ICCJ. Decizia nr. 7041/2012. Civil. Evacuare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7041/2012
Dosar nr. 5045/118/2010
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanta F. Constanţa a chemat în judecată pe pârâta D.C. Constanţa şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună desemnarea unui expert contabil care să realizeze activităţile organelor de control financiar ale reclamantei, în baza bilanţului contabil al C. Constanţa de la sfârşitul anului 2002, şi evacuarea pârâtei din imobilele care alcătuiesc partea indivizibilă, rămase în urma predării unor active de către conducerea C., după retragere, către F.
În drept, capătul 1 al cererii a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 96, art. 97, art. 177 din Legea nr. 109/1996, iar capătul 2 al cererii pe dispoziţiile art. 1410, art. 1418, art. 1431, art. 1437 - 1438 şi 1452 C. civ.
Prin Încheierea din data de 7 octombrie 2010, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii sub aspectul capătului 1 al cererii de chemare în judecată şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţii invocate de pârâtă prin întâmpinare.
Totodată, s-a dispus ataşarea Dosarului nr. 686/118/2005 al Tribunalului Constanţa, având ca obiect judecarea cererii reconvenţionale formulate de pârâta F. Constanţa, prin care s-a solicitat instanţei să dispună obligarea reclamantei D.C. Constanţa să predea partea indivizibilă a C. Constanţa către F. Constanţa. Prin Sentinţa civilă nr. 2110 din 9 aprilie 2010 a Tribunalului Constanţa, rămasă irevocabilă, s-a constatat perimată cererea reconvenţională formulată de pârâta F. Constanţa.
Prin Sentinţa civilă nr. 3687 din 6 mai 2011, Tribunalul Constanta a admis în parte excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă, sub aspectul capătului 2 al cererii de chemare în judecată, în ceea ce priveşte imobilele M.B. şi R.B. şi a respins capătul de cerere având ca obiect evacuarea pârâtei D.C. Constanţa din imobilele M.B. şi R.B., urmare a intervenirii autorităţii de lucru judecat.
A respins, ca nefondată, acţiunea având ca obiect desemnarea unui expert contabil şi evacuarea pârâtei din restul imobilelor şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.023 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, prin Încheierea din data de 27 decembrie 2010, instanţa a dispus respingerea probei cu expertiză contabilă solicitată de reclamanta F. Constanţa, ca nefondată.
În acest sens, instanţa a constatat că, în cadrul etapei procedurale a propunerii de probe, reclamanta a solicitat administrarea probei cu expertiză, care să stabilească aspecte privind partea divizibilă şi indivizibilă a patrimoniului C. Constanţa la data de 31 decembrie 2002 şi ce imobile fac parte din partea indivizibilă a acestei organizaţii la data retragerii pârâtei, adică tocmai aspecte ce fac obiectul capătului 1 al cererii de chemare în judecată.
Or, în condiţiile în care obiectul acţiunii constă în desemnarea unui expert contabil care să analizeze tocmai aceste aspecte, este inadmisibil ca, prin administrarea de probe în prezenta cauză, să se tindă la soluţionarea capătului 1 al cererii de chemare în judecată.
De altfel, în ceea ce priveşte imobilele existente în partea indivizibilă, din care se solicită evacuarea pârâtei - aspectul semnificativ în prezenta cauză (restul obiectivelor propuse de reclamantă neavând relevanţă în soluţionarea cauzei), reclamanta a fost în măsură a le individualiza la data de 25 martie 2011, precizând că acestea sunt: cofetărie B., M.B., restaurant B.H., R.B., anexa C.V., chioşc P.P., bazar H., magazin H., magazin H. (SC L. SRL), magazin T., magazin C.V.A. (SC T.A. SRL), magazin C.V.A. (SC E. SRL), astfel că, în raport de aceste precizări, instanţa a apreciat că proba cu expertiza contabilă solicitată de reclamantă nu este concludentă.
Analizând excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanţa a apreciat că este întemeiată în parte, după cum urmează:
În ceea ce priveşte magazinul B., s-a reţinut că, în cadrul Dosarului nr. 915/com/2006 al Tribunalului Constanţa, reclamanta a solicitat evacuarea pârâtei din respectivul imobil, situat în Satul de Vacanţă Constanţa. În cauză, a fost pronunţată Sentinţa civilă nr. 6048 din 29 septembrie 2006 a Tribunalului Constanţa, Decizia civilă nr. 14 din 5 martie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, irevocabile prin Decizia nr. 162 din 20 ianuarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin hotărârea irevocabilă dispunându-se respingerea acţiunii în evacuare formulată de reclamantă. Pe cale de consecinţă, existând tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, instanţa a apreciat că, în raport de acest imobil, excepţia autorităţii de lucru judecat este întemeiată.
Şi în ceea ce priveşte imobilul R.B., instanţa a constatat întemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat, întrucât, prin Decizia nr. 1631 din 27 mai 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus respingerea recursului declarat de F. Constanţa împotriva Deciziei Curţii de Apel Constanţa nr. 205/com din 26 septembrie 2007 (prin care s-a respins apelul declarat de F. Constanţa împotriva Sentinţei civile nr. 1249 din 27 ianuarie 2007 pronunţate de Tribunalul Constanţa, prin care s-a respins acţiunea formulată de reclamanta F. Constanţa în contradictoriu cu pârâta D.C. Constanţa, având ca obiect evacuarea pârâtei din imobilul R.B. situat în B. sat Vacanţă Constanţa).
Pe cale de consecinţă, urmare a admiterii în parte a excepţiei, instanţa a dispus respingerea capătului de cerere având ca obiect evacuarea pârâtei din imobilele M.B. şi R.B.
În ceea ce priveşte restul imobilelor din care se solicită evacuarea pârâtei, instanţa a constatat că nu au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti irevocabile care să aibă acelaşi obiect, cauză, în cadrul litigiilor purtate între aceleaşi părţi, astfel încât excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă nu este întemeiată, acţiunea reclamantei fiind analizată pe fondul cauzei.
S-a reţinut că sentinţele invocate de pârâtă privesc alte imobile - C.D., C.C.A., cofetăria B. - ce nu fac obiectul prezentei cauze, fie acţiunea a fost respinsă în baza unor excepţii procesuale (anulare ca netimbrată, lipsă calitate procesuală activă).
Pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, instanţa a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 109/1996, pe care şi-a întemeiat reclamanta acţiunea, au fost abrogate la data de 28 februarie 2005, astfel încât, la momentul analizei, acest capăt de cerere este neîntemeiat, lipsind temeiul legal care să justifice pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună desemnarea de către instanţă a unui expert contabil.
S-a constatat că realizarea activităţilor organelor de control financiar, având ca finalitate tocmai modalitatea de preluare a părţii active şi pasive a C., urmare a reorganizării acesteia, a făcut obiectul mai multor expertize contabile efectuate în cadrul altui dosar aflat şi în prezent pe rolul instanţelor judecătoreşti (în cadrul Dosarului nr. 373/118/2007 al Tribunalului Constanţa), neexistând indicii care să confirme susţinerile reclamantei în sensul că, şi în prezent, organele de conducere ale pârâtei refuză efectuarea acestui control şi care să justifice intervenţia instanţei de judecată prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens, controlul financiar putând fi efectuat astfel de către un expert, la solicitarea reclamantei.
Sub aspectul celui de-al doilea capăt de cerere, respectiv evacuarea pârâtei, instanţa a constatat că reclamanta a invocat ca temei al acţiunii dispoziţiile Codului civil privind contractul de locaţiune, învederând şi că, între părţi, a existat Contractul de locaţiune din 4 iulie 2002.
În raport de acest contract, instanţa a constatat că, prin Sentinţa civilă nr. 1487 din 9 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosar nr. 23/118/2005 (irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2042 din 10 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) s-a dispus respingerea acţiunii formulate de reclamanta F. Constanţa în contradictoriu cu pârâta D.C. Constanţa, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Contractului de închiriere din 4 iulie 2002, pentru considerentul (reţinut cu puterea lucrului judecat) că respectivul contract nu şi-a produs niciun moment efectele între cele două părţi.
Pe cale de consecinţă, acest contract de închiriere nu poate fi invocat de către reclamantă ca justificând cererea sa de evacuare a pârâtei din respectivele imobile, motiv pentru care acţiunea este nefondată.
S-a mai reţinut că ambele părţi susţin că au devenit succesoare ale fostei organizaţii cooperatiste C. Constanţa, motiv pentru care imobilele ar fi intrat în patrimoniul lor, invocând astfel un drept de proprietate fiecare. Or, stabilirea dreptului de proprietate implică analizarea şi compararea titlurilor de proprietate invocate de ambele părţi, ceea ce instanţa nu poate realiza decât în cadrul unei acţiuni în revendicare.
Simpla achitare a impozitelor nu face dovada dreptului de proprietate, iar din răspunsul SPITVBL Constanţa rezultă că, în prezent, pârâta este cea care achită impozitele şi taxele locale pentru o parte din imobilele din care se solicită evacuarea (respectiv chioşc P.P., magazin T., cofetărie B., anexa C.V.), astfel încât reclamanta nu a făcut dovada ocupării acestor imobile de către pârâtă într-un mod abuziv, care să justifice evacuarea acesteia.
Împotriva aceste hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamanta F. Constanţa, iar prin Decizia nr. 111/com din 21 septembrie 2011, Curtea de Apel Constanţa a respins apelul formulat, ca neîntemeiat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Primul capăt de cerere formulat de reclamantă a vizat desemnarea de către instanţă a unui expert contabil care să realizeze controlul financiar de gestiune pentru verificarea integrităţii patrimoniului organizaţiei cooperatiste asociate C. Constanţa - retrasă din F. Constanta la data de 17 decembrie 2002 - în baza bilanţului contabil al C. Constanţa de la sfârşitul anului 2002.
O astfel de cerere este lipsită de temei legal întrucât dispoziţiile invocate de reclamantă, respectiv art. 96 din Legea nr. 109/1996, abrogate în prezent de dispoziţiile Legii nr. 1/2005, nu prevedeau o astfel de cale procesuală la dispoziţia reclamantei.
Textul de lege invocat de reclamantă stabilea dreptul şi, totodată, obligaţia F. de a efectua controlul de gestiune, iar o eventuală opoziţie din partea cooperativei retrase ar fi putut fi sancţionată în cadrul unei acţiuni în obligaţia de a face, prin obligarea acesteia la a permite efectuarea controlului, iar nu prin solicitarea ca instanţa să desemneze un expert în acest sens.
O astfel de interpretare rezultă şi din împrejurarea că, atunci când legiuitorul a dorit să recunoască o astfel de cale procesuală, a reglementat în mod expres dreptul de a solicita instanţei desemnarea unui expert care să analizeze anumite operaţiuni de gestiune (art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 şi art. 259 alin. (2) din Legea nr. 297/2004).
Desemnarea unui expert de către instanţă vine să suplinească refuzul de a întocmi anumite rapoarte de analiză de către cei în drept să o facă, ori, în cauză, raportul trebuie să îl întocmească însăşi reclamanta, astfel că nu poate solicita concursul instanţei decât pentru a i se permite efectuarea operaţiunii, nu şi pentru a se efectua această operaţiune în contul său.
În ceea ce priveşte proba cu expertiza contabilă solicitată de reclamantă în faţa primei instanţe, în mod corect tribunalul a apreciat că este lipsită de relevanţă în raport cu petitul acţiunii, atâta timp cât o astfel de cerere de probatorii coincide cu primul capăt de cerere al acţiunii, asupra căruia instanţa urma să se pronunţe prin hotărâre.
Referitor la capătul de cerere privind evacuarea, instanţa de apel a constatat că, pentru magazinul B. şi imobilul R.B. situate în Satul de Vacanţă Constanţa, cereri cu acelaşi obiect şi cauză şi purtând între aceleaşi părţi au fost soluţionate în mod irevocabil prin Sentinţele civile nr. 6048 din 29 septembrie 2006 şi nr. 1249 din 27 ianuarie 2007 pronunţate de Tribunalul Constanta, astfel că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut autoritatea de lucru judecat.
Pentru celelalte imobile indicate, temeiurile juridice invocate de reclamantă sunt art. 1431 C. civ., care reglementează obligaţia locatarului de predare a bunului către locator la sfârşitul locaţiunii, şi art. 177 din Legea nr. 109/1996, aplicabile la momentul retragerii C. Constanţa din F. Constanţa (17 mai 2002).
Cu privire la primul temei juridic invocat, instanţa de apel a constatat că, într-adevăr, prin Sentinţa civilă nr. 1487 din 9 martie 2007, rămasă irevocabilă prin respingerea apelurilor declarate de ambele părţi şi a recursului declarat de F. Constanţa, s-a respins cererea formulată de D.C. privind constatarea nulităţii Contractului de închiriere din 4 ianuarie 2002, motivat de faptul că acest contract nu a produs niciodată efecte între părţi pe durata de valabilitate prevăzută. Această hotărâre nu poate fi ignorată, întrucât se referă la o anumită situaţie juridică existentă între părţi, statuând cu putere de lucru judecat asupra faptului că între părţi contractul de închiriere nu şi-a produs efectele, adică nu a dat naştere unor drepturi sau obligaţii reciproce.
În atare situaţie, în mod corect tribunalul a apreciat că art. 1431 C. civ. nu este aplicabil, astfel că nu poate constitui temei pentru cererea de evacuare formulată de reclamantă.
Referitor la celălalt temei juridic invocat, respectiv art. 177 din Legea nr. 109/1996, instanţa de apel a constatat că, într-adevăr, acesta poate justifica o cerere de obligare a cooperativei de consum care, în caz de retragere din F., la care era asociată, refuză să predea activul şi pasivul rămase după plata părţii divizibile. Însă, o astfel de cerere poate fi formulată doar în condiţiile în care sunt parcurse etapele prevăzute de lege, respectiv după stabilirea activului şi pasivului, a părţii divizibile şi indivizibile a cooperativei în cadrul controlului de gestiune dispus de F.
În lipsa acestor operaţiuni, instanţa nu este în măsură a dispune cu privire la posesia asupra bunurilor decât în cadrul unei acţiuni în revendicare, în urma analizei şi comparării titlurilor, iar nu în cadrul unei acţiuni în evacuare, astfel cum corect a apreciat şi prima instanţă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat şi motivat recurs reclamanta F. Constanţa.
Prin motivele de recurs, se formulează următoarele critici:
1. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Prin organele sale statutare, pârâta s-a retras din F. la data de 17 decembrie 2002, iar F. a luat act de retragere şi a dispus ca bunurile care constituie partea indivizibilă să fie redistribuite unei cooperative limitrofe, conform art. 177 din Legea nr. 109/1996, aplicabilă Ia data retragerii.
Conducerea C. Constanţa, deşi notificată prin executorul judecătoresc, a refuzat să permită efectuarea controlului financiar de gestiune dispus de Consiliul de Administraţie al F., în temeiul art. 96 din Legea nr. 109/1996, pentru verificarea integrităţii patrimoniului acestei cooperative şi pentru stabilirea datoriilor pe care le are.
Tot în urma notificării prealabile prin executor judecătoresc, conducerea C. Ovidiu, la care a fost redistribuit patrimoniul indivizibil, şi reprezentanţi ai F. s-au prezentat la C. în vederea preluării patrimoniului indivizibil, conform art. 177 din Legea nr. 109/1996, dar şi de această dată conducerea C. Constanţa, prin preşedinte, a refuzat să respecte art. 177 din Legea nr. 109/1996, consemnându-se şi acest refuz printr-un înscris depus la dosar.
Hotărârile invocate de pârâtă şi luate în considerare de instanţă, prin care s-a respins evacuarea din imobilele R.B., M.B., cofetărie B. şi anexă C.V., au fost soluţionate în anul 2006, anterior Dosarului 373/118/2007, soluţionat irevocabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în care s-a efectuat expertiza prin care au fost stabilite irevocabil imobilele care fac parte din fondul indivizibil.
Or, în prezentul dosar, nu mai poate fi reţinută autoritatea lucrului judecat, întrucât aceste imobile figurează în lista expertizei în fondul indivizibil care trebuie predat către F., pentru a fi redistribuit altei cooperative de consum asociate.
O altă motivare, dată de instanţa de fond respingerii cererii de evacuare şi care nu a fost analizată de instanţa de apel este aceea conform căreia ambele părţi susţin că au devenit succesoare ale fostei organizaţii C. Constanţa, motiv pentru care imobilele ar fi intrat în patrimoniul lor, invocând astfel un drept de proprietate fiecare, iar stabilirea dreptului de proprietate implică analizarea şi compararea titlurilor de proprietate invocate de ambele părţi, ceea ce instanţa nu poate realiza decât în cadrul unei acţiuni în revendicare.
Instanţa de apel nu a motivat, prin prisma art. 120 al Legii nr. 1/2005, motivele respingerii cererii de evacuare din fondul indivizibil deja stabilit prin hotărâre irevocabilă şi nici nu s-a pronunţat asupra motivului de apel formulat sub acest aspect.
Curtea de Apel, deşi reţine că imobilele din care s-a solicitat evacuarea se regăsesc în expertiză la capitolul bunuri din fond indivizibil, vine în contradicţie cu propriile constatări şi motivează că evacuarea a fost soluţionată definitiv prin sentinţele pronunţate în anii 2006 şi 2007.
Or, după pronunţarea acestor sentinţe a avut loc efectuarea expertizei şi nu se mai poate reţine faptul că aceste imobile nu erau identificate ca făcând parte din fondul indivizibil.
Mai mult, Contractul de închiriere din 4 iulie 2002 a statuat faptul că aceste imobile din fondul indivizibil au fost predate cu chirie către C., aceasta având statutul de chiriaş, iar F. de proprietar.
Prin urmare, la data solicitării de evacuare din imobilele stabilite irevocabil ca fiind parte integrantă din fondul indivizibil, pârâta le deţine fără titlu valabil, iar respingerea cererii de evacuare este nelegală, fiind încălcat art. 177 din Legea nr. 109/1996, aplicabilă la data retragerii.
2. Instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia.
Actul juridic dedus judecăţii a fost clar exprimat prin cererea introductivă, şi anume: numirea unui expert contabil pentru a efectua o expertiză pentru a se constata integritatea patrimoniului şi stabilirea datoriilor pe care C. Constanţa le are la data retragerii din F. (17 decembrie 2002).
Totodată, s-a solicitat ca, pe baza constatărilor expertizei, pârâta să fie evacuată din imobilele care fac parte din fondul indivizibil şi pe care a refuzat să le predea de bună voie.
S-a solicitat numirea unui expert de către instanţă, neutru, imparţial, întrucât, în urma numeroaselor procese, nu mai este posibil ca cenzorii F. să efectueze o asemenea operaţiune în condiţii normale.
Instanţa a interpretat greşit această cerere, fără a lua în considerare poziţia pârâtei exprimată în faţa primei instanţe, în sensul de a respinge cererea reclamantei ca nefondată. Nici în apel pârâta nu a considerat că legea cooperaţiei de consum trebuie respectată. Prin urmare, această poziţie procesuală demonstrează că nu şi-a schimbat poziţia de refuz al controlului integrităţii patrimoniului.
Susţinerea instanţei de fond conform căreia se cunosc imobilele din fondul indivizibil, în care proprietar este F., nu a fost atacată cu apel de pârâtă, astfel încât acest aspect a devenit irevocabil.
Prin urmare, respingând cererea în evacuare, instanţa a încălcat art. 98, art. 161 şi art. 177 din Legea nr. 109/1996, aplicabilă la data retragerii.
3. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Contractul din 4 iulie 2002 a fost semnat de ambele părţi, pârâta a solicitat în instanţă nulitatea absolută a acestui contract, iar instanţele au respins irevocabil acţiunea pârâtei.
Prin urmare, are mai puţină importanţă faptul că pârâta a refuzat să plătească chiria datorită unor compensări, câtă vreme locaţiunea a fost încheiată valabil.
Motivele de recurs nu cuprind o încadrare în drept a criticilor formulate, recurenta enunţând însă în cuprinsul cererii formulate conţinutul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate care se pot circumscrie prevederilor art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
1. În cadrul motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia pronunţată cuprinde o motivare contradictorie deoarece nu a fost analizat considerentul instanţei de fond conform căruia ambele părţi susţin că au devenit succesoare ale fostei organizaţii C. Constanţa, motiv pentru care imobilele ar fi intrat în patrimoniul lor, invocând astfel un drept de proprietate fiecare, iar stabilirea dreptului de proprietate implică analizarea şi compararea titlurilor de proprietate invocate de ambele părţi, ceea ce instanţa nu poate realiza decât în cadrul unei acţiuni în revendicare.
Se arată că instanţa de apel nu a motivat, prin prisma art. 120 al Legii nr. 1/2005, motivele respingerii cererii de evacuare din fondul indivizibil deja stabilit prin hotărâre irevocabilă şi nici nu a răspuns criticilor formulate în acest sens de reclamantă.
Critica nu este fondată.
Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligaţia pentru instanţă de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
În aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa este obligată să motiveze soluţia pronunţată sub aspectul fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea acestor capete de cerere.
Cu atât mai mult, nu există obligaţia pentru o instanţă de control judiciar de a răspunde fiecărui considerent reţinut în hotărârea a cărei legalitate şi temeinicie o analizează, ci de a cenzura acele dezlegări care sunt criticate în căile de atac formulate.
Nemotivarea deciziei din perspectiva art. 120 din Legea nr. 1/2005 nu poate fi, de asemenea, reţinută. Curtea de apel a analizat cererile reclamantei în baza cauzei juridice pe care aceasta a indicat-o în cererea de chemare în judecată, iar împrejurarea că dispoziţiile acestui act normativ au fost menţionate de reclamantă în motivarea apelului declarat nu impunea obligaţia instanţei de apel de a exercita controlul judiciar din perspectiva acestei legi decât în măsura în care, cu respectarea limitelor învestirii, se formulau susţineri care puteau fi apreciate ca fiind critici de nelegalitate ori netemeinicie.
Hotărârea curţii de apel nu este contradictorie nici în sensul că ar fi reţinut pe de o parte că imobilele din care s-a solicitat evacuarea se regăsesc în expertiză la capitolul bunuri din fond indivizibil, iar pe de altă parte că evacuarea a fost soluţionată definitiv prin sentinţele pronunţate în anii 2006 şi 2007.
Aşa cum rezultă din considerentele deciziei, instanţa de apel a făcut o distincţie între imobilele magazinul B. şi R.B. pe de o parte, şi restul imobilelor indicate în cererea de chemare în judecată, pe de altă parte.
Numai în privinţa primelor a apreciat că există autoritate de lucru judecat în raport cu Sentinţele civile nr. 6048 din 29 septembrie 2006 şi nr. 1249 din 27 ianuarie 2007 pronunţate de Tribunalul Constanţa. Acesta este singurul argument pentru respingerea cererii având ca obiect cele două imobile, astfel încât nu se poate reţine o motivare contradictorie a instanţei, în măsură să atragă admiterea recursului, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
2. Recurenta susţine că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia, afirmaţie care reproduce conţinutul art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu se bazează pe interpretarea greşită a actului juridic dedus judecaţii, pe schimbarea naturii ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al unui act juridic.
Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate dispune atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Cazul de recurs menţionat presupune, prin ipoteză, împrejurarea învestirii instanţei cu un litigiu în legătură cu un act juridic intervenit între părţi şi a cărui natură ori înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic a fost în mod eronat modificat de instanţa de apel. Or, în cauză, nu se pune problema interpretării unui anumit act juridic şi, de aceea, nici motivul de recurs bazat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit.
Susţinerea privind nelegalitatea deciziei recurate pentru ignorarea poziţiei procesuale a pârâtei, exprimată constant de-a lungul litigiului, în sensul respingerii pretenţiilor reclamantei, nu poate fi circumscrisă nici art. 304 pct. 8 C. proc. civ. şi nici vreunui alt motiv de recurs din cele prevăzute în mod limitativ de art. 304 C. proc. civ., astfel încât instanţa de recurs nu este legal învestită cu exercitarea controlului de legalitate din această perspectivă.
3. Cerea de recurs cuprinde o serie de susţineri vizând situaţia de fapt, o reluare a pretenţiilor formulate de reclamantă şi o reproducere a dispoziţiilor legale pretinse aplicabile în cauză, susţineri care nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. pentru a fi analizate.
Înalta Curte apreciază că numai acele critici prin care recurenta invocă greşita soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat pot fi circumscrise prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea nelegalităţii deciziei recurate sub aspectul soluţionării acestei excepţii, recurenta aduce mai multe argumente, şi anume:
Hotărârile invocate de pârâtă şi luate în considerare de instanţă, prin care s-a respins evacuarea din imobilele R.B., M.B., cofetărie B. şi anexă C.V. au fost soluţionate în anul 2006, anterior efectuării unei expertize judiciare prin care au fost stabilite imobilele care fac parte din fondul indivizibil; Contractul de închiriere din 4 iulie 2002 a statuat faptul că aceste imobile din fondul indivizibil au fost predate cu chirie către C., aceasta având statutul de chiriaş, iar F. de proprietar; locaţiunea a fost încheiată valabil.
Autoritatea de lucru judecat este reglementată ca o prezumţie legală absolută irefragabilă în art. 1201 C. civ. şi ca o excepţie de fond, peremptorie şi absolută de art. 166 C. proc. civ.
Potrivit art. 1201 C. civ., este "lucru judecat atunci când a doua cerere are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate". Art. 166 C. proc. civ. prevede că "excepţia puterii de lucru judecat se poate ridica de părţi sau de judecător, chiar înaintea instanţelor de recurs."
Autoritatea de lucru judecat este un efect al hotărârii judecătoreşti care nu poate fi înlăturat de concluziile unui raport de expertiză ori de clauze contractuale.
De aceea, constatând că sunt întrunite condiţiile în care operează autoritatea de lucru judecat, în mod corect instanţa de apel a confirmat hotărârea primei instanţe de respingere a acţiunii în limitele în care efectele autorităţii de lucru judecat s-au produs.
În consecinţă, pentru considerentele expuse şi constatând că celelalte susţineri formulate prin motivele de recurs nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
În baza art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la 3.000 RON, cheltuieli de judecată către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta F. Constanţa împotriva Deciziei nr. 111 com din 21 septembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Obligă recurenta-reclamantă la 3.000 RON, cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7035/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7042/2012. Civil → |
|---|
