ICCJ. Decizia nr. 711/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 711/2012
Dosar nr. 1246/30/2010
Şedinţa publică din 7 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş la 23 februarie 2010, reclamanţii S.L. şi C.V. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea acestuia la 300.000 euro, respectiv echivalentul în lei la data rămânerii irevocabile a hotărârii, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat tatălui lor, C.I., prin măsura administrativă cu caracter politic constând în stabilirea domiciliului obligatoriu în Câmpia Bărăganului.
În motivarea acţiunii, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 3 şi 5 din Legea nr. 221/2009, reclamanţii au arătat că, la data de 18 iunie 1951, tatăl lor C.I. a fost deportat în Câmpia Bărăganului, unde, împreună cu familia, au fost lăsaţi în câmp liber, fără mijloace de subzistenţă, supuşi degradării şi umilinţei şi marginalizaţi social. Au precizat că la data de 20 mai 1956, autorul lor s-a reîntors în comuna Lovrin, reuşind cu greu să-şi recapete pământul şi celelalte bunuri lăsate la plecare.
Reclamanţii şi-au precizat acţiunea în sensul majorării pretenţiilor la 500.000 euro.
Prin sentinţa civilă nr. 2585/ PI din 11 octombrie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea precizată şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de C.I., în calitate de descendenţi de gradul I ai acestuia şi, 2.500 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de C.Ş. şi C.O., în calitate de descendenţi de gradul II ai acestora.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii întrunesc condiţiile pentru a putea beneficia de acordarea daunelor morale pentru prejudiciul suferit prin măsura strămutării antecesorilor lor, tatăl şi, respectiv, bunicii, în Bărăgan, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951. S-a constatat că sunt îndeplinite prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi reclamanţii.
În motivarea apelului său, pârâtul a invocat deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi nr. 1358 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale, art. I pct. 1 i art. II din O.U.G. nr. 62/2010, precizând că prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 s-a creat deja cadrul legal privind măsurile reparatorii pentru persoanele persecutate politic în regimul anterior.
În motivarea apelului lor, reclamanţii au susţinut că suma acordată de prima instanţă, cu titlu de despăgubiri este mică în raport cu prejudiciul moral suferit de antecesorii lor ca urmare a deportării.
Prin decizia civilă nr. 438/ A din 2 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul pârâtului şi a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamanţilor S.L. şi C.V.
Prin aceeaşi hotărâre s-a respins apelul reclamanţilor împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, constatându-se că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, contravenind dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
S-a constatat că, în ceea ce priveşte efectele acestei decizii în raport cu cauza de faţă, sunt incidente dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, astfel încât a fost desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamanţilor, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, impunându-se soluţia respingerii acţiunii.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanţii S.L. şi C.V., solicitând modificarea în tot în sensul menţinerii sentinţei primei instanţe.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanţii au invocat neincidenţa în cauză a deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, care trebuie interpretată prin raportare la art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10 septembrie 1948 şi ratificată de România la 14 decembrie 1955.
S-a susţinut că textul legislativ care leagă instanţa este cel al art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin art. XIII din Legea nr. 202/2010.
De asemenea, reclamanţii au arătat că art. 5 din Legea nr. 221/2009, era în vigoare la data promovării acţiunii, declararea neconstituţionalităţii neputând să le fie imputată conform principiului neretroactivităţii legii.
Mai mult, s-a susţinut că procedura prin care a fost declarat neconstituţional temeiul de drept invocat de reclamanţi a fost declanşată de pârât, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, acelaşi organism care iniţial a avizat favorabil actul normativ.
S-a arătat că există suficiente argumente pentru admiterea acţiunii, în afara temeiurilor de drept ce rezultă din cuprinsul acţiunii, aceasta întemeindu-se şi pe dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., ale art. 504 şi urm. C. proc. civ. şi ale art. 20 şi 22 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Intimatul pârât, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamanţilor ca nefondat.
Examinând criticile invocate de recurenţii reclamanţi raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., căruia acestea i se circumscriu, Curtea va constata că recursul este nefondat pe considerentele ce succed:
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate cauzei supuse soluţionării, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval reclamantul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins în art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitor la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege, prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor, şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere.
Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv.
Nu se poate reţine că, întrucât acţiunea era promovată la un moment la care erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, efectele acestui text de lege s-ar întinde pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional, guvernat de regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba de o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii.
Întrucât norma tranzitorie în art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi înlăturată, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce legea fundamentală refuză în mod categoric.
În speţă, reclamanţii nu sunt titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Dreptului Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să le fi confirmat dreptul.
Se va reţine, totodată, că instanţa de apel a considerat eronat că suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru perioadele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 ce declanşaseră procedurile judiciare ar putea fi asimilată intervenţiei legiuitorului în timpul procesului, creând premisele discriminării între persoane aflate în situaţii similare.
În cauză nu se poate că ar fi vorba de o intervenţie a legiuitorului, ci a Curţii Constituţionale, care potrivit statutului său, este o autoritate publică independentă şi al cărei scop îl constituie garantarea supremaţiei Constituţiei.
În acest context, nu se poate considera că s-ar fi produs o încălcare a art. 6 din CEDO, care consacră dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, cauza nu se soluţionase nici la prima instanţă, sentinţa fiind pronunţată la 25 octombrie 2010 (după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, însă anterior publicării acestuia în M. Of.).
Curtea va reţine, totodată, că problema de drept examinată a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în temeiul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acestuia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă, ceea ce nu este cazul în speţă.
Referitor la invocarea în recurs a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ. şi ale art. 504 şi urm. C. proc. pen., Curtea va constata că nu pot fi primite criticile recurenţilor reclamanţi în acest sens având în vedere că acţiunea a avut ca temei dispoziţiile unei legi speciale, Legea nr. 221/2009 şi nu dispoziţiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale sau dispoziţii (art. 504 alin. (1) C. proc. pen.) care reglementează dreptul persoanei condamnate definitiv la repararea de către stat a pagubei suferite ca urmare a unei erori judiciare.
O altă soluţie, în sensul celei solicitate de recurenţi, constând în examinarea legalităţii pretenţiilor formulate prin acţiune din perspectiva altor temeiuri juridice ar conduce la o încălcare nepermisă a principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul reclamanţilor este nefondat şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.L. şi C.V. împotriva deciziei nr. 438/ A din 02 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 07 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 708/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 712/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
