ICCJ. Decizia nr. 7046/2012. Civil. Evacuare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7046/2012
Dosar nr. 742/59/2011
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
La data de 26 octombrie 2007 reclamanta Asociaţia de proprietari „P.V.”, Timişoara a formulat cerere de chemare în judecată a pârâtei SC A. SRL solicitând ca, în consecinţa rezilierii contractului de închiriere încheiat între părţi, să se dispună evacuarea pârâtei din imobilul ocupat abuziv de către aceasta.
Pe cale reconvenţională, pârâta a solicitat să se constate dreptul său de superficie asupra imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 15922 din 11 decembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Timişoara, în Dosarul nr. 16057/325/2007, s-a admis acţiunea în evacuare, fiind respinsă cererea reconvenţională.
Prin decizia civilă nr. 10/A din 10 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia comercială, s-a admis apelul pârâtei-reclamantă reconvenţional, fiind anulată sentinţa atacată cu reţinerea cauzei spre rejudecare.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 16057.1/325/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 1220 din 15 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia comercială, s-a admis cererea principală formulată de reclamanta Asociaţia de Proprietari „P.V.”, Timişoara şi a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâta SC A. SRL.
S-a dispus evacuarea pârâtei din imobilul situat în Timişoara, str. P.V., proprietatea reclamantei (determinat potrivit contractului de închiriere nr. 2 din 10 ianuarie 1995).
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 10,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta SC A. SRL, solicitând schimbarea sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii principale.
Prin decizia civilă nr. 115/A/ 3 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, s-a respins apelul pârâtei; s-a respins cererea pentru cheltuieli de judecată formulată de apelanta pârâtă.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta SC A. SRL.
Prin decizia nr. 1303 din 24 martie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în Dosarul nr. 6437/1/2010, s-a admis recursul pârâtei, fiind casată decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, instanţa de recurs reţinând că nu s-a verificat/analizat, în concret, titlul în temeiul căruia se solicită de către reclamantă evacuarea pârâtei.
Cauza a fost înregistrată, în rejudecarea apelului, pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia II-a civilă, sub nr. 742/59/2011.
Prin decizia civilă nr. 264/A din 24 noiembrie2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia II-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă SC A. SRL, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanta Asociaţia de Proprietari „P.V.”, Timişoara în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL; a păstrat în rest dispoziţiile sentinţei apelate şi a obligat intimata-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 14,45 RON.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Acţiunea în evacuare a pus în discuţie dreptul de folosinţă al pârâtei SC A. SRL asupra spaţiului în litigiu. Aceasta înseamnă că, negând dreptul de folosinţă al părţii ce ocupă spaţiul, reclamanta este ţinută să facă dovada că acest drept se află în patrimoniul său, fiind nejustificat încălcat de către pârâtă. Or, s-a observat în speţă, că reclamanta - asociaţie de proprietari nu a justificat propriul drept de folosinţă asupra spaţiului ocupat în prezent de către pârâtă. Împrejurarea că, afirmând calitatea de proprietar, asociaţia a închiriat pârâtei spaţiul, nu a avut nicio relevanţă juridică.
S-a constatat, de asemenea, că soluţia reţinută prin sentinţa civilă nr. 840 din 24 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia comercială, în Dosarul nr. 199/30/2006, prin care s-a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 247/1997, a fost greşit apreciată de prima instanţă ca întemeind acţiunea reclamantei.
Constatând că „reclamanta este semnatara contractului de închiriere în temeiul căruia este folosit spaţiul”, ca atare, „urmare rezilierii contractului de închiriere nr. 274/1997 încheiat între părţi, deţinerea spaţiului închiriat a rămas fără titlu”, prima instanţă nu a observat că sentinţa pronunţată în anul 2007 nu cuprinde nicio verificare jurisdicţională asupra unui titlu al reclamantei înseşi asupra spaţiului închiriat. Mai mult, contractul nr. 274/1994 (şi nu 1997), a cărui reziliere s-a dispus în anul 2007, fusese declarat nul în anul 2002, tocmai în considerarea lipsei oricărui titlu al locatorului. În condiţiile în care, ulterior soluţionării irevocabile a litigiului ce a pus în discuţie tocmai calitatea în care asociaţia a consimţit închirierea spaţiului, nu au intervenit acte juridice ce ar întemeia vreun drept al reclamantei asociaţie asupra spaţiului închiriat, asociaţia nu poate pretinde că la momentul introducerii acţiunii în evacuare, s-ar afla în patrimoniul său un drept ce ar fi lezat prin ocuparea spaţiului de către pârâtă.
Puterea de lucru judecat nu se limitează la verificarea formală a dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti, ci presupune ca dezlegarea dată asupra unei probleme de drept să nu mai poată face obiectul unei verificări jurisdicţionale proprii într-o a doua instanţă.
Or, promovând acţiunea în rezilierea contractului de închiriere, urmată de acţiunea în evacuare, reclamanta a ignorat nu doar propriul acord în încetarea efectelor contractului încheiat în 1994, exprimat în anul 1995, dar şi puterea de lucru judecat a soluţiei pronunţate în cererea de anulare a contractului, reţinută prin decizia civilă nr. 415/A/27 martie 2002 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă, în Dosarul nr. 949/C/2002. Împrejurarea că prin această decizie a fost anulat contractul încheiat în anul 1994, şi nu cel consecutiv, încheiat în anul 1995, este lipsită de relevanţă, cât timp obiectul contractelor este identic, reclamanta dispunând, nejustificat de spaţiul aflat în proprietatea unei terţe persoane.
În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că ocupând în continuare spaţiul ce a făcut obiectul contractului de închiriere, pârâta nu a adus atingere niciunui drept aflat în patrimoniul reclamantei, real, sau de creanţă, prin urmare a fost indiferentă analiza caracterului abuziv al ocupării spaţiului în litigiu.
În temeiul art. 296 C. proc. civ. a fost admis apelul pârâtei, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
În temeiul art. 295 alin. (1) C. proc. civ. a fost păstrată sentinţa sub aspectul soluţiei de respingere a cererii reconvenţionale, neapelată în cauză.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a intimatei-reclamante, s-a reţinut obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată avansate de pârâta-apelantă în căile de atac, respectiv 6,15 RON în Dosarul nr. 16057/325/2007 Tribunalul Timiş, 4,15 RON Dosarul nr. 16057.1/325/2007 CAT, 4,15 RON dosar 6437/1/2010, o Înaltei Curti de Casaţie şi Justiţie în cuantum total de 14,45 RON.
S-a luat act că intimata-reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva deciziei mai sus-menţionate a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Asociaţia de Proprietari „P.V.” Timişoara pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanta a arătat următoarele:
În anul 1994 reclamanta a închiriat spaţiul în litigiu către pârâta SC A. SRL, conform contractului de închiriere anexat, contract prelungit ulterior de către părţi. Societatea chiriaşă a plătit chiria până în anul 2004, în mod regulat, însă de la acea perioadă a refuzat să renegocieze chiria şi, mai mult, din anul 2005 a încetat să mai facă vreo plată.
În anul 2005, chiriaşa SC A. SRL a introdus o acţiune în justiţie la Judecătoria Timişoara, în încercarea de a obţine hotărâre prin care să devină proprietara spaţiului închiriat - chiar instanţa constatând şi statuând reaua credinţă a chiriaşei - proces pe care fireşte l-a pierdut, neavând nicio calitate decât cea de chiriaş.
În acest context reclamanta a acţionat societatea SC A. SRL în judecată şi a obţinut rezilierea locaţiunii.
Ulterior, a promovat acţiunea în evacuare, admisă de către Tribunalul Timiş, confirmată de către Curtea de Apel Timişoara, dar infirmată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În speţă, a existat într-adevăr un proces între reclamantă şi R.A.D.E.F., pe care R.A.D.E.F. l-a câştigat, însă, nu a comportat asupra spaţiului în litigiu, ci asupra altor suprafeţe din incinta respectivă.
Este vorba despre parterul blocului, la nivelul căruia se află cinematograful Timiş, iar spaţiul reclamantei este situat în partea stângă a intrării în cinema şi nu are de-a face nimic cu acest cinematograf.
În respectivul spaţiu chiriaşa SC A. SRL a făcut doar anumite amenajări, în contul cărora s-a amortizat proporţional din chirie; a obţinut în nume propriu autorizaţiile de amenajare, iar tocmai în baza acestor autorizaţii a încercat fraudulos să se auto-creeze proprietară.
Indiferent de abordare, SC A. SRL a fost evacuată, iar acum încearcă să „pledeze” în cauză în favoarea R.A.D.E.F., deşi nu are nicio legătură SC A. SRL cu R.A.D.E.F., îndreptăţită eventual ar fi fost să introducă în cauză pe R.A.D.E.F. prin instituţia juridică a „arătării titularului dreptului” - conform C. proc. civ.
În consecinţă, SC A. SRL a fost chiriaşă a Asociaţiei şi a fost cerută evacuarea în urma rezilierii contractului încheiat cu reclamanta în calitate de locator, deci oricum nu intervine aspectul calităţii acesteia de proprietar: chiar dacă se admite că nu este proprietariul spaţiului în litigiu, rămâne consacrată oricum calitatea de locator - neproprietar, pentru că nu trebuie juridic neapărat cumulate calităţile de locator + proprietar, întrucât şi posesorul neproprietar poate închiria, iar pe R.A.D.E.F. nu o interesează spaţiul în litigiu, întrucât nu are niciun fel de interes reprezentat sub acest aspect.
Repingând evacuarea, s-ar crea ipostaza unei reintegrări în spaţiu, iar SC A. SRL ar deveni chiriaşa nimănui, ipostază absurdă ca finalitate de altfel, pentru că dacă spaţiul ar fi fără de „stăpân”, statului român i s-ar cuveni, nicidecum nici R.A.D.E.F.-ului şi, cu atât mai puţin, SC A. SRL total străină de spaţiu, drept pentru care se solicită respingerea recursului ca nefondat.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:
În primul rând trebuie subliniat faptul că instanţa de recurs nu poate să facă o verificare de ansamblu a hotărârii atacate, chiar dacă numai în ce priveşte nelegalitatea, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, prin care pot fi formulate numai criticile calificate de art. 304 C. proc. civ.. Simpla nemulţumire a unei părţi faţă de hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu este suficientă pentru admiterea recursului, ci recurentul are obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute în mod expres şi limitativ de lege.
În speţă, recurenta reclamantă şi-a întemeiat juridic susţinerea recursului pe dispoziţiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.
Referitor la motivul de recurs, reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră nemotivarea hotărârii judecătoreşti, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa de judecată are obligaţia de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. Fără arătarea motivelor şi a probelor reţinute nu se poate exercita controlul judiciar.
Hotărârea ar putea fi modificată pentru acest motiv de ordine publică, dacă: există contradicţie între considerente şi dispozitiv; există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; lipseşte motivarea soluţiei sau instanţa de control judiciar a copiat considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică.
Instanţa de recurs constată că invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin recursul de faţă, s-a realizat în mod formal, în condiţiile în care recurenta-reclamantă nu a indicat în care parte hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii sau, în care parte se consideră că nu este deloc motivată. De altfel, referirea la acest motiv de nelegalitate este lipsită de orice susţinere în dezvoltarea, atât în scris cât şi oral - cu ocazia dezbaterilor asupra recursului, a motivului astfel invocat.
De asemenea, şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., au fost invocate în mod formal de recurenta reclamantă, deoarece susţinerile acesteia nu se referă la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate.
În ceea ce priveşte criticile încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt fondate.
S-a reţinut, în esenţă, faptul că ocupând în continuare spaţiul ce a făcut obiectul contractului de închiriere încheiat între părţi, constatat nul şi reziliat anterior litigiului pendente, intimata pârâtă nu a adus atingere niciunui drept aflat în patrimoniul reclamantei, real, sau de creanţă, recurenta reclamantă dispunând nejustificat de spaţiul în litigiu, aflat în proprietatea unei terţe persoane.
Recurenta reclamantă a declarat recurs, susţinând că nu se pune problema calităţii acesteia de proprietar al spaţiului în litigiu. Se arată în mod expres, în acest sens, „chiar dacă se admite că nu este proprietariul spaţiului în litigiu, rămâne consacrată oricum calitatea de locator - neproprietar, pentru că nu trebuie juridic neapărat cumulate calităţile de locator + proprietar, întrucât şi posesorul neproprietar poate închiria”.
Critica astfel formulată nu este fondată, întrucât recurenta-reclamantă nu arată, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de instanţa de apel cu privire la aplicarea legii pentru a putea fi, eventual, încadrate în motivul de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Potrivit acestei norme procedurale, hotărârea atacată este greşită atunci când instanţa a dat o interpretare greşită sau a aplicat greşit textul de lege incident, corespunzător situaţiei de fapt reţinute.
Exercitând controlul judiciar asupra sentinţei pronunţate de tribunal, instanţa de apel a reţinut că acţiunea în evacuare pendente a pus în discuţie dreptul de folosinţă al pârâtei SC A. SRL asupra spaţiului în litigiu.
S-a stabilit, în speţă, că recurenta reclamantă - asociaţie de proprietari - nu a justificat propriul său drept de folosinţă asupra spaţiului ocupat în prezent de către societatea pârâtă.
Astfel, prin decizia civilă nr. 415/A/27 martie 2002 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă, în Dosarul nr. 949/C/2002, a fost anulat contractul de închiriere nr. 247/1994 încheiat între părţi, tocmai în considerarea lipsei oricărui titlu al locatorului.
Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 840 din 24 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia comercială, în Dosarul nr. 199/30/2006, s-a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 247/1994 încheiat între părţi, fără ca această sentinţă să cuprindă vreo verificare jurisdicţională asupra titlului reclamantei înseşi asupra spaţiului închiriat.
În condiţiile în care, ulterior soluţionării irevocabile a litigiilor ce au pus în discuţie înseşi calitatea în care asociaţia de proprietari a consimţit închirierea spaţiului în litigiu, nu au intervenit acte juridice ce ar întemeia vreun drept al acesteia asupra spaţiului închiriat, recurenta reclamantă nu poate pretinde că la momentul introducerii acţiunii în evacuare de faţă, s-ar afla în patrimoniul său vreun drept ce ar fi lezat prin ocuparea spaţiului de către societatea pârâtă.
În acest context, în mod judicios, instanţa de apel a reţinut că ocupând în continuare spaţiul ce a făcut obiectul contractului de închiriere, societatea pârâtă nu a adus atingere niciunui drept aflat în patrimoniul reclamantei, real, sau de creanţă, prin urmare, a fost indiferentă analiza caracterului abuziv al ocupării spaţiului în litigiu.
Stabilindu-se astfel, în baza probatoriului administrat, lipsa oricărui titlu al recurentei reclamante asupra spaţiului în litigiu pentru a putea cere evacuarea intimatei pârâte, Înalta Curte nu poate să dea o altă interpretare probelor administrate, întrucât aceasta ar implica practic, exercitarea unui control de netemeinicie asupra hotărârii atacate, care nu justifică invocarea motivului de nelegalitate bazat pe încălcarea sau aplicarea greşită a legii, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În consecinţă, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită în speţă, astfel încât, nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru toate aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca, nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Asociaţia de Proprietari „P.V.” Timişoara împotriva deciziei civile nr. 264/A din 24 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7065/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7032/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
