ICCJ. Decizia nr. 704/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 704/2012
Dosar nr. 1233/88/2010
Şedinţa publică din 7 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Babadag, judeţul Tulcea, la 5 martie 2010, reclamantul I.M. Ştefan a chemat în judecată pe pârâta Primăria Oraşului Babadag, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 150.000 RON, reprezentând despăgubiri materiale cuvenite în baza Legii nr. 10/2001 şi a sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale, precum şi obligarea la cheltuieli de judecată şi încuviinţarea executării silite a acestor sume.
În motivarea acţiunii, reclamantul a învederat că, în anul 2006, prin dispoziţia nr. 767 din 28 iunie s-a admis cererea sa de despăgubiri, stabilite prin dispoziţia nr. 1585 din 26 ianuarie 2004 la suma de 382.516.000 lei, ce urma a fi actualizată şi indexată.
A mai arătat că, prin adresa din 27 iulie 2006, pârâta a susţinut că a trimis spre aprobare de plată instituţiei competente, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Secretariatul Comisiei Centrale Bucureşti, dosarul său împreună cu documentaţia legală.
Reclamantul a mai arătat că, întrucât nu a primit niciun răspuns în acest sens, a făcut demersuri în urma cărora pârâta, prin adresele nr. 3384 din 6 iunie 2008 şi nr. 01 din 13 ianuarie 2009, i-a comunicat că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor ar fi culpabilă de întârziere privind soluţionarea dosarului său de despăgubiri.
În această situaţie, s-a adresat Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care i-a comunicat, prin adresa din 16 octombrie 2009, că în bază de date a Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nu figurează niciun dosar pe numele său.
Judecătoria Babadag, judeţul Tulcea, prin sentinţa civilă nr. 309 din 25 martie 2010, a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Babadag şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, secţia contencios administrativ, în baza art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.
Tribunalul Tulcea, secţia civilă, comercială şi contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 2347 din 24 septembrie 2010, a respins cererea reclamantului ca nefondată, reţinând că în cuprinsul dispoziţiei nr. 767 din 28 iunie 2006 a Primarului Oraşului Babadag nu s-a menţionat cuantumul despăgubirilor, însă acesta a fost determinat printr-un raport al Comisiei interne de evaluare la suma de 382.516.000 lei. Această dispziţie împreună cu documentaţia aferentă au fost înaintate Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor – Secretariatul Comisiei Centrale, însă instituţia pârâtă nu a făcut dovada expedierii acestei corespondenţe.
S-a apreciat că Primăria Babadag nu poate fi obligată la plata despăgubirilor pentru că ar fi contrar dispoziţiilor legale care reglementează regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi procedurii din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Sub aspectul daunelor morale, s-a apreciat că reclamantul nu a produs dovezi din care să reiasă că i-a fost afectată poziţia în familie pentru nefinalizarea procedurii de obţinere a despăgubirilor, pentru care fusese mandatat de rudele sale.
De asemenea, având în vedere că reclamantul nu are o hotărâre judecătorească care, investită cu formulă executorie, să poată fi pusă în executare, s-a considerat că nu sunt întrunite dispoziţiile art. 376 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamantul I.M.Ş., criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru că nu a avut în vedere faptul că prin nefinalizarea procedurii prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 247/2005, i-au fost afectate drepturile la despăgubiri, stabilite încă din anul 2006, prin dispoziţiile nr. 767 din 28 iunie 2006 emisă de Primarul Oraşului Babadag.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 210/ C din 16 martie 2011 a respins ca nefondat apelul reclamantului, reţinând că prin dispoziţia nr. 767/2006 s-a statuat în mod definitiv că acesta este îndreptăţit la obţinerea de măsuri reparatorii conform procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005 – Titlul VII.
S-a considerat că, în conformitate cu art. 26 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, unitatea administrativă investită cu soluţionarea notificării este obligată ca, în ipoteza în care restituirea în natură a bunului nu mai este posibilă, să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în această situaţie Comisiei Centrale, iar nu instanţei de judecată, incumbându-i obligaţia de a stabili cuantumul despăgubirilor şi modalitatea de plată a acestora.
S-a avut în vedere, în acest sens, decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, asupra recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că prevederile art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de art. 16 şi urm. din Legea nr. 10/2001 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005).
per a contrario, s-a constatat că, în cazul dispoziţiilor emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin care s-a stabilit îndreptăţirea persoanei la despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv şi care nu mai pot fi restituite în natură, art. 16 din Legea nr. 297/2005, Titlul VII este deplin aplicabil, cuantumul despăgubirilor şi modalităţilor de plată a acestora urmând a fi stabilite exclusiv de Comisia Centrală, după parcurgerea procedurii reglementate de noul act normativ.
Cum dispoziţia nr. 767 din 28 iunie 2006 a fost emisă sub imperiul Legii nr. 24/2005, s-a considerat că dispoziţiile acestei legi sunt deplin aplicabile în speţă, situaţie în care instanţa de judecată nu poate dispune obligarea unităţii administrativ teritoriale, în mod direct, la plata despăgubirilor pretinse de reclamant.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul I.M., solicitând casarea acesteia şi acordarea sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale sau trimiterea dosarului spre rejudecare la prima instanţă, având în vedere că nu s-a înţeles obiectul cererii sale.
Prin motivele de recurs, reclamantul recurent a expus situaţia dosarului, precizând că Primăria Oraşului Babadag a refuzat sistematic revizuirea dosarului de retrocedare, cu toate solicitările făcute de Instituţia Prefectului.
Prin motivele de recurs nu a fost indicat niciunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Prin petiţia depusă la 30 ianuarie 2012 la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recurentul I.M. Ştefan a precizat că înţelege să înainteze motivarea recursului şi „concluziile la acţiunea sa”.
La prima zi de înfăţişare în recurs, Curtea, din oficiu, a invocat excepţia nulităţii recursului raportat la dispoziţiile art. 306 alin. (1) al. ultim C. proc. civ.
Examinând excepţia invocată din oficiu, Curtea va constata că aceasta este întemeiată pentru considerentele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază această cale de atac şi dezvoltarea lor.
Astfel, a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul invocat.
În cauză, recurentul reclamant nu s-a conformat dispoziţiilor înscrise în art. 3021 şi 304 C. proc. civ., întrucât prin declaraţia de recurs nu a indicat niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar susţinerile sale nu reprezintă critici coerente aduse deciziei atacate, neputând fi încadrate în vreunul dintre motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege.
Simpla exprimare a nemulţumirii faţă de soluţia pronunţată, cu solicitarea casării cu trimitere pentru o nouă judecată, nu permite instanţei de recurs cenzurarea deciziei instanţei de apel, nereprezentând o motivare în sensul procedural al termenului.
„Motivarea şi concluziile scrise” depuse la 30 ianuarie 2012 au fost formulate cu depăşirea termenului legal de 15 zile de la comunicarea hotărârii, prevăzut de art. 301 C. proc. civ., astfel încât nu pot fi avute în vedere ca motive de recurs, cu atât mai mult cu cât nici acestea nu sunt structurate din punct de vedere juridic.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 306 al. ultim C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul I.M. împotriva deciziei nr. 210/ C din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă minori şi familie litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 07 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 703/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 707/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
