanţa trebuie să aibă în vedere şi în alte situaţii de fapt care implică interpretarea aceloraşi prevederi legale rezolvarea primită de problema de drept în discuţie prin hotărârea instanţei supreme, a cărei forţă juridică se impune, chiar anterior publicării în Monitorul Oficial, cel puţin în considerarea faptului că potrivit 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, rolul acesteia este şi de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.

Pe cale de consecinţă, Curtea a admis în parte contestaţia formulată de reclamantă şi de intervenienţi împotriva deciziei emise de intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a anulat în parte decizia, în ceea ce priveşte soluţia dată la art. 1.a şi a obligat intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să emită o nouă decizie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea reclamantei şi a intervenienţilor, pentru terenul cu fosta adresă str. P.L. nr. 25, sector 2, în suprafaţă de 391 m.p., astfel cum a fost identificat prin anexa 3 a raportului de expertiză efectuat în cauză de expert D.M., în valoare de 255.453 euro (echivalent în RON la data plăţii). În acest sens, a fost avută în vedere valoarea de circulaţie a terenului stabilită de expertul I.N. prin completarea raportului depus la 20 octombrie 2011.

3. În ceea ce priveşte acţiunea având natura juridică a celei la care face referire în Decizia nr. XX din 19 martie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, respectiv "acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate", îndreptată împotriva Municipiului Bucureşti, instanţa de apel a reţinut, de asemenea, că este întemeiată, în parte, obligând intimatul Municipiul Bucureşti să emită dispoziţie privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea reclamantei şi a intervenienţilor, pentru construcţia demolată de pe acest teren, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert I.N.

De această dată, Curtea nu a mai stabilit cuantumul măsurilor reparatorii ce urmează a fi acordate în cuprinsul hotărârii.

În susţinerea acestei dispoziţii, s-a constatat, sub un prim aspect, faptul că, urmare a modificărilor şi completărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, entitatea învestită cu soluţionarea notificării nu mai are competenţa de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent, ci doar de a emite o decizie cu propunerea acordării de măsuri reparatorii în situaţia îndeplinirii condiţiilor legale şi depunerii actelor doveditoare, astfel cum prevede art. 26 alin. (1), anterior citat.

Dispoziţiile legale sunt exprese şi în ceea ce priveşte modalitatea de acordare şi stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii, această competenţă revenind Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care va emite în finalul procedurii o decizie ce va cuprinde cuantumul despăgubirilor care vor consta în titluri de despăgubiri.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) Titlul VII, Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură. În acest sens, art. 13 alin. (1) precizează că pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor Legii nr. 247/2005, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului-ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar conform art. 13 alin. (5), secretariatul acestei comisii se asigură de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Conform art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005: "(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire. (…) (7) În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare".

Potrivit art. 19 alin. (1), deciziile adoptate de acest organism pot fi atacate cu plângere în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu Statul, reprezentat prin Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Din analiza acestor texte de lege rezultă că entitatea învestită cu soluţionarea notificării nu mai are, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, competenţa legală de a stabili cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate.

Sub un al doilea aspect, Curtea a avut în vedere că soluţionarea pe fond a notificării, inclusiv în cursul exercitării controlului judiciar - deci independent de autoritatea care dispune asupra solicitării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru că, practic, învestită cu soluţionarea unei asemenea contestaţii, instanţa se substituie unităţii deţinătoare, preluându-i atribuţiile - presupune aplicarea aceloraşi dispoziţii legale, deci îndeplinirea obligaţiilor impuse de lege în cadrul procedurii de restituire, cu respectarea limitelor stabilite de aceasta.

Concluzia care se impune este aceea că în cadrul procedurii judiciare persoana îndreptăţită nu poate obţine altceva (deci nici mai puţin, dar nici mai mult) decât în cadrul celei administrative.

Pornind de la cele două premise expuse, s-a constatat că solicitarea de cuantificare a măsurilor reparatorii ce urmează a fi acordate pentru construcţia demolată nu are temei legal.

Această afirmaţie nu este în contradicţie cu ceea ce a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, prin care a recunoscut competenţa instanţelor judecătoreşti de a soluţiona pe fond acţiunile privitoare la notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001, deoarece soluţionarea pe fond a notificării presupune, conform celor expuse anterior, verificarea altor aspecte decât cuantumul despăgubirii.

Faţă de aceste considerente, reţinând netemeinicia hotărârii atacate pe baza înscrisurilor depuse direct în apel, Curtea, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul arătat.

De asemenea, în temeiul art. 298 cu referire la art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat pe fiecare dintre intimaţi, fiind vorba de raporturi juridice distincte, să plătească apelantei-contestatoare-reclamante câte o sumă de 3.650 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei menţionate mai sus au declarat recurs, în termen legal, pârâţii Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi Municipiul Bucureşti - prin Primarul General, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a invocat următoarele:

1. Obligaţiile A.V.A.S. se limitează numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri conform Legii nr. 10/2001/R (obligaţie de a face) şi în condiţiile Legii speciale nr. 247/2005, privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Aşadar, A.V.A.S. nu are obligaţia legală de a plăti sume de bani, de a acorda măsuri reparatorii în echivalent/despăgubiri, ci numai de a propune acordarea despăgubirilor în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, instituţiei competente - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

2. În ceea ce priveşte acordarea de măsuri reparatorii în favoarea intimatei-reclamante şi a intimaţilor-intervenienţi, pentru terenul cu fosta adresă P.L. nr. 25, sector 2, în suprafaţă de 391 m.p., se arătă instanţei de recurs că în momentul analizării notificării şi emiterii Deciziei nr. 316 din 21 decembrie 2004 petenţii nu-şi dovediseră calitatea de persoane îndreptăţite.

Aşadar, actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi ale calităţii de moştenitor nefiind depuse la dosarul administrativ al notificării, A.V.A.S. a emis decizia de respingere a notificării în deplină concordanţă cu cerinţele legii, în baza documentelor existente la dosar.

3. Referitor la acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.650 RON se solicită ca instanţa de recurs să constate că acestea au fost stabilite şi acordate într-un cuantum nejustificat.

Se arată că nu poate fi reţinută în sarcina acestei instituţii nicio culpă, atât timp cât A.V.A.S. a procedat la analizarea notificării petentei, emiţând în acest sens Decizia nr. 316 din 21 decembrie 2004, decizie constatată ca fiind temeinică şi legală în primul şi al doilea ciclu procesual, intimata-reclamantă reuşind să-şi dovedească calitatea de persoană îndreptăţită după ce hotărârile au fost casate cu trimitere de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Mai mult decât atât, cheltuielile de judecată sunt arbitrar stabilite, deoarece nu sunt justificate prin dovezi clare, ca fiind conforme în raport de costurile reale ale procesului, precum şi cu munca prestată de avocat.

În consecinţă, se solicită în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei civile recurate, respectiv schimbarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii promovate în contradictoriu cu A.V.A.S.

În motivarea recursului, pârâtul Municipiul Bucureşti - prin Primarul General a invocat următoarele:

Hotărârea pronunţată de curtea de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât, admiţând apelul, instanţa a dispus eronat obligarea Municipiului Bucureşti să emită dispoziţia privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţia demolată, reţinând că în speţă acţiunea are natura juridică a celei la care se face referire în Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, respectiv că este vorba de acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, nefiind stabilit cuantumul măsurilor reparatorii ce urmează a fi acordate în cuprinsul hotărârii.

În mod concret, instanţa de apel admite totuşi că entitatea învestită cu soluţionarea notificării nu mai are competenţa de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent, ci doar de a emite o decizie cu măsuri reparatorii, în situaţia îndeplinirii condiţiilor legale şi depunerii actelor doveditoare, astfel cum prevede art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Fiind indubitabilă greşita aplicare a Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie cu privire la Municipiului Bucureşti (în sensul unui refuz nejustificat) se consideră soluţia instanţei de apel nelegală (dată cu aplicarea greşită a legii), motiv pentru care se solicită să se admită recursul, să se modifice în parte decizia pronunţată, în sensul respingerii contestaţiei reclamantei şi intervenienţilor faţă de Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată.

Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu sunt fondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prima critică formulată de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului se referă la faptul că această instituţie nu are obligaţia legală de a plăti sume de bani, de a acorda efectiv măsuri reparatorii în echivalent, ci numai de a propune acordarea despăgubirilor în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, instituţiei competente - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Referitor la această susţinere, Înalta Curte constată că în urma unui riguros control judecătoresc exercitat asupra hotărârii primei instanţe, curtea de apel a obligat intimata A.V.A.S. să emită o nouă decizie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea reclamantei şi a intervenienţilor, pentru terenul cu fosta adresă str. P.L. nr. 25, sector 2, în suprafaţă de 391 m.p., astfel cum a fost identificat prin anexa 3 a raportului de expertiză efectuat în cauză de expert D.M., în valoare de 255.453 euro (echivalent în RON la data plăţii).

La stabilirea valorii terenului pentru care s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent instanţa de control judiciar a avut în vedere Decizia în interesul legii nr. LII din 4 iunie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin care s-a statuat că în cazul notificărilor soluţionate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, contestaţiile formulate privesc nu doar îndreptăţirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci şi, după caz, natura sau întinderea acestora.

În baza acestei decizii în interesul legii, care este obligatorie pentru instanţele de judecată, Curtea a stabilit cuantumul măsurilor reparatorii de care vor beneficia în cauză persoanele îndreptăţite, măsuri reparatorii egale cu valoarea de piaţă a imobilului stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare, care urmează a fi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Prin urmare, datorită modificărilor şi completărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, entitatea învestită cu soluţionarea notificării nu mai are competenţa de a acorda efectiv măsuri reparatorii prin echivalent, ci doar de a emite o decizie cu propunerea acordării de măsuri reparatorii în situaţia îndeplinirii condiţiilor legale în acest sens.

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, deciziile adoptate de acest organism pot fi atacate cu plângere în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu Statul, reprezentat prin Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.

O a doua critică formulată de recurenta-pârâtă se referă la faptul că notificarea contestatoarei D.V. a fost respinsă prin decizia contestată în prezenta cauză, întrucât aceasta nu a depus la dosarul administrativ al notificării acte doveditoare a calităţii de moştenitor şi nici acte care să dovedească proprietatea antecesorilor acesteia asupra imobilului, în conformitate cu dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Pornind de la situaţia de fapt stabilită de instanţele anterioare şi care nu mai poate fi reanalizată în temeiul probatoriului deja administrat, în cadrul controlului de nelegalitate a hotărârii pronunţate, exercitat de către instanţa de recurs în limitele presupuse de art 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că problema de drept ce trebuie examinată, este cea legată de stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru reclamantă, conform dispoziţiilor din Legea nr. 10/2001, republicată.

Stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită este condiţionată de dovada că antecesorul notificatorului a fost proprietar al bunului solicitat la momentul preluării abuzive de către stat, precum şi de dovada calităţii de moştenitor legal sau testamentar a notificatorului de pe urma autorului său, probe care se pot realiza în condiţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, prin acte doveditoare dintre cele expres prevăzute de art. 23.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

În speţă, curtea de apel a constatat că, în raport de înscrisurile depuse direct în faţa instanţei, Decizia nr. 316 din 21 decembrie 2004 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este neîntemeiată.

Concluzia care se impune este aceea că în cadrul procedurii judiciare persoana îndreptăţită îşi poate dovedi pretenţiile ca şi în cadrul procedurii administrative, urmărind practic acelaşi lucru, în condiţiile în care legea specială nu face nicio distincţie în acest sens. Învestită cu soluţionarea unei contestaţii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, instanţa se substituie unităţii deţinătoare, preluându-i atribuţiile, ceea ce presupune aplicarea aceloraşi dispoziţii legale, deci îndeplinirea obligaţiilor impuse de lege în cadrul procedurii de restituire, cu respectarea limitelor stabilite de aceasta.

O a treia critică formulată prin motivele de recurs de A.V.A.S. vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. În acest sens, instanţa de apel, admiţând apelul reclamantei contestatoare, a reţinut că intimaţii sunt în culpă procesuală, iar în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. i-a obligat pe fiecare să plătească apelantei câte o sumă de 3.650 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".

Cheltuielile de judecată au rolul de a acţiona ca veritabile sancţiuni procedurale, fiind suportate în final de către partea din vina căreia s-a promovat acţiunea, adică tocmai de partea care a pierdut procesul.

Prin urmare, acordarea acestora se bazează pe culpa procesuală a părţii din vina căreia s-a purtat procesul, neavând relevanţă de la cine le solicită partea adversă care a efectuat asemenea cheltuieli, indiferent de modul în care a fost soluţionat litigiul.

Recurenta-pârâtă susţine că nu a fost în culpă procesuală, întrucât a soluţionat notificarea cu care a fost învestită, prin decizia contestată în prezenta cauză, şi că în primul şi al doilea ciclu procesual a avut câştig de cauză.

Pentru a nu fi în culpă procesuală, însă, pârâta ar fi trebuit să soluţioneze notificarea, în sensul acordării măsurilor reparatorii la care este îndreptăţită reclamanta în temeiul legii speciale de reparaţie. Ori, soluţionând-o prin respingere şi acceptând, astfel, judecarea contestaţiei formulate în instanţă şi, implicit, pierderea procesului în raport cu reclamanta, riscul acestei situaţii trebuie să fie suportat de partea care, prin comportarea sa, a obligat partea adversă să angajeze cheltuielile din proces.

Dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. prevăd că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, textul citat, fără a o menţiona in terminis, inducând o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui ce prin atitudinea sa a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia purtării procesului.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a textului de lege la situaţia dedusă judecăţii, obligând intimata-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată justificate de apelanta-reclamantă-contestatoare în ultimul ciclu procesual, în care a câştigat procesul, neavând nicio relevanţă faptul că în primul şi al doilea ciclu procesual hotărârile casate cu trimitere de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost favorabile recurentei-pârâte.

Un ultim aspect invocat vizează dezlegarea dată de instanţa de apel privitor la cuantumul cheltuielilor de judecată, care au fost arbitrar stabilite, deoarece nu sunt justificate prin dovezi clare, ca fiind conforme în raport de costurile reale ale procesului, precum şi cu munca prestată de avocat.

Înalta Curte reţine în acest sens că, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de judecată este competentă să reducă onorariul de avocat atunci când constată că valoarea lui este disproporţionată în raport de amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.

În speţă, cuantumul cheltuielilor de judecată acordate, reprezentând jumătate din onorariile experţilor I.N. şi D.M., jumătate din onorariul avocatului angajat în recurs şi jumătate din onorariul avocatului angajat în apel, în rejudecare, este în sumă totală de 3.650 RON, sumă ce nu este disproporţionată în raport cu munca depusă de avocaţi în ambele etape procesuale şi în raport de amplitudinea şi complexitatea cauzei deduse judecăţii.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, în speţă, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită, nefiind incident motivul de nelegalitate invocat, reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti - prin Primarul General, acesta vizează exclusiv greşita aplicare a Deciziei în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în speţă reţinându-se greşit că este vorba de acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, a recunoscut competenţa instanţelor judecătoreşti de a soluţiona pe fond acţiunile privitoare la notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001.

În speţă, conform Adresei emise la data de 9 februarie 2009 de SC F. SA, construcţia solicitată prin notificare a fost demolată în anul 1962. În aceste condiţii, pentru construcţia demolată entitatea competentă să soluţioneze notificarea este Primăria Municipiului Bucureşti, în temeiul art. 32 din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, obligarea recurentului-intimat Municipiul Bucureşti să emită dispoziţie motivată privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în favoarea reclamantei şi a intervenienţilor principali, pentru construcţia demolată de pe terenul în litigiu, este urmarea calificării acţiunii ca având natura juridică a celei la care face referire Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că nu s-a făcut o aplicare greşită a Deciziei în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, astfel cum susţine recurentul-pârât, nefiind incident motivul de nelegalitate invocat, reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti - prin Primarul General.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că sunt în culpă procesuală prin respingerea recursurilor, Înalta Curte va obliga pe recurenţii-pârâţi la plata sumei de 2.300 RON, cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă D.V., reprezentând onorariu de avocat în recurs, achitat conform chitanţei din 29 octombrie 2012 şi facturii din 29 octombrie 2012.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi de Municipiul Bucureşti - prin Primarul General împotriva Deciziei civile nr. 42A din 2 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenţii-pârâţi la 2.300 RON, cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă D.V.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 7033/2012. Civil		ICCJ. Decizia nr. 7041/2012. Civil. Evacuare. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 7035/2012. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 7035/2012. Civil